Tema pentru acasa: roman

Urâţi pentru dragoste
„Bogăţia, gloria şi puterea sunt fum! Neant! Bogatul găseşte pe unul şi mai
bogat decât sine, gloria oricui poate fi întunecată de o glorie mai mare a altuia,
cel puternic e învins de altul şi mai puternic… doar dragostea ne face egali cu
zeii.”
Henryk Sienkiewicz
Maria se acomodă uşor la viaţa de lagăr. După ce şefa penitenciarului, tovarăşa Skreab, le
ţinea în fiecare zori de zi câte-un discurs despre misiunea camaradelor de viaţă ale bărbaţilor –
aceea de a ieşi din bucătării şi dormitoare – pentru a edifica viitorul luminos, în care nu vor mai
exista diferenţe de clase, de rase şi de sexe, Maria Răzeşu se îndrepta cu celelalte deţinute la
construcţia şoselei Zarianka-Verhne-Kolâmsk.
− De ce această deţinută zâmbeşte tot timpul? se întrebă alarmată în una din zile tovarăşa
Skreab. Nu cumva e bolnavă?
− Nu,  cred  că  e  mai  degrabă  îndrăgostită,  i-a  raportat  mai-marele  gardienelor.  Când  cad
peste ea crengi grele de sus, dânsa râde, când se răneşte, cântă…
De  cum  auzi  această  noutate,  chipul  şefei  penitenciarului  căpătă  ceva  din  alarma  unui
astronom  care  a  stabilit  prin  calcule  că  meteoritul  ce  a  pornit  recent  de  lângă  steaua  Sirius  ar
putea să cadă peste mai puţin de un milion de ani chiar pe acoperişul casei lui:
− Noi vom stârpi ca pe o buruiană rea acest sentiment meschin. Numai cretinii mai iubesc
azi.  În  clipa  în  care  l-am  desfiinţat  pe  Dumnezeu,  noi  am  desfiinţat  şi  dragostea,  această
prejudecată  burgheză.  Fata  asta  îşi  bate  joc  de  noi.  Sau  nu  ştie  că  un  deţinut  pierde  şi  nişte
drepturi:  la  corespondenţă,  la  vot  şi  la  viaţa  personală.  Ea  nu  are  niciun  drept  să  se
îndrăgostească.
Apoi adaugă, în concluzie, un pic nedumerită:
− Iubeşte. E groaznic! Mă miră, o femeie atât de frumoasă, şi să iubească! Cum poate o
femeie  atât  de  tânără  şi  de  minunată  să  se  îndrăgostească?!  Ce  nu-i  ajunge?!  Dar  noi  vom
proceda  cu  îndrăgostiţii  aşa  cum  procedau  spartanii  cu  infirmii  lor:  îi  vom  lichida.  Puneţi-o  la
săpat fântâni.
A săpa fântâni în pământul veşnic îngheţat, unde trebuia să munceşti stând până la brâu în
apa rece ca gheaţa, se considera o pedeapsă la Kolâma.
Dar Maria şi acolo zâmbea.
Zâmbetul îi acoperea toată faţa.
Maria  Răzeşu  le  surâdea  tuturor:  colegelor  de  detenţie,  gardienelor,  norilor,  arborilor,
vântului, pietrelor.
Iar  de  la  ea  se  contaminau  şi  alte  deţinute.  Şi  schiţau  şi  ele  câte  un  surâs  timid  şi  abia
perceptibil, atunci când nu le vedeau femeile din escortă.
− Asta e bolnavă rău, concluzionă tovarăşa Skreab, şi până la urmă o scoase din fântânile
care se umpleau cu apă mai înainte de a fi săpate.
Iar Maria Răzeşu era cu adevărat bolnavă. Era bolnavă de Mihai Ulmu.
Se străduia să doarmă mai puţin, pentru a căpăta timp să se gândească la el.
Îşi  încheia  rugăciunea  din  fiecare  seară,  pe  care  o  îngâna  sub  pătură,  cu  numele  lui:

---

„Mihai”.
Când  era  scoasă  la  tăiat  taiga  şi  i  se  părea  că  n-o  vede  nimeni,  ca  o  şcolăriţă  naivă  îi
scrijelea cu bărdiţa numele pe coaja arborilor răsturnaţi.
Când nivela prundişul, aduna alături mai multe pietricele, care ar alcătui acelaşi nume fără
asemănare: „M-i-h-a-i”.
Acest nume rămăsese pentru ea ca o veşnică uimire în faţa vieţii.
„Copilul nostru… Vom avea un copil, al meu şi al lui Mihai”, acest gând făcea ca inima să i
se umple de o bucurie caldă şi nemărginită.
Maria  Răzeşu  vorbea  singură  cu  sine  sau  cu  vreo  frunză  rătăcită,  sau  cu  vreo  gâză  pe
care-o descoperea în preajmă, despre Mihai Ulmu.
Retrasă în sine, era cu el, discuta cu el, se sfătuia cu el.
Şi cu pruncul pe care-l simţea crescând sub inimă.
Şi în acele clipe se simţea cea mai fericită fiinţă de pe pământ.

---