Tema pentru acasa: roman

Colonelul Kudreavţev
„Sluga pleacă să-ţi facă serviciul înainte de a înţelege despre ce serviciu e
vorba.”
René Descartes
Şeful lagărului, Kudreavţev, era un bărbat scund, roşcat, cu un chip rotund şi şters precum
cu  o  radieră,  ale  cărui  trăsături  nu  ţi  le  puteai  aminti  din  clipa  din  care  nu-l  mai  vedeai,  chiar
dacă  înainte  de  asta  te-ai  fi  uitat  la  el  câţiva  ani  la  rând.  Această  impresie  o  lăsa  poate  şi
pentru că, atunci când vorbea, nimeni nu se uita în direcţia lui. Pentru deţinuţi era mai interesant
să-şi  privească  vârful  bocancilor,  nasturii  de  la  haine,  mâinile  crăpate  şi  pline  de  bătături,
orizontul, norii de sus, munţii din depărtare.
Omul-fără-chip era însă plin de mari ambiţii.
În „predicile” sale, cum erau denumite cuvântările ce petreceau deţinuţii la muncă în fiecare
dimineaţă, el le vorbea adeseori despre rolul benefic al sistemului penitenciar:
−  Închisoarea,  afirma  dânsul  visător,  e  o  fereastră  prin  care  privim  spre  viitor.  Temniţa
influenţează  omul  sub  aspect  moral.  E  necesar,  pentru  o  societate  sănătoasă,  ca  fiecare
membru al ei să treacă măcar pentru o perioadă cât de scurtă prin aceste şcoli de călire fizică
şi  morală  a  cetăţeanului.  Am  avea  atunci,  cu  siguranţă,  o  societate  ideală.  Închisoarea  e  o
universitate  a  vieţii.  Aici  omul  învaţă  să  trăiască  în  colectiv,  prin  colectiv,  cu  colectivul.  Aici
poporul ar trebui să se recicleze, în mod obligatoriu. Umanizarea omului ar trebui să treacă mai
întâi prin dezumanizarea lui. Frigul, foamea, frica, mizeria, teroarea din penitenciare îl călesc şi
îl fac ca frigul, foamea, frica din societate să i se pară benefice. Iar un temnicer adevărat este
conştiinţa unei naţiuni. Purificatorul ei. Temniţa este cea care ne ajută să vă izbăvim de lene, de
indisciplină,  de  trufie  şi  de  tot  ce-l  face  pe  om  neom.  Ea  devine  un  teren  ideal  de  stârpire  a
răului. Iar binele poate să triumfe numai în luptă cu răul, nu?! La aceasta slujesc cele peste 50
000 de închisori din ţară. Fără de acestea omul ar pierde nu numai simţul măreţ al epocii, dar şi
pe cel al propriului eu.
−  Dacă  ai  pune  mintea  ăstuia  pe  un  cântar,  zicea  Mendelstam  despre  comandantul
închisorii, ar fi mai uşoară decât nimicul…
Kudreavţev avea de toate: cuvântări, putere, bogăţie, robi. Nu-i lipsea decât imaginaţia.
Cu  toate  acestea,  colonelul  era  un  om  cu  gusturi  fine:  îi  încolona  pe  deţinuţi  şi-i  punea  să
meargă în pas de front la cantină, la muncă, la plimbare. Înainte de munca istovitoare de 12 ore
din  zonă,  dimineaţa  le  fixase  un  sfert  de  oră  de  gimnastică.  „Un  deţinut  trebuie  să  aibă  corp
sănătos”, le zicea el muribunzilor. Crease cercuri de dans cu repetiţii după muncă, de la care nu
se  putea  eschiva  nimeni.  Visa  să  aibă  şi  un  teatru  de  operă,  ca  „Severlag”-ul,  unde  fuseseră
închişi toţi soliştii de frunte de la Bolşoi Teatr.
Către zonele de muncă îi îndemna să meargă cântând cuplete mobilizatoare. Seara, când
brigada  revenea,  târându-se  obosită,  se  supăra  dacă  nu  auzea  cântecul  de  departe.  Pe  noii
deţinuţi îi întâmpina cu fanfara.
Şi  pe  morţi  îi  conducea  la  groapa  comună  cu  muzică  de  Ceaikovski,  interpretată  de  o
orchestră simfonică încropită în lagăr.
Acest  ritual  se  desfăşura  o  dată  la  câteva  zile,  pentru  că  în  restul  timpului  muzicanţii
munceau împreună cu ceilalţi deţinuţi la tăiat pădure sau la cărat pietre.

---

„Păcat că morţii nu pot auzi cât de solemn îi petrecem pe ultimul lor drum. S-ar bucura şi
ei, sărmanii…”, rostea dânsul compătimitor.
Pentru că-şi servea cu credinţă patria, visa şi el la un ordin, la o medalie cât de mică. Dar
acestea iată că nu soseau.
−  Poate  peste  secole  închisoarea  aceasta  îmi  va  purta  numele,  visa  dânsul  de  faţă  cu
marea de deţinuţi şi-şi ştergea o lacrimă imaginară din colţul ochiului.
În fiecare duminică Kudreavţev îi aduna pe întemniţaţii săi în casa de cultură, ca să le ţină
lecţii de educaţie a omului nou.
−  Puneţi-mi  întrebări,  îi  îndemna  el.  Hai,  academicienilor,  laureaţilor,  teologilor,  întrebaţi-
mă ce nu ştiţi voi, ca să vă spun eu. Uite, tu, filozofule!, i se adresa el lui Mendelstam. Am auzit
că ai scris câteva cărţi. Şi-atunci, cum dracu’ de sunteţi atât de proşti?!
El îi ura pe intelectuali:
− Eu mă bâlbâi când vorbesc, dar voi vă bâlbâiţi pe hârtie. Lucru mult mai grav. Pentru că
bâlbâiala  mea  o  ia  vântul,  iar  a  voastră  rămâne.  Eu  scriu  puţin,  dar  orice  semnătură  a  mea
decide soarta a mii de oameni. Scrisul vostru ce decide?! Pe cine pune el la carceră, pe cine-l
scoate, cui dăruie viaţă sau cui dăruie moarte?
Câteodată devenea visător:
−  Ehe-he!  Să-l  am  eu  aici  pe  profesorul  meu  de  matematici  dintr-a  cincea,  ce  i-aş  mai
arăta eu acum cu cât este egal a2 + b2.
Kudreavţev avea o plăcere deosebită să-i muştruluiască pe academicieni, scriitori, savanţi
cunoscuţi pe tot mapamondul:
− Mă, voi aveţi crima în voi. Voi v-aţi născut criminali.
Apoi  se  apuca  să  le  explice  ceea  ce  aceştia  nu  puteau  sau  nu  voiau  să  înţeleagă  nici  în
ruptul capului:
− Vrem să schimbăm ţara din temelii. Cu tot cu temelii. Cei de-alde voi, care aţi spurcat-o
cu  învăţătura,  vor  fi  izolaţi,  ca  elemente  primejdioase.  Ceea  ce  nu  poate  fi  controlat  trebuie
interzis  şi  lichidat.  Omul  nu  trebuie  învăţat  cum  să  gândească,  el  trebuie  învăţat ce  trebuie  să
gândească. Iar la asta voi nu sunteţi buni. Scrisele voastre descurajează şi morţii. Dar noi avem
nevoie  de  lucrări  mobilizatoare  pentru  cei  vii.  E  păcat  să  stricăm  gloanţele  cu  voi.  Puşcăriile
reeducă, ele formează convingeri ferme. Nu e nevoie de multe, ci de una singură, dar marginile
ei să coincidă cu cele ale ţării. Mai întâi însă trebuie să curăţăm prezentul de trecut, religia – de
Dumnezeu, şi istoria – de regi şi împăraţi, ca să lăsăm în ea numai proletariatul. Doar aşa vom
putea îndrepta lumea. Cu târnăcopul, lopata şi hârleţul. Munca a prefăcut maimuţa în om. Acum
târnăcopul  urmează  să-l  facă  pe  om  Dumnezeu.  Pentru  astă  lume  nouă,  în  care  trebuie  să
despărţim vechiul de nou, sugestia cu apele care se separă de pământ cu ajutorul toiagului nu
prinde,  aici  ele,  apele,  trebuie  lovite  cu  ciomagul.  De  ce  moşneagul  acela  bâlbâit,  Moise,  a
botezat  apele  prin  care  a  trecut  Marea  Roşie,  nu  de-aceea  oare  că  era  o  mare  de  sânge?!
Poate  şi  el,  ca  şi  noi,  nu  mai  avea  timp  să  despartă  cu  bisturiul  binele  şi  răul,  care  erau
îngemănaţi, trăind împreună ca siamezii, ci a jnăpăit delaolaltă, sperând că binele nu poate să
moară de tot şi răul nu poate să învingă de tot. Lupta ideologică se ascute… – zicea şi făcea o
pauză, ca şi cum ar fi auzit nişte împuşcături îndepărtate, apoi continua:
−  Ceea  ce  vă  spun  eu  nu  vă  este  accesibil  nu  pentru  că  sunteţi  proşti,  ci  pentru  că  aveţi

---

altă croială…
Aici colonelul cobora vocea de parcă urma să le împărtăşească o mare taină:
−  Ţara  noastră  e  într-o  permanentă  stare  de  război… Acum  ne  războim  cu  duşmanul  cel
mai  periculos.  Şi  pentru  că  acesta  poate  fi  depistat  mai  greu.  Săptămâna  trecută  el  a  fost
oblicit, nici prin cap să vă treacă, şi-n Biroul Politic al partidului. Ne batem cu alde voi, burghezi
şi intelectuali, care trebuie izolaţi, statul nostru fiind primul din lume care a întemeiat o societate
fără clase.
La care Mendelstam comenta în şoaptă:
− Chiar aceştia, fără clase, îl şi conduc.
Libertatea  i  se  părea  lui  Kudreavţev  o  golănie,  o  şmecherie  îndreptată  împotriva  bunului-
simţ, iar lumea din afara lagărelor i se arăta ca una captivă.
El ţinea să lase ocnaşilor săi impresia de lup uman, care avea în grijă nişte oi inumane.
Dimineţile,  se  plimba  prin  faţa  coloanelor  cu  pistolul  lui  greu,  care  se  bălăbănea  la  şold,
trăgându-l în jos, şi cu capul greu de vodca băută în ajun, aceasta – cumpărată din raţiile jalnice
ale deţinuţilor, furate de la cantină, mărturisindu-le:
− Ştiţi care e defectul meu cel mai mare?! Bunătatea. Ea o să mă vâre-n mormânt. Drama
mea personală este că am fost investit cu un pistol doar ca să nu mă folosesc niciodată de el.
Dar cât aş vrea să trag din acesta măcar aşa de-o probă. Mă tem însă că, dacă aş începe să
trag,  n-o  să  mă  pot  opri  până  la  ultimul  lui  glonţ  şi  până  la  ultimul  deţinut.  Pentru  că  niciunul
dintre voi nu merită milă. Mă, toţi sunteţi plini de păcate ca oaia de scaieți, lua-v-ar dracul!, li se
adresă  el  supărat.  Vârâţi  bine  în  cap  ce  vă  spun,  altfel,  veţi  rămâne  proşti  ca-n  prima  zi  de
lagăr.
Altădată le zicea:
−  Sunt  la  dispoziţia  dumneavoastră:  eu,  supraveghetorul  vostru,  clientul  vostru,  robul
vostru!, interesându-se şi de condiţiile de trai ale deţinuţilor:
− Mi s-a raportat că o duceţi bine. Că n-aveţi nicio plângere…
Într-o zi Bobrov, şeful de şantier, brigadierul brigadierilor, îndrăzni să-i transmită o doleanță
a lucrătorilor săi, care nu-şi puteau îndeplini norma din motiv că umblau mereu lihniţi de foame:
−  Da,  n-avem  nicio  plângere.  Totul  e  bine.  Ba  chiar  foarte  bine. Am  dori  doar  să  ne  mai
adăugați puţină pâine… Pentru că murim de foame…
Toţi au rămas miraţi de îndrăzneala lui Bobrov, pentru că acesta era o canalie.
Kudreavţev îl privi precum un uliu care-şi fixase prada.
Bobrov  se  simţi  ca  un  câine  râios,  care  a  muşcat  şi  acum  așteaptă  să  fie  pedepsit.
Aştepta  lovituri  de  picior,  plesnituri  de  harapnic  drept  răsplată  pentru  curajul  de  a  fi  mârâit  la
stăpân.
−  Tu,  bă?!  Tu  care  te-ai  îngrăşat  ca  un  bou  de  când  te  afli  în  lagăr…  Tu  zdohneşti  de
foame?!
− Iertare… Rog să fiu scuzat…
−  Ei  vezi,  rosti  el  blând.  Ai  noroc  că  sunt  bun,  zise  Kudreavţev  şi-i  întinse  mâna  să  i-o
sărute.
Bobrov căzu în genunchi şi-i pupă braţul, ca unui preot.

---

Apoi Kudreavţev se întoarse cu faţa către ceilalţi deţinuţi şi le spuse pe un ton împăciuitor:
− Eu vă înţeleg. Dar voi, mă, oricât aţi mânca tot flămânzi sunteţi. Ţineţi minte, n-aţi venit
aici să vă îmbuibaţi. Îmi pare rău, dar nu vă pot da mai multă pâine. Pentru că dacă o să vă dau
pâine, o să-mi cereţi şi unt. Iar dacă o să aveţi unt, o să vreţi şi vodcă. Şi dacă vă dau pâine,
unt şi votcă, o să pretindeţi după aceea să vă dau şi femei. Şi tocmai asta eu n-am voie să fac.
Kudreavţev era apreciat de organele centrale pentru că executa toate indicaţiile în termen.
Dar numai muşchii întemniţaţilor ştiau cum.
Conform programului, „Deşteptarea” suna la ora 5.00. Dar în anumite perioade ale anului,
când aurora boreală făcea din noapte zi şi planul de dare în exploatare a unui sau altui obiectiv
nu era îndeplinit, iar controlul putea să pice dintr-o clipă în alta, Kudreavţev da ordine ascunse
ca  acele  ornicului  –  unicul  ceas  montat  pe  clădirea  administraţiei  –  să  fie  mutate  cu  două  ore
mai înainte dimineaţa şi cu două ore în urmă seara. Şi cum nimeni nu cunoştea ora adevărată,
deţinuţii neavând voie să poarte ceas – cele 12 ore de muncă se transformau în 16, la acestea
adăugându-se  două  ore  de  drum  către  şi  dinspre  şantier,  plus  o  oră  de  menaj,  cu  gimnastică,
apel,  dimineaţa  şi  o  alta  –  înainte  de  „stingere”,  şi  încă  una  la  prânz,  astfel  că  pentru  somn  le
rămâneau mai puţin de 3, cel mult 4 ore.
Iar acestea urmau să le ajungă ca să-şi refacă forţele.
În lagăr lui Kudreavţev îi plăcea să se joace de-a Dumnezeu.
El era un mare amator de spectacol.
Acum  câţiva  ani,  când  grupul  de  troţkişti  a  intrat  în  greva  foamei,  Kudreavţev  a  venit
imediat în baraca lor:
− Mă, voi sunteţi capabili să vă sinucideţi în grup ca balenele. Ce dracu› v-a făcut să urâţi
atât  de  mult  viaţa?!  Ce  v-ar  putea  convinge  că  ea  e  totuşi  frumoasă?!  Poate  doar  un  glonț  în
ceafă… De ce nu vă respectaţi, canaliilor?! Cum aţi vrea atunci să vă respecte alţii?! Ce doriţi?!
− Să discutăm cu un membru al Biroului Politic.
− De ce numai cu unul? s-a mirat Kudreavţev. Eu îi voi chema pe toţi. Să facă o şedinţă în
deplasare. Doar sunt tovarăşii voştri de luptă, nu?!
Peste câteva zile la Zarianka au sosit Stalin, Jdanov, Kalinin, Iagoda, Beria, ca să discute
cu rebelii troţkişti.
Deţinuţii  erau  entuziasmaţi,  făceau  schimb  de  păreri  privind  problemele  statului,  teoretizau
despre  revoluţia  permanentă,  lansau  sugestii  care  ar  fi  apropiat  victoria  revoluţiei  mondiale,
propuneau îmbunătăţiri la ştiinţa socialismului proletar.
Abia  către  sfârşitul  dezbaterilor,  când  Stalin  a  ridicat,  linguşitor,  de  jos  creionul  care  căzu
din mâna lui Kudreavţev, acesta din urmă comportându-se şi el ca un membru al Biroului Politic,
deţinuţii  şi-au  dat  seama  că  totul  fusese  un  simulacru,  aceştia  nu  erau  decât  nişte  foşti  mari
actori din Grupul teatral al deţinuţilor, care, grimaţi şi îmbrăcaţi în uniforme militare sau în civil,
au jucat roluri de membri ai Biroului Politic.
După  aceea  plângăreţii  au  fost  coborâţi  în  minele  de  uraniu,  unde  au  şi  dispărut  pe  rând.
Dar  Kudreavţev  zâmbea  şi  acum,  amintindu-şi  de  acel  colocviu  ca  de  una  dintre  cele  mai  de
seamă realizări ale vieţii sale.
− E o plăcere să stai în culise şi să urmăreşti cum se desfăşoară scena, repeta el mereu
cuvintele unui regizor bătrân, care visa să monteze Hamlet în subteranele de la Zarianka.

---

Kudreavţev avea trăsături de Cezar obosit, care cucerise un imperiu şi nu ştia ce să facă
cu el.
Într-o zi colonelul îşi începu lecţia politică într-un mod aparte:
− Azi vin să vă vorbesc despre fericire.
Filozofii  deveniră  curioşi.  Cei  care  aspirau  universul  se  făcură  atenţi.  Iar  Mendelstam
strecură printre dinţi:
− De unde a aflat acesta ce n-a cunoscut omenirea în istoria ei de zeci de mii de ani?!
Dar Kudreavţev credea altceva:
− Fericit este doar cel care se teme de toate.
−Atunci cel care fură din proviziile noastre de cartofi e un nefericit iremediabil, a conchis cu
tristeţe  Mendelstam.  El  nu  are  teamă  nici  de  conducerea  lagărului,  nici  de  noi,  nici  de
Dumnezeu. Dar cine să-i spună să se teamă, ca să fie şi el fericit?!
− Omul va ieşi de aici înnoit spiritual, concluziona Kudreavţev, abia după ce-şi va trăi toată
frica.
Pentru el frica era un alt sinonim al vieţii. Pe când, în concepţia „cercului de filozofi”, ea nu
era decât un alt sinonim al morţii.
Când vorbea şeful penitenciarului, deţinuţii, de regulă, tăceau ca nişte cadavre.
Şi  numai  când  încheia,  Bobrov,  şeful  de  şantier,  brigadierul  brigadierilor,  sărea  milităreşte
înaintea lui, cu braţele strâns lipite de cusătura laterală a pantalonilor, şi îngâna, umilit, cu multă
sârguinţă:
− Ordonaţi, tovarăşe comandant!
Iar  Kudreavţev  de  fiecare  dată  îi  răspundea  cu  vocea  lui  spartă  ca  un  cazan  căzut  pe
asfalt:
− Mă, vă ordon să fiţi fericiţi!
Şi se retrăgea în birourile lui administrative, cu satisfacţia lucrului împlinit.

---