Tema lunii: Pâinea Pâinea noastră cea de toate zilele

Opinii: Extincția românilor - de Mihai Buzea 

wwwcontributors.ro 13 aprilie 2018

 

Popoarele, ca și oamenii, au un termen de valabilitate. La un om anume termenul e mai mare sau mai mic, depinde de noroc, dar nu prea depășește 70 de ani (activi); la un popor anume nu se știe ce durată are termenul de valabilitate, dar tocmai de aceea e interesant să-l estimăm. Ca să fie și mai interesant, propun să ne concentrăm pe poporul român; nu din vreun motiv științific, că nu-i cu nimic mai breaz ca altele, doar că-i mai la-ndemână.

Cred că anul 2040 ar putea fi momentul de extincție al poporului român, așa cum îl cunoaștem acum. Evident, diavolul stă în detalii, așa că precizez ce vreau să spun prin „așa cum îl cunoaștem acum”.

Actualul popor român este produsul Saltului Înainte dintre anii 1950 – 1980 („cei treizeci de ani djuvarieni”). Iată despre ce este vorba: în urma buchisirii, poate superficiale, poate nu, a cărții lui Neagu Djuvara „Între Orient și Occident. Țările române la începutul epocii moderne” (editura Humanitas, 1995; pentru cârcotași, titlul original este „Le pays roumain entre Orient et Occident. Les Principautés danubiennes dans la première moitié du XIXe siècle”, pentru că, da, a scris-o inițial pentru alt public, cu alte așteptări), am înțeles că între 1829 și 1859, românii au făcut „un salt istoric extraordinar”, trecând de la giubea la joben, de la greacă la franceză și de la chirilice la latine (am enumerat schimbările modei, limbii de cultură și alfabetului folosit în acte). Ca puncte de reper, profesorul Djuvara a luat pacea de la Adrianopol (1829) și Unirea cea Mică (1859). Putea lua altele, dar le-a ales pe acestea. De ce?

Nu știu sigur, dar cred că s-a inspirat de la Jean Fourastié, cel care a lansat sintagma „Les Trente Glorieuses” (desemnând, atunci în 1979, perioada dintre sfârșitul războiului și criza petrolului, adică aproximativ 1945 – 1975). Să nu uităm că-n 1979 Neagu Djuvara era încă la muncă în Niamey, mânca pâinea amară a exilului (dublu, în cazul său: exilat politic din România și exilat economic din Franța), se uita la Paris ca la soare, sorbea toată viața culturală pariziană cum ar fi sorbit apă vie, era imposibil să nu se lase contaminat de ideile în vogă. Asta nu ne interesează; bine c-a fost contaminat cu folos!

Bun, deci românii au avut și ei un fel de „trente glorieuses”, între 1829 și 1859. În care li s-a întâmplat ce? În care li s-a întâmplat să se nască, asta li s-a întâmplat. Înainte de această perioadă nu existau pe lume niciun fel de români, existau mai multe populații românofone, fără vreun gând definit, fără niciun proiect comun; populațiile erau conduse de elite turcofone, germanofone, rusofone, maghiarofone, grecofone, printre care se mai aflau, cu chiu cu vai, câțiva „boieri de țară” care mai țineau limba română, plus, evident, clerul. Greco-catolicii și ortodocșii predicau și slujeau în română, ceea ce a contat enorm, la scară istorică, chiar dacă acum ne facem că uităm. Dar când un om, țăran sau târgoveț, era întrebat ce este el, nu răspundea „Român”, pentru că nu știa ce e aia: „Ia, creștin și eu ca tot creștinul”, era răspunsul, deși era dat în limba română.

Bun, din aceste populații complet amorțite politic, în doar 30 de ani apare o țară, care ulterior adună aproape toți românofonii într-un stat (1918). Să zicem că 1918 a fost punctul final al Proiectului Pașoptist (care nu s-a numit niciodată așa), iar dup-aia românii s-au înhămat la un nou proiect, că rămăseseră fără: Proiectul Omului Nou, Al Doilea Salt Înainte. Inițial legionar, apoi comunist, apoi ceaușist, acest al doilea proiect a avut și el un „trente glorieuses” al său, pe care îl plasez cu de la mine putere între 1950 și 1980 (n-au importanță jaloanele temporale, le poate schimba fiecare după gust). În urma succesului extraordinar al celui de-al doilea Salt Înainte, românii produși de pașoptism au devenit altceva, pentru care n-avem încă termen în limbă; să le spunem „neoromâni”.

Prin ce diferă ei de strămoșii lor? Prin multe (eu am găsit 10 diferențe clare, așa la prima strigare, și las bucuria cititorului să găsească câte poftește), dar nu asta e important, ci altceva: raportarea la românitate. Bref: oamenii de dinaintea Primului Salt Înainte nu știau că sunt români și n-aveau mari probleme cu etniile cu care conviețuiau; oamenii dintre Primul Salt Înainte și Al Doilea Salt Înainte (adică 1859 – 1950) știau că sunt români, erau mândri de asta și se raportau inamical la etniile conviețuitoare („Am fost zugrav de case român, domn’ judecător… Dar dac-am văzut că mă omoară concurenţa străinilor [...]”, spune Prevenitul din sceneta „Justiție”, din 1893, a lui Caragiale-tatăl); oamenii de după Al Doilea Salt Înainte (1980 – prezent) știu că sunt români, se rușinează de asta și se raportează admirativ la singura etnie conviețuitoare rămasă („Ungurii… își cunosc interesul, nu ca noi”, anonim, aprilie 2018).

Atenție, că n-am terminat, veninul scorpionului e în coadă. Pe rând, fiecare dintre perdanții Salturilor a perceput noua realitate ca pe o extincție a țării, așa cum o înțelegea clasa din care făcea parte: marii boieri și marii nobili de dinainte de 1829 au continuat să existe până în 1918, dar au fost marginalizați treptat; marii comercianți din Imperiu și din Regat, de pe vremea lui Franz Josef și Carol I, au continuat să existe până în 1948, dar au contat tot mai puțin; marii lideri comuniști de după 1950 au lăsat urme adânci în țesutul social actual, dar și ele vor dispărea în timp. Pentru fiecare dintre aceștia, boieri, negustori, comuniști, sfârșitul României așa cum o știau ei a însemnat o extincție. Nu s-au regăsit în ceea ce a venit după.

Același lucru ne așteaptă și pe noi. Noi, cei născuți între 1950 și 1980, vom conta din ce în ce mai puțin, iar în cele din urmă nu vom mai conta deloc; am estimat acest moment ca fiind anul 2040, și iată de ce: în primul rând, ca să respect regula djuvariană a celor treizeci de ani. În al doilea rând, am ales 2010 ca punct de plecare pentru că aderarea la UE (2007) a fost urmată de criză (2009) și n-a prea contat, dar din 2010 încoace schimbarea este rapidă, vizibilă și (probabil) ireversibilă. România, așa cum o știam din copilărie, a încetat să existe, dar refuzăm să acceptăm acest lucru („Pe vremea mea” etc). Generațiile celui de-Al Treilea Salt Înainte sunt deja aici, iar ceea ce urmează va lăsa în urmă tot atâția perdanți ca și dățile trecute, la fel de disperați, la fel de convinși că sfârșitul lor înseamnă sfârșitul lumii (sau, cel puțin, al țării), la fel de dispuși să încerce oprirea evoluției, dacă s-ar putea fără asumarea vreunui risc personal (ceea ce, evident, nu se poate). În al treilea rând, presupun că până în 2040 România va fi devenit, din țară de imigrație, țară de emigrație; toate cele de trebuință sunt aici, lipsesc numai oamenii care să muncească, oamenii care să le pună în mișcare. Ei vor veni. Dar nu vor vorbi românește, evident. O vreme vom continua să vorbim românește între noi și englezește cu ei, doar că nu foarte multă vreme.

Dacă ne imaginăm limba engleză ca pe o vacă ce paște omenirea, atunci pe noi ne putem imagina ca pe niște fire de iarbă ce sunt păscute acum, pe trăitorii între 2010 și 2040 ca pe iarba din rumen (sau burduf), pe cei din 2040 ca pe iarba regurgitată și rumegată, iar pe cei de după 2040 ca pe cea ajunsă deja în cheag, în ultimul stomac al vacii. De unde nu este decât o singură direcție de înaintare.

Cu alte cuvinte, imensul stomac al englezei ne va digera oricum, românofoni sau nu. Întrebarea este în cât timp.

Mihai Buzea

p.s. fiecare Salt Înainte lasă în urmă atât perdanți, cât și „neatinși”. Încă mai există prin satele din Câmpia Dunării, din Vaslui sau din Țara Loviștei oameni care trăiesc ca înainte de 1829, „preromâni”, carevasăzică; încă mai există prin satele de munte, scăpate necooperativizate, oameni care trăiesc ca-n interbelic (și sunt foarte mândri de asta, dar, din păcate, sunt tot mai bătrâni); noi, neoromânii, nu suntem otova, ne percepem ca fiind foarte diferiți unii de alții, folosim foarte multe criterii de direfențiere. Presupun că printre postromâni vor exista și unii nevorbitori de engleză, cine știe prin ce coclauri pe care nici nu mi le pot imagina (poate chiar „coclauri urbane”?!). Multe se schimbă, dar excentricii nu dispar niciodată.

Din istoria comunismului: Tot despre stingerea marxismului de Mihai Zamfir

România Literară Nr.16-17/2018

Neaşteptata prăbuşire a Uniunii Sovietice şi a regimurilor satelite Kremlinului n-a reprezentat decît faza ultimă a unei eroziuni de durată. Decăderea internă a sistemului rămînea bine ascunsă, perceptibilă doar pentru iniţiaţi. Oricum, un fenomen de natură culturală arăta – cui dorea să vadă – că socialismul se află în defensivă generalizată şi că marxismul se epuiza.  Sfîrşitul deceniului opt a marcat ieşirea din scenă a marxismului inteligent. Reprezentanţii lui notorii au tăcut ori au dispărut. Aceştia, odată afară din joc, ar fi trebuit să lase locul echipei de rezervă, numeroşilor tineri formaţi la şcoala îndoctrinării; or, s-a întîmplat că, în clipa predării ştafetei, echipa marxistă matură n-a mai avut cui să o dea. De ce? Prăbuşirea ideologiei revoluţionare în ultimele decenii ale secolului trecut a precedat cu cîţiva ani prăbuşirea sistemului politic dependent de ea. E foarte probabil ca precipitarea spectaculoasă a evenimentelor dincoace de „Cortina de Fier” să fi paralizat, pur şi simplu, gîndirea marxistă, producînd un vid mental pe care oricine îl poate constata.  Să vedem, de exemplu, cine ocupă astăzi avanscena marxismului teoretic, cu cine stăm de vorbă în absenţa lui Sartre, Marcuse ori Lukács? Iată o întrebare dificilă, la care puţini specialişti s-ar încumeta să răspundă. Dacă vom căuta însă cu insistenţă, pîndind oricare discurs ce încă se revendică din Marx şi din filozofia acestuia, atunci singura gîndire contemporană cît de cît coerentă e întrupată de un cuplu bizar de (să le zicem) filozofi, doi bătrînei care orientează în prezent stînga mondială, mai ales pe cea europeană şi latino-americană: doamna se numeşte Chantal Mouffe (e din Belgia franceză), iar domnul – Ernesto Laclau (e din Argentina). După ce se afirmaseră ca activişti în stînga combatantă, ei au rămas îngroziţi de prăbuşirea comunismului european şi s-au decis să îndrepte lucrurile. De aceea au scris împreună un fel de sinteză asupra revoluţiei socialiste în condiţiile prăbuşirii iluziilor socialiste, Hegemonie şi strategie socialistă (1985). Cînd nu doar iluziile, ci şi realitatea socialistă au capotat, noua carte a lui Ernesto Laclau s-a chemat Raţiunea populistă (2008), iar a soţiei sale – Iluzia consensului (2016). Asta pentru că cei doi sunt soţ şi soţie, mai bine zis au fost, deoarece între timp domnul Laclau a dispărut; au fost un cuplu unit erotic şi politic, precum multe altele în epoca glorioasă a luptelor anticapitaliste; iar argentinianul şi valona s-au întîlnit la Londra, probabil lîngă mormîntul lui Marx.  Dincolo de nivelul intelectual extrem de modest al operelor celor doi „filozofi”, dincolo de faptul că nu pot fi comparaţi nici măcar în glumă cu antecesorii de tip Lukács sau Marcuse, e interesant de observat modul în care se încearcă salvarea ideii de revoluţie socialistă şi aplicarea doctrinei marxiste la realităţile începutului de secol XXI.  Decişi să pună cît de cît de acord teoria cu realitatea, cei doi nu mai vorbesc de „clasa muncitoare” ori de „exploatarea muncii salariate”, ci împart radical societatea în „cei care au” şi „cei care nu au”, îndemnîndu-i pe cei din urmă să-i lovească, la propriu şi la figurat, pe cei dintîi.  Cine ar fi însă „cei care nu au”? La ora actuală, majoritatea statistică a populaţiei ţărilor dezvoltate e formată din clasele înaltă şi medie; de aceea discursul Laclau-Mouffe se adresează marginalilor, lumpenilor, minorităţilor sexuale, minorităţilor de culoare, imigranţilor ilegali, indivizilor care au trecut prin închisori etc. Dar cum aceştia reprezintă oricum o minoritate, toţi cei care se consideră nedreptăţiţi sunt îndemnaţi să iasă din toropeală, să se ridice violent contra autorităţii oficiale (reprezentate de guvern, parlament, instituţii juridice, dar mai ales de Uniunea Europeană şi de monopolurile trans-naţionale).  Aceste aspiraţii şi mişcări trebuiau să poarte un nume, iar cei doi au găsit sintagma salvatoare: populism de stînga sau, pur şi simplu, populism, pentru că acesta nu poate fi decît de stînga. Adică să fii cu „poporul”, contra exploatatorilor lui.  Cuplul Mouffe-Laclau se laudă şi cu cîteva succese obţinute de această nouă viziune actualizată a marxismului: regimul Chavez din Venezuela, regimul Evo Morales din Bolivia, regimul soţilor Kirchner din Argentina, de exemplu. Să notăm în paranteză că toţi guvernanţii mai sus citaţi au îmbinat perfect iresponsabilitatea economică totală cu apetiturile asasine manifeste. Noul marxism populist s-a ilustrat şi în Europa: partidul Syriza din Grecia (ajuns deja la putere), partidul Podemos din Spania (aflat încă în opoziţie) şi partidul La France insoumise al lui Jean-Luc Mélenchon. Toate împart cu colegele lor din America Latină iresponsabilitatea pe teren economic, fără să fi ajuns deocamdată, ce e drept, pînă la asasinate.  Cam aşa arată prin urmare, la ora actuală, ideologia marxistă şi traducerea ei în politică. Puţin, foarte puţin, trebuie să recunoaştem! Dacă reziduurile comuniste s-au refugiat în Coreea de Nord, Cuba, Laos şi Vietnam, iar comunismul viitorului are înfăţişarea venezuelianului Chavez, atunci înseamnă că, fără să ne fi dat seama, marxismul agonizează de foarte multă vreme.