Tema pentru acasa: roman

„A iubi înseamnă a suferi de celălalt.”
Vladimir I. Ghika
Zarianka  era  un  orăşel  de  penitenciare.  Dincolo  de  clădirile  pentru  deținuți  înconjurate  cu
ziduri  înalte  erau  situate  sute  de  izbe  pentru  cei  din  administraţie,  personal  şi  pază.  Maria  a
închiriat o cameră într-o căsuţă din bârne de la margine. Stăpâna era o văduvă de miner.
În  zilele  următoare  se  trezea  cu  noaptea  în  cap  ca  să  poată  urmări  de  departe  coloanele
de  deţinuţi,  ieşind  pe  porţile  celor  şase  închisori  –  cinci  dintre  ele  fiind  de  bărbaţi  şi  una  de
femei –, îndreptându-se către muncile lor grele din minele de aur, de uraniu, de cărbune sau la
tăiat  taigaua,  la  construcţia  şoselei  către  Verhne-Kolâmsk  ori  la  edificarea  unui  baraj  pe  râu.
Locurile de lângă Zarianka, pe o rază de zeci de kilometri, semănau cu un uriaş şantier.
În a patra zi îl văzu de departe: păşea într-o coloană către o zonă din taiga.
Ieşise pe porţile lagărului de deţinuţi politici “Zarianka-1”.
La căderea nopţii, îl aşteptă să se întoarcă din zonă, ocrotită de întuneric, nu departe de
poartă.  Orbiţi  de  faruri,  mânaţi  ca  nişte  vite  care  se  întorceau  de  la  muncă,  deţinuţii  se
strecurau abia târându-şi picioarele în curtea largă a penitenciarului.
Era  slăbit,  palid,  obosit,  îmbrăcat  într-o  zeghe  vărgată,  pe  care  observă  şi  un  număr  –
“M1-315”.
Mai zăbovi în întuneric aproape o oră, cât pe câmpul de instrucţie de dincolo de ziduri dură
operaţia de verificare.
Fiecare nume răsuna distinct în noapte, când militarul responsabil de apel strigă:
− M1-315,
Cineva răspunse:
− Prezent!
Era vocea lui.
O recunoscu.
Avu noroc!
Îi veni să strige de bucurie.
E el!
E aici!
În una dintre dimineţi, Maria l-a aşteptat la poartă pe şeful închisorii.
−  Bună  ziua.  Sunt  dintre  deportaţi  şi  mor  de  foame.  Angajaţi-mă  ca  infirmieră,
bucătăreasă, cusătoreasă, ingrijitoare, spălătoreasă, orice, în instituţia dumneavoastră.
Fără să coboare din maşină, Kudreavţev se uită bănuitor la ea:
− Ce poţi să faci?
−  De  toate.  Să  gătesc,  să  spăl,  să  îngrijesc  bolnavii,  să  dau  cu  peria,  să  deretic,  că  fac
curăţenie…
− Ştii să scrii? se interesă el.
− Da.

---

− Bine, fă o cerere, în care să indici numele şi originea socială, şi o laşi la intrare, pentru
cei de la cadre. Eu îi voi preîntâmpina. Care ţi-e numele?
− Maria.
− N-am mai auzit niciodată de un astfel de nume. Se vede că nu sunteţi din partea locului.
Unde v-aţi născut?
− În Moldova.
Aşa  Maria  Răzeşu  ajunse  spălătoreasă  la  Zarianka.  Lucrul  era  umilitor.  Trebuia  să  spele
tone de haine de-ale deţinuţilor.
Îi  venea  să  mângâie  fiecare  zeghe  înainte  de  a  o  scufunda  în  apa  rece  ca  gheața,
gândindu-se că s-ar putea să fie a lui Mihai. Era fericită să presupună că hainele lui trec acum
prin  mâinile  ei.  Alegea  câte  una,  după  mărimea  care  i  s-ar  fi  potrivit,  şi  o  spăla  îndelung-
îndelung…
Căpătă  şi  un  permis  cu  ajutorul  căruia  putea  pătrunde  în  blocurile  de  deservire  din  curtea
penitenciarului.
Făcu  cunoştinţă  şi  cu  alte  femei  de  la  spălătorie.  Încercă  să  lege  prietenii  cu  unele  dintre
ele.  Deşi  erau  nişte  fiinţe  necăjite,  care  se  temeau  de  şefi,  de  deţinuţi,  dar  şi  una  de  cealaltă,
acestea nu uitaseră încă să surâdă, să bârfească şi să se bucure de salariile lor mizere.
Elaboră evadarea lui Mihai Ulmu în cele mai mici detalii.
Se duse de mai multe ori, odată cu căderea nopţii şi într-o duminică, în zona în care lucra
lagărul întreg, care, după ce plecau deţinuţii şi militarii, rămânea pustie şi, deci, nepăzită până
în zori.
Planul cum să-l ajute pe Mihai Ulmu îi apăru pe neaşteptate.
A  văzut  pe  şantier  o  stivă  de  trunchiuri  lungi,  a  cărei  bază  avea  un  loc  în  care  putea
încăpea  lesne  un  om.  Găsi  în  curând  un  capăt  de  trunchi,  pe  care  îl  fixă  în  locul  gol  de  jos,
astfel că ascunzătoarea deveni perfectă. Făcu pe el un semn cu o aşchie de cretă.
Apoi  urcă  munţii  din  preajmă  până  găsi  aproape  de  albia  unui  râu  secat  ceva  ca  o
peşteră…
Scrisorica i-a fost cel mai greu să i-o transmită.
Bucătarii erau şi ei dintre condamnaţi, câte unii veneau la spălătorie. Exista şi riscul de a fi
deconspirată.  Un  bărbat  trist  i  se  păru  demn  de  încredere,  pentru  că  intra  de  fiecare  dată  în
spălătorie  cu  buzunarele  pline  cu  pâine.  Când  l-a  rugat  în  şoaptă  şi  cu  lacrimi  în  ochi  să-i
transmită profesorului Ulmu un bileţel – “E logodnicul meu!” – a întrebat-o doar ce număr are.
I l-a spus.
Putea să reuşească. Putea şi să nu reuşească. Riscă.
Ştia  că  deţinuţii  încă  nu  ajunseră  să  se  cunoască  prea  bine  unul  pe  celălalt,  şi  apoi,  chiar
dacă  descopereau  că  cineva  de  alături  lipseşte  sau  răspunde  la  alt  număr,  nu  vor pârî
nicidecum – aici funcţiona o lege dură a penitenciarului: nu trebuie să-ţi pese decât de viaţa ta
proprie.
Nu i-a fost greu să scoată din spălătorie o „uniformă” vărgată, să-i coase şi un număr, să o
îmbrace,  să  pătrundă  mai  înaintea  coloanelor  cu  deţinuţi  în  zonă,  să  se  posteze  în  ascunzişul
tainic, din care să pândească un moment pe aproape de sfârşitul zilei de lucru când să iasă şi

---

să se piardă în furnicarul de oameni, ca atunci când Mihai îi va prelua locul în stivă să poată ea
să  răspundă  în  locul  lui  la  cele  două  apeluri  obligatorii,  de  la  ieşirea  din  zonă  şi  la  intrarea  în
lagăr,  să  se  furişeze  de  pe  teritoriul  penitenciarului  în  clădirea  spălătoriei  şi  să  părăsească
închisoarea odată cu femeile din schimbul ei.
Toate aceste elemente au fost gândite minuţios.
Când îl văzu pe Mihai dând târcoale stivei însemnate, fu convinsă că planul va reuşi.
Apelul era locul cel mai vulnerabil al oricărei evadări.
Numărul celor intraţi în zonă trebuia să coincidă cu numărul celor care o părăseau.
Când coloanele se aliniară câte cinci în şiruri lungi şi ofiţerul de serviciu a strigat:
− M1-315…,
Maria, cu capul plecat, cu boneta vărgată alunecată peste ochi, stând lângă alţi colegi ai lui
Ulmu, răspunse gutural:
− Prezent!
Pentru  prima  dată  se  întâlnise  cu  Mihai  într-un  singur  nume,  chiar  dacă  acesta  nu  era
decât un număr.
Ieşiră după asta din zonă, iar în curtea penitenciarului mai răspunse o dată la numărul M1-
315.
Când ceilalţi deţinuţi intrară în cantină, ea se strecură în spălătorie, unde lăsă costumul ei
de  mascaradă  şi-şi  îmbrăcă  hainele  civile,  ascunse  cu  grijă  din  timp  într-un  loc  sigur.  Apoi  –
după ce-şi prezentă permisul – trecu dincolo de poarta închisorii.
La  gazda  din  Zarianka  îi  lăsă  bătrânei  ultima  monedă  din  cele  cu  care  pornise  la  drum  şi,
luându-şi rucsacul cu lucruri, se îndreptă către muntele Alalai.
Acolo o aştepta Mihai.
Trebuia  să  i  se  alăture  cât  mai  curând,  ca  să  poată  fugi  împreună  cât  mai  departe  de
acest loc blestemat.
Pentru că nu există pe lume lucru mai scump, mai sfânt şi mai fără de preţ ca libertatea.
Acesta era cadoul pe care Maria Răzeşu ţinu să i-l facă profesorului ei drag de ziua lui, în
acel 4 august, când Mihai Ulmu împlinea 25 de ani.

---