Tema pentru acasa: roman

„Doamne, iartă-mi greşelile
pe care nu le cunosc…”
Dresda mai mult tace.
Din când în când, câte un oftat scurt anunţă locul unde se află.
Aşteaptă să se întoarcă îndărăt. În satul acela părăsit, în care n-a mai rămas niciun suflet
şi în care el va fi unicul şi cel mai lipsit de griji locuitor.
Şagov
Şagov e pictor. Se rugase adeseori de şefii penitenciarului:
−  Permiteţi-mi  să  pictez,  că  eu,  dacă  n-am  să  pictez,  simt  că  am  să  mor.  Vă  rog…  Vă
implor…
Dar cei de la comenduire sunt surzi.
Şi atunci el desenează compoziţii cu încălţările pe zăpadă, cu beschia pe trunchiuri sau cu
teul  pe  pardoseala  de  ciment  a  barăcii,  dar  cel  mai  mult  pictează  cu  mâna  în  aer  peisaje,
portrete, crochiuri.
−  Voi  expune  cândva  acest  tablou  la  Galeria  Tretiakov,  le  spune  el  visător  colegilor  de
detenţie, când îl surprind pipăind aerul din preajma sa.
− Am terminat ieri cel mai important tablou al vieţii mele, la care am lucrat şase luni de zile,
rosteşte el triumfător şi se mişcă prin baracă atent, ca şi cum aceasta e plină de reprezentări
plastice de-ale sale, iar lui îi rămâne tot mai puţin loc pentru a se putea deplasa printre ele, fără
să le atingă.
−  Vă  place?!  întreba  el  ba  de  unul,  ba  de  altul,  ca  şi  cum  are  nişte  pânze  adevărate  în
faţă, făcând din când în când câţiva paşi în urmă ca pentru a căpăta perspectivă.
Dar tablourile lui, genialele pânze de la Kolâma ale genialului Şagov, nu le vede decât el.
Şi  Mihai  dă  afirmativ  din  cap,  ca  şi  cum  desluşeşte  acele  lucrări  monumentale,  cele  mai
frumoase pe care a putut să le dea vreodată omenirii un artist plastic.
Hudici
Hudici  are  10  ani.  Aşa  cel  puţin  afirmă  el.  E  un  copil.  Dar  face  planul  deopotrivă  cu  cei
mari. Are doi ochi verzi ca frunza de nuc şi un chip smead ca al luminii din baracă.
Hudici a pus în pericol viaţa tovarăşului Beria.
− Eram la proces, tata era judecător, iar mama – procuror, fraţii şi surorile – martori, şi eu
– cel acuzat. „Inculpat, mă întreabă judecătorul, de ce n-ai dat mâncare la timp la orătănii, de-
au  ieşit  din  ogradă  în  căutare  de  grăunţe  şi,  în  loc  să  se  lase  călcate  obedient  de  limuzina
tovarăşului  Beria,  au  semănat  panică,  derutând  şoferul,  care  s-a  ferit  omenos,  smulgând  din
pari  un  sfert  din  gardul  vecinului,  ca  să-l  târască  pe  botul  maşinii  până  hăt  în  mijlocul  centrului
raional,  primejduind  viaţa  tovarăşului  Beria,  lucru  pentru  care  meriţi  să  mori!”  „Da,  da,  da!”,
vociferau procurorii şi martorii.
Aşa a ajuns la Zarianka, pentru toată cealaltă parte a vieţii sale, Hudici, care are în felul lui
copilăresc de a fi ceva din tristeţea soarelui de afară.
Galin

---

În cufărul cu cărţi al eserei Fanny Kaplan, care a împuşcat în Lenin, a fost găsită povestea
„Motanul încălţat”, de Jukovski.
În  biblioteca  teroristului  Leonid  Nikolaev,  care  l-a  asasinat  banditeşte  pe  Kirov,  a  fost
găsită lucrarea „Motanul încălţat” de Jukovski.
În  casa  lui  Leonid  Kanneghiser,  anarhistul  care  a  tras  în  Uriţki,  a  fost  găsită  scrierea
„Motanul încălţat”, de Jukovski.
Imediat  au  fost  arestaţi  toţi  cei  la  care  a  fost  găsită  această  carte. Au  fost  umplute  cu  ei
câteva lagăre.
Acesta era motivul pentru care se afla Galin la Zarianka.
El era unul dintre cei 200 000 de posesori ai acestui volum.
Iar  autorul? Acestuia  îi  mersese,  el  murise  cu  65  de  ani  mai  înainte  de  a  începe  revoluţia
noastră.
Nekrasov
Nekrasov  mai  fusese  închis.  La  Saratov.  Acolo  se  aflase  într-o  temniţă  strâmtă,  în  care
deţinuţii stăteau ca sardelele în cutie, unde se sufoca. „Nu-mi ajungea aer”, îşi aminteşte el.
Şi i-a scris lui I.V. Stalin: „Vreau o temniţă mai mare”.
Înduioşat, acesta l-a eliberat.
Astfel întemniţatul a ajuns în „temniţa cea mare”, care se numea URSS şi se întindea dintr-
o graniţă a ei în cealaltă.
Într-o  anumită  privinţă  temniţa  cea  mare  era  mai  grea  decât  temniţele  mici.  Or,  între
zidurile închisorilor propriu-zise oamenii se bucurau de oricare libertate. În primul rând, cea de
gândire. Aici ei nu mai puteau fi condamnaţi pentru că gândeau aşa cum gândeau. Pe când în
temniţa cea mare – da.
Şi atunci el a rugat să fie trimis înapoi…
Stephan
Stephan a fost ilegalist. Când conspiratorii, între care se afla şi un surdomut, au fost prinşi,
cel care a trădat a fost surdomutul.
Lott
Râsul lui Lott seamănă cu un foşnet de frunze uscate.
Lott, fost negustor, face comerţ cu vorbe:
− Cât îmi daţi că o să fie beznă la noapte şi la vară cald?!
Dar nimeni nu-i oferă nimic. Nici măcar astă certitudine.
Aceasta e lumea de la Zarianka.
Felurită.  Ciudată.  Amară.  Voioasă.  Deznădăjduită.  Pasionată.  Ridicolă.  Necăjită.
Zâmbitoare. Tristă. Zgomotoasă. Indiferentă. Nerăbdătoare. Tăcută. Vorbăreaţă.
Aşa cum e şi lumea întreagă, căreia Dumnezeu i-a lăsat spre moştenire Pământul cu toate
ale  lui,  să-l  semene  cu  nădejdi,  să  se  bucure  că-l  are  sub  tălpi  şi  să-l  poată  stăpâni  ca  pe  o
binecuvântare în vecii vecilor.

---