Tema pentru acasa: roman

Prima zi de lagăr
„…Voi care intraţi aici lăsaţi orice speranţă afară.”
Dante
Era seară când au fost aliniaţi în curtea largă a penitenciarului, unde au fost întâmpinaţi de
o fanfară cu melodii săltăreţe şi de comandantul lagărului. Acesta, după ce se plimbă o vreme
dintr-o  parte  în  alta  a  câmpului  de  instrucţie  prin  faţa  proaspeţilor  sosiţi,  parcă  aşteptând  ca
tăcerea să se facă desăvârşită, le ordonă cu o voce piţigăiată:
− Trădătorii de Patrie, la stânga!
− Hoţii bunurilor ţării, la dreapta!
Cum nu era lotru – părinţii lui, Mircea şi Cristina Ulmu, care fuseseră unul medic şi celălalt
cadru didactic, mai întâi, la Cetatea Albă, apoi, în judeţul Orhei, îi vârâră în cap de mic că e o
crimă să atentezi la bunul altuia: „Cine fură o dată e fur totdeauna” –, trecu în coloana care lua
naştere în partea stângă…
Acesta era renumitul lagăr de muncă „Dalstroi” de la Zarianka, numit şi „Zarianka-1“, spre
a-l deosebi de altele asemănătoare din zonă, rezervat pentru deţinuţii politici, dar şi pentru cei
de drept comun, amestecaţi cu ei „în scopuri educative”.
Criminalii de drept comun erau „haita de lupi” aruncaţi în mijlocul lor. Ei urmau să-i distrugă
pe  „fascişti”,  „troţkişti”,  „deviaţionişti”,  „antistalinişti”,  pe  duşmanii  poporului,  pe  adversarii
statului, cum li se spunea deţinuţilor politici.
Cele  trei  clădiri  lungi,  a  câte  trei  etaje,  înnegrite  de  fum,  semănau  de  departe  cu  trei
cavouri  uriaşe,  înconjurate  de  garduri  înalte  din  sârmă  ghimpată,  supravegheate  în  colțuri  de
turnuri de lemn, în care stăteau de veghe santinele cu degetul pe trăgaci.
Lagărul avea o mie de paturi pentru cei peste o mie de deţinuţi, fiind completat în fiecare
săptămână, în funcţie de numărul celor decedaţi, cu locatari noi, care de multe ori dormeau în
picioare, aşteptând să moară cineva ca să aibă şi ei un pat, în care să-şi poată odihni oasele
după o zi istovitoare de muncă.
Cei proaspăt sosiţi au mers în coloană la baie.
Se dezbrăcară de ce aveau pe ei, fiecare punându-şi hainele într-o boccea, care urma să
se păstreze în magazie până în ziua când vor ieşi de aici.
Bocanci,  pantaloni  vătuiţi,  pufoaică  fără  buzunare,  căciulă  cu  clape  înguste,  ce  se  leagă
sub  bărbie  şi  care  astupă  parţial  urechile,  dar  care  nu  apără  deloc  ceafa  de  vânt  –  asta  e
îmbrăcămintea de vară şi de iarnă a deţinutului.
I  s-a  mai  repartizat  fiecăruia  câte  un  număr,  ce  urma  să  le  ţină  loc  de  nume  cât  vor  fi  la
Zarianka.
Apoi Mihai Ulmu a fost condus împreună cu alţi deţinuţi într-o baracă largă, plină cu paturi
suprapuse în patru caturi, lui revenindu-i un loc de sus.
Urma  să  se  obişnuiască  cu  de  toate:  cu  toaca  ce  le  anunța  deşteptarea,  cu  ciorba  din
câteva fire de orez fiert într-o porţie de apă, cu ceaiul servit din cană de tablă şi o bucăţică de
pâine neagră, cât o cutie de chibrituri, cu apelul la care erau număraţi ca oile:
− M1-001
− M1-002

---

…
−  M1-315  (acesta  era  numărul  lui  Mihai  Ulmu)  …,  cu  gimnastica  obligatorie  de  dimineaţă
pe platoul de instrucţie “pentru fortificare fizică” şi, imediat după asta, cu discursurile şefului de
lagăr.
Kudreavţev  (probabil  acesta  avea  şi  un  nume  mic,  dar  nimeni  nu  l-a  mai  aflat  vreodată)
ieşea în fiecare dimineaţă să-i petreacă pe deţinuţi la muncă. Se plimba câteva minute prin faţa
celor aproape o mie de întemniţaţi aliniaţi în şiruri drepte – blacheurile lui răsunau pe piatră ca
nişte picături de apă care cad într-un lighean de tablă –, apoi începea să le ţină predica sa, de
regulă  aceeaşi,  rostită  mereu  cu  alte  cuvinte,  despre  importanţa  lagărelor  de  muncă
corecţională  ca  stâlpi  de  nădejde  ai  statului,  unde  elementele  criminale  sunt  izolate  de
societate, iar oponenţii regimului sunt reeducaţi.
Şi în ziua când platoul de instrucţie se umplu cu noi deţinuţi, aduşi din proaspetele teritorii
achiziţionate de URSS, Kudreavţev, omul mic de statură, fu la înălţime.
Atunci  când  vorbea,  Kudreavţev  ţipa,  dar  el  nu  ţipa  la  nimeni,  el  ţipa  aşa  în  general,
crezând că astfel se face mai auzit, dar, s-o recunoaştem, şi fiindcă-i făcea plăcere să ţipe:
− E toată lumea aici?! Mă priveşte toată lumea?! Sunteţi atenţi?!
Apoi, după ce se convingea că nimeni nu-l ascultă, continua, parcă implorând atenţie:
− Bă! Eu am avut o copilărie grea. Şi voi habar n-aveţi.
Dar îşi revenea imediat, zbierând şi mai abitir:
− Bine aţi venit la Zarianka, criminalilor, borfaşilor şi academicienilor! Spun pentru cei care
încă  nu  ştiu:  locul  nostru  nu  e  atât  unul  de  detenţie,  cât  unul  de  reeducare.  Țara  vă  vrea
cetăţeni  recuperaţi.  Clasa  muncitoare  crede  că  burghezii,  intelectualii  şi  tot  soiul  de  infractori
vor  dispărea  ca  clase  şi  fără  să  fie  jugăniţi,  aşa  cum  a  propus  marele  Lenin,  cel  mai  omenos
dintre  oameni.  Şi  v-a  acordat  o  şansă.  De  ce  să  n-o  folosiţi,  mă  derbedeilor?! Altă  soluţie  nu
există,  decât  să  cooperaţi  cu  noi,  cei  care  vă  educăm.  Urmează  să  edificăm  împreună  o
societate, care va fi deopotrivă a ziditorilor şi a zidiţilor. Zidiţi veţi fi voi, blegilor!
Apoi, după o pauză, tonul îi devenea mai patern:
− Puşcăriile noastre sunt cele mai umane din lume, chiar dacă nu toate celulele au geamuri
şi chiar dacă încă nu toate au apă caldă şi duş, pentru că ele reeducă. Acestea sunt adevărate
şcoli  ale  viitorului,  dar,  să  vă  intre  în  cap:  aici,  cine  rămâne  repetent  e  lichidat.  Deci,  mâna  pe
târnăcop,  lopată  şi  hârleţ!  Ele  vor  fi  de  azi  încolo  baghetele,  pensulele  şi  condeiele  voastre,
trântori  şi  exploatatori  ai  clasei  muncitoare.  Fiecare  cu  meseria  lui  –  voi  cu  mâna  pe  roabe  şi
răngi, noi – cu mâna pe trăgaci!
Kudreavţev o încheia de fiecare dată cu surplus de entuziasm:
−Trăiască  munca  ce  n-are  sfârşit!  Jos  trândăveala!  Capul  sus,  privirea  dârză  şi  pieptul
înainte! Atenţie!  La  obiectivul  de  muncă,  în  pas  cadenţat,  cu  cântec,  înainte  maarş!  Uun-dooi!
Uun-doi!
Dar nimănui nu-i era a cânta. La somaţiile gardienilor care îndreptau ţevile armelor spre ei,
fiecare  ostatic  prindea  să  mârâie  sub  nas  o  melodie,  dar  cu  totul  alta  decât  cea  pe  care  o
bălmăjea ortacul de alături, astfel că uriaşul cor nu reuşea să emită în aerul dimineţii decât un
schelălăit  ciudat  alcătuit  dintr-o  mie  de  melodii  diferite,  scos  dintr-o  mie  de  piepturi  cărora
numai a cântec nu le ardea.

---

−  Degeaba  mai  cheltuieşte  statul  mâncarea  cu  voi,  dacă  v-a  călcat  ursul  pe  ureche,
concluziona Kudreavţev, după ce-i conducea cu privirea ieşind pe porţile penitenciarului, însoţiţi
de  câinii-lupi  şi  soldaţii  de  pază,  el  retrăgându-se  în  iatacurile  lui  ca  să-şi  împlinească  somnul
întrerupt de datoria şi misiunea sa de educator al unor indivizi pe care-i credea pierduţi definitiv
pentru societate.
Gardienii erau oameni şi ei, unii – nişte copilandri cu mustaţa abia mijită, care mai degrabă
îşi mimau severitatea, cu deosebirea că destinul lor era supus „ordinelor”, ce aveau ceva mistic
în  ele:  acestea  veneau  de  undeva  „de  sus”  (asta  fiind  expresia,  ca  şi  cum  s-ar  putea  să  vină
chiar de la Cel de Sus), pe care ei de cele mai multe ori nu le înţelegeau şi nu le comentau, ci
le aplicau: „Ordinele nu se discută, ci se execută”.
Comenzile  devenite  automatisme  erau  preluate  din  cinci  în  cinci  minute  ba  de  un  gardian,
ba de altul:
− Cine face un pas spre stânga sau spre dreapta în afara coloanei, e împuşcat pe loc fără
somaţie!
− Cine face un pas spre stânga sau spre dreapta în afara coloanei, e împuşcat pe loc fără
somaţie!
Zona  de  muncă,  situată  la  câţiva  kilometri  de  lagăr,  era  un  loc  împrejmuit  cu  sârmă
ghimpată,  în  al  cărui  ţarc  deţinuţii  urmau  să  taie  pini,  să  scoată  rădăcini,  să  care  pământ  şi
pietre dintr-o parte în alta cu roabele. Deasupra porţilor de intrare era întinsă o pânză roşie pe
care se putea citi: „Prin muncă ne vom ispăşi greşelile!”
Lui  Mihai  Ulmu  îi  reveni  o  roabă.  Urma  cu  ea  să  care  pietrele  mişcate  din  loc  de  lamele
unor buldozere.
Brigadierul Fomin, deţinut şi el, nu uită să-i avertizeze:
− Păziţi roabele. Roaba e mai scumpă ca omul. Se strică mai uşor, se repară mai greu. La
o mie de oameni avem doar o sută de roabe. Cine le deteriorează, ca să nu muncească nici el,
nici brigada, va fi sancţionat.
Mai târziu Ulmu avea să constate: un deţinut după ani munciţi în carieră, pe şantier sau la
drumuri, ajunge să-şi iubească roaba ca pe o soţie rea: ştie că nu poate trăi cu ea, dar nici fără
dânsa. Mai ales că celelalte munci fizice − căratul pietrelor cu targa, dusul greutăţilor în spate
ş.a. – sunt şi mai grele, iar aici rotiţa roabei te ajută nespus; dacă Sisif ar fi avut o roabă, ar fi
reuşit, cu siguranţă, să mute stânca sa în vârful muntelui indicat de zei.
După  mai  multe  ore  de  împins  roaba  prin  pietre  şi  grohotişuri,  durerile  din  braţe  şi  din
muşchii picioarelor deveniră pentru intelectualul Ulmu insuportabile.
Un deţinut, se vedea cât colo că era un om de la ţară, îl sfătui:
−  Nu  scuipa  în  podul  palmelor,  pentru  că  o  să  le  umpli  cu  bătături.  Iar  când  acestea
sângerează, durerea se mută din muşchi în palme.
Mihai Ulmu îi mulţumi din priviri şi pentru prima dată de când se afla între aceste „animale
de muncă” simţi că nu este singur.
Noaptea târziu, după câteva apeluri, o strachină de fiertură rară şi o felie mucedă de pâine
servite la cină, după ce sună toaca de stingere şi el căzu ca secerat în patul său de scânduri,
avu  impresia  că  pătrunse  pe  o  uşă  care  dispăru  pe  dată  în  urma  lui,  lăsând  în  loc  un  perete
gros, ce crescu imediat de cum intră în cameră.

---

Atunci,  Mihai  Ulmu  începu  să-şi  facă  şi  el,  ca  toată  lumea  care  mai  avea  o  speranţă  la
îndemână, un plan al său de evadare.

---