Tema pentru acasa: roman

Mircea POPA
***
Mâna  poetului  Nicolae  Dabija  se  simte  pe  paginile  romanului,  care  poate  fi  privit  şi  ca  un
poem  de  mari  dimensiuni,  construit  pe  ideea  iubirii  absolute,  ce  nu  cunoaşte  bariere.  Romanul
este  bine  construit,  devenind  o  ştiinţă  a  epicului  şi  capacitatea  lui  Nicolae  Dabija  de  a  scrie
proză  de  calitate.  Nicolae  Dabija  se  dovedeşte  un  bun  analist  al  psihologiei  umane,  creând
personaje care se reţin.
Adrian JICU
***
Despre Tema  pentru  acasă  deja  s-a  scris  mult.  S-a  scris  bine,  cu  adevăr.  Și  se  va  mai
scrie.  Trebuie  să  se  mai  scrie. Tema  pentru  acasă   merită  o  analiză  literară  profundă,  de
specialitate.  Deoarece Tema  pentru  acasă   ne  semnalează  şi  proza  noastră  basarabeană  ca
pe-o literatură serioasă, mare.
Am  citit  această  lucrare  de  pionierat  şi  a  doua  oară,  iar  unele  pagini,  anumite  locuri  şi
pasaje  chiar  de  mai  multe  ori. Şi  a  doua  oară  am  simțit,  dar  mai  acut,  mai  profund,  decât  la
prima lectură, plăcerea, dar, mai ales, esenţa şi dramatismul, şi metafora cărţii. Uneori aveam
impresia că nu eu, ci Tema... gândea pentru mine, că ea mă gândea.
Nu-i salut şi nu-i admir pe cei care declară că au citit romanul (dar şi oricare altă lucrare)
dintr-o  răsuflare.  Eu  am  citit Tema  pentru  acasă   poate  chiar  prea  îndelung.  Asupra  unor

---

momente am rămas cu ochii în gol, ca să-mi imaginez mai bine situaţiile, să le trăiesc şi eu, să
mă  înfior...  Pentru  că  romanul  nu  ne  relatează,  nu  ne  afirmă,  ci  mai  degrabă  ne  întreabă.  În
fine,  pentru  că  el  ne  impune  să  ne  rezemăm  măcar  pentru  câteva  clipe  capul  de  gândurile
noastre şi să medităm.
Acest roman, care ne relevă şl un model de structurare şi portretizare narativă, nu poţi să-l
citeşti  decât  omeneşte,  participativ,  cu  întreaga  ființă.  Pentru  că  el  are  suflet.  E  viu.  E  un
organism  viu.  De  atâta  şi  are  atâția  cititori.  Fiindcă  fiecare  îi  simte  respiraţia,  pulsul.  Şi
adevărul.  El  vede  în  acesta  o  oglindă  a  vieţii.  Dar  nu  o  oglindă  obișnuită,  impasibilă,  ci  una  cu
nerv, cu artistism, creativă, multilaterală, captivantă.
Când  citeam  romanul  a  doua  oară,  uneori  chiar  mi  se  părea  că  nu  eu,  ci  el  mă  citea  pe
mine.  Nu  mai  zic  de  cei  care,  într-un  fel  sau  altul,  chiar  au  împărtășit,  într-adevăr,  soarta  lui
Mihai  şl  a  Mariei. Tema pentru acasă , în multe locuri, chiar că-i citeşte pe ei. Poate chiar mai
bine  decât  ei  îl  puteau  citi.  Cu  toate  că  romanul,  cu  marea  lui  concentrare  de  trăiri  (de
compasiune,  de  dragoste,  de  ură,  de  lipsuri  elementare,  de  prezenţă)  le  răscolește  multă
suferință. Dar el le-o răscolește şi le-o vindecă.
Ce  s-a  scris  despre  represiunile  comuniste  până  acum?  Poate  câteva  poezii.  Poate  nişte
eseuri documentare. Or, după cum Italia a devenit „,celebră” în lume ca ţară a mafiei, tot aşa şi
URSS  a  devenit  imperiu  celebru  datorită  represiunilor  asupra  persoanei.  În  acest  imperiu
oricând  următorul  tău  pas  putea  să  fie  ultimul  pas  liber.  Sau  în  genere  ultimul.  Unul  din  aceste
goluri,  abia  acum,  a  venit  să-l  umple  Nicolae  Dabija.  Golul  represiunilor  staliniste  în  proza
naţională. Si l-a umplut cu cinste. A scris, în sfârşit, romanul, care ne lipsea.