Tema pentru acasa: roman

Ziua a şaptea
„A spune cuiva te iubesc
este o invitaţie la veşnicie.”
Deodată aud în bolţi un murmur care seamănă cu un ferăstrău ce ar tăia o creangă undeva
deasupra.  Se  lipesc  pe  dată  de  trunchiul  unui  copac.  Tot  atunci  trece,  aproape  atingând
vârfurile arborilor, un aeroplan, dotat cu un proiector care scotoceşte împrejurimile.
În jurul lor nu sunt decât locuri prin care n-a călcat niciodată picior de om, natură sălbatică
neatinsă  de  civilizaţie,  pădure  virgină,  ape  limpezi  ca  lacrima…  Şi,  cu  toate  astea,  au
sentimentul că iscoade îi pândesc de peste tot.
Când îşi dau seama de asta, cei doi se ţin şi mai strâns de mâini.
Deasupra lor vuieşte şi scârţâie, trosnind din mii de încheieturi, taigaua.
Uriaşă. Adâncă. Străină.
Când vântul şârâie de pereţii stâncilor parcă nişte voci înfundate, parcă un lătrat îndepărtat
de  câini,  iar  crengile  trosnesc  pe  sus  imitând  cocoaşele  unor  arme  care-şi  trimit  cartuşele  pe
ţeavă, ei se prefac că nu înţeleg, că nu aud, că nu văd, că n-au nimic cu această lume, pentru
că nu fac parte din ea, şi nici ea din ei.
Pentru că dânşii se iubesc şi nimic nu e mai important decât dragostea lor.
Se înserează şi fiecare îi mulţumeşte în gând Celui de Sus pentru încă o zi dăruită. E ziua
a şaptea de la evadarea lui Mihai Ulmu.
Când  întunericul  cade  ca  o  perdea  grea  peste  munţi,  se  aciuează  între  câteva  pietroaie
mari de pe valea unui râu.
Mihai  şi  Maria  adorm  ghemuiţi  unul  lângă  celălalt.  Dorm  somn  de  piatră,  ca  înaintea  unui
drum lung.
La un moment dat, Mihai se trezeşte brusc. În lumina zorilor de zi vede un câine cât un viţel
cum stă cocoţat, cu limba scoasă de un cot, deasupra Mariei, arzându-i faţa cu răsuflarea.
Imediat, Mihai face o săritură ca să-şi înfigă mâinile în beregata potăii, ce-şi propti pe dată
ghearele în puloverul lui, ferfenițindu-l în zeci de bucăţi.
Maria  se  trezeşte,  urmărind  îngrozită  încăierarea  lui  Mihai  cu  javra,  care  se  tăvălesc
încleştaţi pe viaţă şi pe moarte în locul acela îngust dintre pietre.
Mihai îi strânge cu putere gâtlejul ca într-o menghină aproape să-l sugrume, când aude în
spatele lui un ţăcănit surd.
− Lasă câinele, îl somează o voce spartă.
Cel  care  despiedicase  revolverul  ţinteşte  în  ceafa  lui  Mihai  Ulmu.  Cu  el  mai  sunt  alţi  patru
soldaţi, cu armele gata să tragă. Fiecare ţine în lesă un câine-lup.
− Gata, s-a terminat piesa, intelighentule!
„Intelighent” în cercurile gardienilor de la Zarianka e o înjurătură de dispreţ.
− Sus mâinile! Ridică-te! N-auzi?!
Mihai  se  ridică  în  picioare  cu  tot  cu  câine,  fără  să poată  descleşta  degetele  încremenite
din grumazul animalului. Îl scapă abia după ce simte o izbitură puternică în cap.
− Nu da! strigă Maria, ca şi cum lovitura aplicată lui Mihai o fripse pe ea, şi, izbindu-se ca o

---

leoaică, îi trage soldatului o palmă, care răsună până departe în taiga.
Imediat, un alt militar o izbeşte cu bocancul.
− De ce loveşti o femeie, stârpitură? încearcă Mihai să scape din mâinile gonaşilor care-l
prăvălesc la pământ.
Soldatul holbează ochii: se pare că abia acum acesta vede că în faţa lor se află o femeie
şi-şi lasă mâinile în jos.
− Las’ că am mai văzut noi de-alde dânsa, şi vii, şi moarte! afirmă vlăjganul cu glas spart.
− Legaţi-i! ordonă el. De-o săptămână vă tot dibuim! Aţi crezut că scăpaţi, ai?!
Mihai se ridică cu greu, genunchiul îi arde, capul îi vuieşte, durerea îl ameţeşte.
Apoi o ajută pe Maria să se ridice.
Soldaţii râd rânjind. Sunt tineri. Dar poate au iubit şi ei, îşi zice Mihai. Atunci de ce sunt atât
de cruzi?! Nu, nu, cu siguranţă n-au iubit. Un om care iubeşte arată altfel.
Mihai ştie că soldaţii din gardă, şefii, funcţionarii lagărului locuiesc lângă teritoriul înconjurat
cu sârmă ghimpată al închisorii, în case de bârne, amenajate, călduroase, cu lumină electrică,
ce  arde  zi  şi  noapte.  Dimineaţa,  fiecare  dintre  ei  vine  să  pumnească  mutrele  deţinuţilor,  să
asmută  dulăii  contra  acestora,  să-i  tortureze,  să-i  lovească  cu  patul  armelor,  iar  în  caz  de
necesitate  să  descarce  automatul  în  ei,  acesta  fiindu-le  serviciul  pentru  care  statul  îi  plăteşte.
Seara se întorc la casele lor, unii la nevastă şi copii, alţii au iubite, cu care ies la cinematograf
sau să admire stelele, aurora boreală, natura. A doua zi o iau de la capăt. Ochii lor blânzi devin
răi,  braţele  gingaşe,  cu  care-şi  mângâie  pruncii  şi  iubitele,  redevin  de  piatră,  şoaptele  lor  se
prefac în mugete.
Cum e posibil, se întrebă de multe ori Mihai, ca oamenii să fie, conform unui grafic dinainte
stabilit, o zi – îngeri, şi o zi – diavoli, o zi – apostoli ai binelui, şi o zi – apostoli ai răului?!
Kudreavţev,  vorbesc  cei  din  pază,  are  casa  plină  cu  pisici,  care  se  aşază  pe  fotolii,  pe
paturi,  pe  duşumea,  ca  nişte  covoare  vii,  dar  asta  nu-l  împiedică  să  apese  pe  trăgaci  ori  de
câte  ori  e  nevoie  când  vine  vorba  de  „animalele  cu  două  picioare”,  cum  le  zice  el  cu  dispreţ
ostaticilor din pârnăile sale.
Soldaţii  îi  leagă  pe  cei  doi  cu  o  frânghie  groasă.  Mâinile  le  sunt  lăsate  libere,  ca  să  se
poată  sprijini  cu  ele  de  pietre  sau  de  arbori  când  vor  coborî  din  munţi  sau  vor  trece  peste
puhoaiele reci.
Maria şi Mihai se privesc zâmbindu-şi mereu. Ei nu se văd decât unul pe celălalt.
− N-am să te părăsesc niciodată, Maria, îi şopteşte Mihai Ulmu.
− Ştiu, sunt convinsă, te cred, Mihai.
Iar când un soldat îi trece capătul de funie peste piept, Maria dintr-o străfulgerare îşi înfige
dinţii în braţul lui.
„…zeul mă-tii!” zice acesta şi-i proiectează un cap peste faţă.
Mihai vrea să scape de legătoare, dar nu mai poate.
− De ce dai, mă, lovi-te-ar damblaua! strigă el, încâlcindu-se în funii.
− Urmaţi-ne! ordonă gradatul cu glas hodorogit.
Apoi tot el le zice:

---

−  Să  ne  mulţumiţi  că  nu  v-am  omorât.  Am  avut  ordin  să  tragem  în  tine,  Ulmule,  fără
somaţie. Şi asta făceam dacă erai singur. Dar de unde dracu’ ai apărut tu, cuconiţă?! Că ne-ai
încurcat toate socotelile! Ai să dai seamă şi dumneata în faţa comandantului. Iar el nu iartă. Te
vor judeca pentru complicitate la evadare. Tu l-ai ajutat să fugă, nu?!
În timp ce merg, discută zgomotos despre o încurcătură zdravănă a lor, mai înainte de a-i
captura.
Când  Maria  se  rănise  la  picioare,  Mihai  o  purtase  o  vreme  în  braţe.  O  mai  luă  în  spate
când urmau să treacă peste puhoaiele de munte cu apa rece ca gheaţa.
La  un  pârâu  adulmecaseră  întru  întâi  câinii  urmele  lor,  fiind  derutaţi  atât  ei,  cât  şi  soldaţii
care-i ţineau în lese, când dădeau ba de urmele a doi fugari, ba numai de ale unuia. Mai ales la
albiile  râurilor  caraliii  nu  puteau  pricepe  cum  urmele  de  la  patru  picioare  devin  două,  iar  de  la
două  se  fac  patru,  şi  tot  aşa.  „Căutaţi  bine!”,  ordona  din  când  în  când  vlăjganul,  care  era  şi
superiorul iscoadelor. „E posibil ca unul dintre evadaţi să fi rămas ascuns undeva pe aici”, zicea
în locurile pe unde Mihai o lua în braţe pe Maria. Iar peste o vreme mai apăreau din senin încă
două urme…
Abia dând de fugari descâlciră enigma.
Erau urmele lui Ulmu şi ale unei fete, care cine ştie cum nimeri în pustietatea asta, ca să le
creeze lor probleme.
Soldaţii  discută  bine-dispuşi:  l-au  capturat  pe  evadat  şi  poate  se  vor  alege  şi  dânşii  cu
vreun concediu la baştină sau cu vreo menţiune din partea comandamentului.
Maria  şi  Mihai  sunt  numai  vânătăi,  au  numeroase  zdrelituri,  răni,  îi  dor  picioarele  de  prea
mult mers, corpurile lor resimt încă durerea loviturilor, dar ei îşi zâmbesc tot timpul.
Înaintează  legaţi  cu  funii  unul  de  celălalt,  iar  atunci  când  sar  peste  trunchiurile  răsturnate
ale  unor  arbori  bătrâni,  urcă  şi  coboară  stâncile  priporoase  sau  trec  peste  apele  reci  ale
râurilor, se ajută reciproc.
La un moment dat, Mihai Ulmu se opreşte locului, îşi şterge cu dosul palmei urmele uscate
de sânge de pe gură, se uită în ochii ei limpezi ca cerul şi, parcă amintindu-şi de un lucru foarte
important, îi şopteşte astfel ca să audă numai ea:
− Maria! Vreau să-ţi spun ceva…
− Spune…
− Te iubesc!
A rostit această frază pe care nu a spus-o vreodată în viaţa sa niciunei femei şi, poate, nu
s-ar  fi  grăbit  nici  acum  să  o  rostească,  dacă  n-ar  şti  că  în  curând  au  să  se  despartă,  vor  fi
despărţiţi şi n-o să se mai vadă încă cine ştie câtă vreme, poate niciodată.
Ea se lipeşte toată de el, îl priveşte recunoscătoare, ochii i se umezesc şi buzele ei prind
să freamăte:
− Ştii …
− Da.
− Vreau să-ţi spun şi eu ceva…
− Spune, iubito!..
− Mihai Ulmu, în aceste clipe, îmi vine să urlu de fericire!

---