Tema pentru acasa: roman

Singurătate în doi
„Ca pecete pe sânul tău mă porţi,
poartă-mă ca brăţea la mâna ta.
Că iubirea ca moartea e de tare
Şi ca iadu-i de grozavă ardoarea.
Săgeţile ei sunt săgeţi de foc,
Şi flacăra ei ca fulgerul din cer.”
Cântarea Cântărilor
Se trezesc cu primele raze ale dimineţii.
Soarele sparge norii cu mii de raze.
Îşi zâmbesc parcă nu s-au văzut de-o veşnicie.
Iată şi câţiva “vornicei” la nunta lor.
− Tuc-tuc-tuc, se aude o pasăre chiar în cedrul lângă care înnoptaseră.
– E cocoşul-de-munte, zice Mihai. Îşi cheamă iubita.
Acesta bate din aripile lui scurte, îşi înfoaie penetul sur stropit cu vopsea albă şi cu reflexe
violete, întoarce capul mic ba într-o parte, ba în cealaltă, desface ciocul puţin curbat şi scoate
din guşa umflată un sunet de toacă de mănăstire, care cheamă la liturghie:
− Tuc-tuc-tuc!
E  declaraţia  de  dragoste  a  gotcanului,  cum  i  se  mai  zice  cocoşului-de-munte,  cântecul  cu
care-şi cheamă găinuşa.
Dar ea se lasă aşteptată.
− Tuc-tuc-tuc! încearcă să-l imite Mihai, cu mâinile puse pâlnie la gură.
Imediat dintre brazi apare fâlfâind greoi din aripi şi  femela,  aşezându-se  pe  o  creangă  de
alături.
− Tu ai fost mai convingător, râde Maria.
Apoi cele două păsări se găsesc şi phrr-phrr! îşi iau zborul dispărând în desiş.
După ce îmbucară din merindele pe care le mai conţinea rucsacul Mariei, pornesc la drum
către zarea înseninată.
Au  cale  lungă,  dar  ei  nu  se  grăbesc.  Parcă  ar  avea  toată  veşnicia  în  faţă.  O  iau  pe  de-a
dreptul, peste culmile împădurite.
Cu cât înaintează către răsărit, văile se fac mai adânci şi munţii se profilează mai înalţi.
Copaci  tineri  cresc  subţiri  până  către  Dumnezeu,  alături  de  alţii  cu  totul  putrezi,  care  abia
se mai ţin sau zac răsturnaţi, peste care trebuie să sari ori sub care urmează să te strecori ca
să poţi trece.
E o pădure sălbatică, lăsată să crească în voia ei de la facerea lumii, rărită pe alocuri doar
de incendiile provocate de fulgere, cu desişuri în care, de cum intri, se face întuneric; cedri cu
foioase uscate, din alţi ani, păstrându-şi-le lângă cele verzi, brazi sonori care cresc pe înălţimi
cu rădăcinile înfipte în cer, văi pline cu ienupăr ca nişte saltele verzi – taigaua este în întregime
a lor.

---

Sunt tineri şi îndrăgostiţi, şi, ca lumea să fie împlinită, nu au nevoie să fie decât ei doi.
Sunt  rezistenţi  pentru  că  sunt  împreună,  sunt  puternici  pentru  că  se  iubesc,  sunt  fericiţi
pentru că s-au regăsit.
Se  strâng  în  braţe  şi-şi  spun  cuvinte,  frânturi  de  vers,  noime  fără  sens,  ignorând  lumea
cealaltă  din  afara  şoaptelor  lor.  Se  ţin  de  mână,  ca  şi  cum  s-ar  teme  să  nu  se  piardă  unul  de
celălalt.
– Ştiam că o să mă iubeşti, continuă Maria. Că această clipă nu putea să nu vină.
− De unde atâta siguranţă?
− Când eram adolescentă, m-am aruncat în Nistru de pe o stâncă, fiind convinsă că am să
înot  dintr-odată,  şi  m-am  descurcat.  Au  mai  fost  şi  alte  ocazii  când  mi-am  pus  la  încercare
destinul.
Maria ţine fruntea puţin înclinată, ca şi cum s-ar fi aflat în biserică, la spovedanie.
−  Viaţa  mea  de  până  a  te  cunoaşte  a  fost  ca  apa  care  trece  prin  sită,  n-am  reţinut  nimic
din  ea,  decât  ceea  ce  avea  vreo  legătură  cu  tine.  M-am  născut  cu  adevărat  în  prima  zi  de
şcoală  din  clasa  a  douăsprezecea,  când  ai  venit  în  şcoala  noastră.  Eram  copilă,  aveam  vreo
12-13 ani, când te visasem pentru prima dată. Te văzusem în vis, cu mult mai înainte de-a te fi
văzut aievea. Şi când te-am revăzut acolo în pragul şcolii – înalt, cu ochii negri, cu păr răvăşit
peste umeri –, te-am recunoscut îndată… Îmi iubeam părinţii mai presus de viaţa mea. Dar în
ziua aceea mi-am zis: el e bărbatul pentru care m-aş duce şi la capătul lumii.
Aici Maria tăcu, apoi continuă cu o dârzenie în priviri:
− Iată şi motivul pentru care mă aflu aici.
− De ce nu mi-ai spus?
− Pentru că n-aş fi ştiut ce să-ţi spun.
− . . .
− E atât de greu să înveţi să vorbeşti. Dar şi mai greu e să înveţi să taci. Taci, taci, taci!
îmi ziceam când voiam să spun cuiva ce simt, ce gândesc, ce trăiesc. Cine te va înţelege, cine
te va crede, cine va şti cu adevărat ce eşti, afară de tine?! Am vrut să-ţi scriu, de la acel întâi
septembrie,  dacă  n-aş  fi  ştiut  că  mă  umplu  de  ridicol.  Ne  întâlneam  câteodată  pe  coridoarele
şcolii  sau  pe  uliţele  satului  şi  te  surprindeam  uitându-te  la  mine  ca  printr-un  geam  aburit  de
sticlă. Parcă nu eram acolo. „Iată-mă-s!”, voiam să strig. – „Eu sunt aici, lângă tine. Ursita ta.
Femeia vieţii tale.” Dar eram sigură că n-ai să mă auzi.
− Ştiai tu atunci că eu îţi sunt predestinat?
−  Da!  Ştiam  că  totul  urmează  să  se  întâmple  de  la  sine.  Că  nu  trebuie  să  forţez  nimic.
Doar  să  aştept,  să  aştept,  să  aştept.  Mă  străduiam  să-mi  înăbuş  sentimentele.  Dar  era  de
ajuns  să  te  văd  la  şcoală,  să-mi  apari  brusc  în  faţă  pe  culoar,  să  te  zăresc  în  sat,  să  te  aud
vorbind  şi  iarăşi  începea  să-mi  bată  inima  cu  putere,  şi  iarăşi  nu  dormeam,  şi  iarăşi  nu
înţelegeam ce-i cu mine, de ce mă atrage fatal o fiinţă, un bărbat care trece pe lângă mine fără
să mă observe, de ce mă gândesc mereu-mereu-mereu la cineva care nu s-a gândit în viaţa lui
măcar  o  singură  clipă  la  mine.  Şi-atunci  mi-am  zis:  să  rabd.  Să  rabd  şi  să  aştept.  Pentru  că
ştiam că va veni o zi când te vei opri în dreptul meu, te vei uita lung la mine şi mă vei întreba,
mirat:  „Tu  eşti?!”  Iar  eu  voi  da  afirmativ  din  cap.  Mai  ştiam  că  va  sosi  o  clipă,  clipa  noastră,
când  vom  bea  din  aceeaşi  licoare,  după  obicei,  unindu-ne  în  viaţă  şi  în  moarte.  Iat-o  ziua

---

aceea!
„Cum  se  putea  să  mă  uit  la  tine  de  atâtea  ori  şi  să  nu  te  fi  văzut?!”  îşi  reproşa  în  gând
Mihai. „Eram şi surd, şi orb, şi zevzec?!”
În  timp  ce  străbat  munţi,  în  timp  ce  trec  vaduri  de  râuri,  în  timp  ce  culeg  pomuşoare  din
tufişuri, în timp ce fac opriri scurte ca să-şi tragă sufletul, Maria îşi confesează sentimentele, ca
unui duhovnic:
−  De  multe  ori  treceam  pe  lângă  casa  unde  stăteai.  Când  ajungeam  în  dreptul  ei,
încetineam  pasul  fără  voia  mea,  dornică  să  ghicesc  ce  se  întâmplă  după  ferestrele  ei  cu
perdele, ce faci, ce gândeşti. Mi te închipuiam că stai mereu între cărţi. Când ştiam că lucrarea
mea  din  caiet  va  trece  prin  mâinile  tale,  aceeaşi  pagină  o  transcriam  de  zeci  de  ori.  Dar…
totuna nu observai dincolo de scrisul caligrafic şi altceva.
„Fata asta, se gândi Mihai, mă cunoaşte mai bine decât mi-aş fi închipuit că o poate face
cineva. Ea ţine minte toate banalităţile pe care le-am rostit, fraze de care am uitat, evenimente
cărora nu le-am acordat nicio atenţie.”
– Apoi când mi-ai împrumutat pentru câteva zile cărţulia cu poemele lui Eminescu, o purtam
cu mine ca pe una de rugăciuni, cu o frunză pusă între file, o deschideam seara şi spuneam cu
voce  tare  cuvinte  din  ea,  ca  şi  cum  citeam  scrisorile  pe  care  le  aşteptam  de-o  viaţă,  iar  când
mă  culcam,  o  puneam  sub  pernă,  să  visez  poezii…  Ea  era  sacră  pentru  mine,  pentru  că  o
atinseseși  tu,  pentru  că  o  ținuseși  în  mâini,  pentru  că-ţi  era  dragă…  Cuvintele  ei  au  fost  cele
dintâi care ne-au cununat…
− Şi ce-ai putut tu găsi în acea cărţulie? o întrebă Mihai, curios.
− Am găsit în ea toată viaţa mea.
„Iată că n-o cunosc deloc pe această copilă.” Se uită la ea tot mai mirat să o descopere.
−  M-am  pregătit  să  fiu  fericită  pentru  ziua  când  voi  absolvi  şcoala.  Până  atunci  parcă  mi-
era  interzis  să  mă  gândesc  la  fericire.  Nimic  nu  m-ar  fi  putut  împiedica  la  serata  de  absolvire
să-ţi spun ce ştiu despre noi. Ştiam că aş fi putut să-ţi fiu pereche. Egală în toate. Dar au venit
soldaţii aceia şi te-au răpit, la un pas de a te anunţa printr-o scrisoare că eu, Maria Răzeşu din
Poiana, îţi sunt femeia hărăzită. Soarta m-a lovit cel mai rău când mă aşteptam cel mai puţin.
Vorbeşte gâtuită de emoţie:
−  Aş  fi  putut  să  te  aştept  până  te  întorceai.  Dar  m-am  temut  că  n-am  să  pot  rezista.
Locotenentul care venise după tine mi-a spus că va trebui să te aştept 25 de ani. Dar atunci nu
m-ai
 
fi recunoscut, poate. Când ai plecat în acel camion cu soldaţi, m-am dus la biserică şi m-
am rugat la Maica Domnului să nu mor până nu-ţi vorbesc. Şi acolo, de la un tremur de licăr de
lumânare,  am  înţeles  că  trebuie  să  te  caut. Am  mers  către  tine,  parcurgând  un  drum  lung.  Nu
mi-a fost uşor. Dar aveam în mine suficient curaj. În viaţă câteodată, ca să fii fericită, trebuie să
ai curajul de a fi fericită…
Soarele  arde  necruţător,  aburi  deşi  −  parcă  ar  ploua  dinspre  pământ  spre  cer  −  urcă
dinspre taiga.
Hermine  trec,  nepăsătoare,  chiar  pe  alături.  Nu  se  tem  de  om.  Nu  ştiu  că  acesta  le-ar
putea face şi rău. De pe ramuri se uită curioşi la ei cârduri de gotcani. Potârnichi se încâlcesc
prin  iarba  crudă.  Jderi  se  rostogolesc  pe  lângă  ei.  Vulpi  argintii  se  feresc  pe  sub  copaci
prăvăliţi. E un adevărat paradis al vânătorilor.

---

Dar şi al pescarilor.
La un pârâu de munte, Mihai răstoarnă un bolovan şi pe dată de sub el zbughesc în toate
părţile zeci de peşti de râu. Prinde câţiva cu mâna şi-i coace pe tăciunii unui foc.
În  timpul  acelui  popas,  zăresc  mai  jos  pe  o  vale  adâncă  un  cerb  cu  nişte  coarne  uriaşe,
parcă poartă un pom scuturat de frunze pe frunte, care începe să boncăluiască. Chemarea lui
umple  taigaua.  Imediat  îi  răspunde  cu  muget  puternic  un  alt  cerb.  Nu  peste  mult  timp  apare  şi
acesta  din  desişurile  de  răşinoase,  cu  coarne  la  fel  de  mari,  pe  care  le  ţine  mândru  orientate
către bolţi, din când în când aplecându-şi-le, ca să nu le agaţe în ramuri. Acesta e însoţit de o
ciută, zveltă şi aeriană.
Masculii  se  opresc  faţă  în  faţă,  scormonind  pământul  cu  picioarele  şi  fornăind  puternic.
Apoi  brusc  se  aruncă  unul  asupra  celuilalt,  lovindu-se  cu  coarnele,  care  în  lumina  soarelui  par
că  împrăştie  scântei  pe  jos,  ca  nişte  aparate  ce  sudează.  După  câteva  izbituri  surde,
excrescenţele  lor  osoase  li  se  încleştează,  ei  împingându-se  şi  târându-se  o  vreme  fără  să
poată  scăpa  din  această  dezlănţuire  pe  viaţă  şi  pe  moarte,  până  unuia  dintre  ei  i  se  frâng  o