Tema pentru acasa: roman

Zarianka
„Şi a zis Domnul Dumnezeu către Cain: „Unde este Abel, fratele tău?” Iar el a
zis: „Nu ştiu. Nu cumva sunt eu paznicul fratelui meu?!” Şi a zis Domnul: „Ce ai
făcut? Glasul sângelui tău strigă către Mine din pământ.”
„Facerea”, cap. 4, vers. 9
Zarianka e un loc pierdut în taiga, uitat de Dumnezeu.
E, de fapt, un orăşel de închisori, în afara cărora locuiesc personalul şi administraţia.
Ziua în lagăr începe cu loviturile unei bare metalice într-o toacă adusă de la o mănăstire cu
tot cu călugări, pentru a-i trezi pe deţinuţi când mijesc zorii.
Primul  lucru  pe  care-l  învăţă  aici  Mihai  Ulmu  a  fost  să  stea  la  rând.  După  toaleta  de
dimineaţă cu şiruri interminabile, cozile se mută la cantină.
Gamela  i  se  umple  cu  o  poşircă  de  care  ţi  se  face  greață,  dar  tocmai  ea  e  cea  mai  de
preţ, pentru că îl ţine pe osândit în viaţă.
În  „Zarianka  -1”  îşi  ispăşesc  „crimele”  politice  peste  o  mie  de  bărbaţi,  de  diverse  vârste,
naţionalităţi, religii şi rase.
„Baraca”,  cum  e  numită  clădirea  dreptunghiulară  cu  trei  etaje  în  care  stă  Ulmu,  e  plină  cu
spioni,  sabotori,  terorişti,  troţkişti,  deviatori  de  dreapta,  deviatori  de  stânga,  menşevici,
socialişti-revoluţionari,  anarhişti,  naţionalişti,  emigranţi  albi,  prizonieri  de  război,  membri  ai  unor
organizaţii  contrarevoluţionare,  dezertori,  foşti  burghezi,  foşti  activişti  de  partid,  foşti  militari,
foşti-foşti-foşti…
Se  mai  află  acolo  profesori  universitari,  artişti,  scriitori,  savanţi,  ziarişti,  capi  de  guverne
provizorii şi şefi de partide prohibite.
Aceşti  oameni,  conştiinţa  Europei,  cum  le  zice  Mendelstam,  se  luptă  cu  ploşniţele,  cu
păduchii, cu şobolanii care foiesc pe sub priciurile supraaglomerate, dar şi cu semeni de-ai lor.
Infractorii de drept comun locuiesc într-o baracă cu ei. Aceștia în zilele de odihnă joacă tot
timpul cărţi, gata să omoare pe oricine pierde şi nu are cu ce-şi onora datoriile.
Sunt,  de  asemenea,  persoane  condamnate  pentru  delictul  de  întârziere  la  fostele  lor
servicii, analfabeţi care utilizaseră numere din „Pravda” cu portretul ori cu vreo cuvântare de-a
lui  Stalin  pentru  a  împacheta  gunoaie,  resturi  alimentare  sau  –  şi  mai  grav!  –  le  agăţaseră
pentru a fi folosite inadecvat în closetele proprii, oameni veseli care spuseseră bancuri cu aluzii
burgheze, oameni trişti, care nu râseră la glumele vreunui activist de partid...
Cei mai mulţi sunt aduşi din Ţările Baltice, din Ucraina de Vest şi din Basarabia: portarii de
hoteluri, paznicii de cimitire, vatmanii, pompierii, liftierii, feroviarii, taximetriştii, elevii de liceu, din
cauza  uniformelor,  au  fost  declaraţi  colonei,  generali  sau  mareşali  fascişti  şi  arestaţi  în  plină
stradă, pentru a fi trimişi în Siberia.
Comuniştii  spanioli  au  nimerit  într-un  lagăr  cu  franchiştii,  monarhiştii  bulgari  −  cu
republicanii, militarii polonezi − cu prizonierii lor ş.a.m.d.
„Zarianka-1”e  o  U.R.S.S.  în  miniatură,  aici  îşi  ispăşesc  pedeapsa  reprezentanţi  a  129  de
naţionalităţi.
Acest  detaliu  Kudreavţev  îl  repetă  cu  mândrie.  Şeful  lagărului  făcuse  recent  un  demers  la
Moscova cu rugămintea să i se trimită şi un turc-georgian din Meshetia. De aceştia nu are. Ca

---

tabloul să fie complet.
Lui Kudreavţev îi face plăcere să iasă dimineţile şi să petreacă coloanele aliniate la muncă.
Atunci se simte ca un mare comandant de oşti.
Apelurile  se  fac  dimineaţa  şi  seara:  supraveghetorii  îi  numără  pe  deţinuţi  când  aceştia
pleacă la muncă, ca să-i mai numere o dată noaptea, când sosesc din zonă.
Duminicile ora politică ţine jumătate de zi. Demascarea duşmanului continuă şi aici.
Apoi  urmează  câteva  ore  libere,  când  captivii  au  voie  să  se  plimbe  prin  curtea  lagărului,
unde  discută  despre  toate,  dar  toţi  vorbesc  numai  despre  trecut  şi  nimeni  nu  mai  vorbeşte  de
viitor, din motiv că viitorul lor e atât de departe, încât nu mai poate fi nici gândit, nici răzgândit.
Şi azi Kudreavţev a ieşit să le „binecuvânteze” plecarea în zonă:
−  Vă  atenţionez:  aici  nu  este  sanatoriu,  ci  lagăr  de  concentrare.  Cei  care  speră,  obosiţi
după lupta dusă contra poporului, că se vor recrea la Zarianka se înşală. E drept că nu avem în
lagăr  terenuri  de  volei  şi  tenis,  că  nu  putem  organiza  serate  dansante  pentru  deţinuţi,  că  nu
avem  suficiente  băi,  spălătorii,  infirmerii,  rufe  curate,  îmbrăcăminte  groasă,  dar  asta  nu
înseamnă  că  n-o  să  vă  ajutăm  să  păşiţi  pe  drumul  cel  drept.  Lagărul  nostru  situat  pe  toată
peninsula e de două ori mai mare ca Franţa. În lipsa utilajului, pentru care capitaliştii cer să le
plătim  cu  o  greutate  egală  în  aur,  vom  munci  cu  mâinile  goale,  iar  cât  mai  avem  târnăcoape,
lopeţi, pari, hârleţe, unghii, minele de aur de la Kolâma vor vărsa metalul preţios în hazna şi nu
vom îngenunchea în faţa imperialismului mondial. Vom transforma sudoarea voastră în aur. Voi
veţi face şosele prin care va curge aurul către inima ţării.
Când ies pe poarta mare încolonaţi câte cinci în fiecare rând, Mihai descoperă că acestea
sunt,  de  fapt,  coloane  de  muribunzi.  Mulţi  abia  îşi  târăsc  picioarele,  unii  se  poticnesc,  alţii
şchiopătează  sau  tremură  de  frig  şi-n  plină  vară.  Şi  doar  coloana  lor  are  un  mers  ceva  mai
firesc, fiind alcătuită din nou-sosiţi.
Şeful  de  şantier,  Bobrov,  deţinut  ca  şi  ei,  are  în  subordine  un  ansamblu  de  brigăzi.
Brigadierul  lor,  Fomin,  un  fost  ofiţer  învinuit  de  trădare  pentru  că  nu  trăsese  în  nişte  ţărani
răsculaţi dintr-un sat care murea de foame, ca şi cei care urmau să-i împuşte, e responsabil de
rezultatele muncii lor.
−  Străduiţi-vă  să  nu  vă  îmbolnăviţi.  Nicio  boală  n-a  fost  vreodată  tratată  la  Kolâma,  îi
preîntâmpină el.
Fomin ştie că planul nu-l va putea îndeplini cu oameni bolnavi. Iar de plan depinde raţia lor
zilnică de pâine şi poșircă.
Minele  de  cărbuni  de  la  Peciora  şi  Vorkuta,  minereul  de  fier  din  Norilsk,  uraniul,  aurul  şi
cositorul de la Kolâma trebuie exploatate şi milioane de deţinuţi, care alcătuiesc cea mai ieftină
mână  de  lucru  din  lume  –  o  zi  de  muncă  pentru  o  felie  de  pâine  –,  vor  munci  în  brânci  zi  şi
noapte ca să extragă din subteran aceste bogăţii şi nestemate.
Motoarele buldozerelor uriaşe au un bubuit de apocalipsă.
Camioanele huruie şi ele ameninţător.
Furnicarul de oameni se împrăştie imediat pe toată suprafaţa zonei, cu ciocane puternice,
târnăcoape, roabe, fierăstraie cu dinţi ştirbi, aceşti ostatici urmând să răstoarne pinii uriaşi, să
sfărâme şi să mute pietroaiele, să niveleze terenul, pregătind locul unde va fi construit un oraş
foarte  modern,  în  care  peste  ani  vor  locui  nişte  oameni  fericiţi  sau,  se  gândeşte  Mihai,  cine

---

ştie?!, poate tot nişte deţinuţi ca şi ei.
Îşi  aminteşte  de  o  credinţă  a  anticilor:  ca  un  lucru  să  dureze,  acesta  trebuie  făcut  de
oameni  liberi,  ştia  că  pe Acropole  marmura  a  fost  prelucrată  doar  de  cetăţeni  slobozi,  Pericle
neîngăduind să lucreze acolo vreun rob.
Dar  cât  de  temeinice  pot  fi  oare  nişte  edificii  la  a  căror  înălţare,  în  loc  de  mortar,  sunt
folosite  ca  material  consolidator  lacrimile  şi  ura?!  se  mai  întreabă  Mihai  Ulmu,  în  timp  ce-şi
împinge de zor roaba plină cu aşchii de stâncă.

---