Tema pentru acasa: roman

Seminare politice
„Exişti fără să fii…”
În  lunga  sa  carieră  de  temnicer,  colonelul  Kudreavţev  învăţase  să  mintă  fără  să  spună
minciuni.
În  fiecare  duminică  acesta  organiza,  pentru  deţinuţii  care  munceau  din  greu  toată
săptămâna, seminare politice.
Îi  îngrămădea,  pe  brigăzi  sau  pe  toţi  odată,  în  clubul  penitenciarului  ori  pe  platoul  de
instrucţie, dacă era timp bun, şi le vorbea.
Erau  de  fapt  nişte  monoloage,  pe  care  le  rostea  în  faţa  acelor  amărâţi,  solemn,  cu
grandoarea unui general aflat în preajma unei mari bătălii.
Chiar dacă el nu era decât un colonel.
Dar – cu atât mai mare se vădea răspunderea.
Mai  întâi  îşi  punea  dinainte,  pe  masa  acoperită  cu  o  bucată  de  stofă  roşie,  o  sticlă  de
alcool  de  doi  litri,  din  care-şi  turna  într-o  cană  de  tablă.  Sorbea  conţinutul  ca  pe  un  ceai  rece,
mestecându-l gânditor cu linguriţa.
Mergea prin cuvinte cum ar fi mers printr-un câmp noroios, cuvintele erau multe şi greoaie.
Avea răspunsuri pentru toate întrebările, mai ales pentru cele care nu se pun niciodată.
− Bă, toată lumea e atentă, toată lumea se uită la mine?! începea el, continuând:
− Morala şi cinstea sunt prejudecăţi burgheze.
Apoi se adresa direct acelor „seminarişti” lihniţi de foame.
−  Omul  trebuie  să  muncească  doar  pentru  raţia  de  alimente.  Restul  e  surplus.  Noi  vom
face din pâine un mijloc de tortură. Iar mai exact – din lipsa ei. Foamea va fi o armă de luptă a
proletariatului.
De multe ori se enerva din senin, concluzionând:
−  Cine  trăieşte  în  lagărul  nostru  mai  mult  de  zece  ani  e  un  sabotor:  sau  a  muncit  prea
puţin, sau a mâncat prea mult.
Câteodată,  la  îndemnul  lui  Kudreavţev,  se  înjghebau  discuţii  despre  fericirea  planetară,
despre cum va arăta planeta în mileniile trei şi patru, despre revoluţia mondială, care urma să
cuprindă globul întreg chiar în următoarele 4-5 luni.
Se  aşeza  pe  un  colţ  al  mesei,  punea  picior  peste  picior,  îşi  aprindea  o  ţigară  şi  scruta
asistenţa cu ochii lui friguroşi:
− Revoluţia mondială e aproape, afirma dânsul şi se uita dincolo de geam, când se aflau în
club sau peste gard, când erau în curte. De parcă voia să se convingă dacă aceasta n-a sosit
deja.
−  Doctrina  mea,  zicea  dânsul,  nu  se  rezumă  la  cum  să  vă  fac  fericiţi,  ci  cum  să  deveniţi
demni de fericire.
Apoi  cobora  în  sală  sau  pornea  printre  rânduri,  se  oprea  în  dreptul  bătrânului  preot
Florenski ca să-l atenţioneze:
− Dumnezeu te-a trădat, popo, dacă te-a dat pe mâinile mele. Uite că eu pot face ceea ce
el  nu  se  încumetă.  Eu  te  pun  la  carceră  şi  numai  să  încerce  el  să  mi  te  scoată!  Niciodată!

---

Pentru că dânsul ştie că aici eu sunt mai mare. Aici eu dictez. Aici eu sunt dumnezeu.
Kudreavţev, care era adeptul unui ateism aproape religios, începea să se intereseze:
− Am mai auzit, părinte, că te simţi bine în carceră. Lucru care mi se pare firesc. Pentru că
închisoarea  mi  se  arată  de  multe  ori  ca  o  sfântă  mănăstire,  cu  nesfârşite posturi,  cu  aspre
rânduieli,  cu  pedepse  menite  să  spiritualizeze  omul.  Iar  temnicerii  mei  –  ca  nişte  îngeri  căzuţi,
care vă ajută să vă mântuiţi mai abitir.
Kudreavţev visase în tinereţe să se facă preot. Dar biserica din sătucul lor avea unul. Abia
după moartea acestuia putea râvni să-i ia locul. Iar acela era încă tânăr. Şi atunci n-a mai avut
răbdare şi într-o zi şi-a descărcat revolverul în el, tocmai când oficia: acesta s-a prăbuşit peste
psaltirea  deschisă,  stropind-o  cu  sânge.  Vestea  despre  curajul  unui  adolescent  care  trăsese
într-un  preot  îngenuncheat  în  altar  ajunsese  la  Lenin.  Cel  puţin  aşa  povesteşte  Kudreavţev.  Şi
Lenin  ar  fi  spus:  căutaţi-l  şi  daţi-i  un  post,  revoluţia  are  nevoie  de  oameni  cinstiţi  ca  el. Aşa  a
început cariera lui strălucită.
Kudreavţev avea o satisfacţie deosebită să le facă din deget cărturarilor din penitenciar, pe
care-i atenţiona, cu blândeţe părintească.
− Unicul lucru pe care-l ştiţi voi în această viaţă e să vorbiţi. Ce profesie o mai fi şi asta?!
− Nu, îi răspundea cuviincios câte cineva dintre filozofi, după ce mai întâi ridica mâna ca să
poată răspunde. Noi ştim să gândim.
−  Gândiţi,  bă!  Dar  gândirea  voastră  să  nu  zdruncine  statul.  Voi  sunteţi  în  postura  dopului
care a ajuns să se creadă mai important ca sticla. Iată, soldaţii din escortă, care-s oameni din
popor, vă ascultă şi nu vă înţeleg.
− Pentru ce trebuie să ne înţeleagă?
− Asta e. Nu vedeţi că v-aţi rupt de popor?! Ştie el, poporul, ce gândiţi voi acolo?!
Kudreavţev avea cei mai mulţi filozofi adunaţi grămadă de pe toată peninsula. Reeducarea
la care făcea referinţe şi pe care punea mare preţ statul avea un singur scop: să-i dezveţe să
gândească. Iar mai exact: să-i dezveţe să gândească astfel. Adică steril. Fără nicio posibilitate
de aplicare a gândirii lor la edificarea noii societăţi.
Ca să fie auzit mai bine, după ce deşerta conţinutul din prima sticlă, se urca în picioare pe
masa  acoperită  cu  stofă  roşie,  reproşându-le  celor  mai  mari  savanţi  din  ţara  care  ocupa  a
şasea parte de pe glob:
− Vorbesc inutil, pentru că nu-i cine să mă înţeleagă!
Apoi prindea să se răstească la ei:
−  Bă,  voi  sunteţi  cu  toţii  căzuţi  din  căruţa  vieţii,  unul  într-un  fel  şi  altul  –  în  alt  fel.  Ce  s-ar
face  lumea  dacă  toţi  ar  gândi  şi  nimeni  n-ar  mai  munci?!  Paraziţilor!  Vai  de  capul  vostru!  Cum
vă mai ţine pământul?!
Îi considera deşeuri umane, care urmau să fie reciclate sau să dispară.
− Mi se vor ierta multe, dacă voi reuşi să fac din voi oameni, zicea el visător, dar dânsul nu
făcea trimitere la Cel de Sus, ci la cei care urmau să închidă ochii la furturile pe care le efectua
aproape demonstrativ din raţiile deţinuţilor, care şi aşa se hrăneau mai mult cu vânt.
− Deocamdată însă, asta-i muzica ce-mi place: geamătul de suferinţă al individului căzut în
mâinile mele. În el desluşesc plânsetul omului nou care se naşte.

---

La una din lecţii un deţinut l-a întrebat pe Kudreavţev:
− Credeţi că ceea ce ne vorbiţi dumneavoastră la seminare ne va prinde bine în libertate?
− Libertate?! reacţionă el. Ce cuvânt obscen! Uitaţi-l!
Către sfârşit ordona milităreşte, cu glasul lui stâlcit de alcool:
− Ddeţinuţi, ppe loc rrrepaus!
De cum părăseau clubul sau platoul de instrucţie, ascultătorii seminarelor uitau imediat de
tot ce le vorbise Kudreavţev. Dacă ar fi fost picaţi cu ceară sau ar fi fost puşi să stea desculţi
pe  o  plită  încinsă,  niciunul  dintre  ei  n-ar  fi  putut  reproduce  nici  măcar  o  frază,  nici  măcar  un
singur  cuvânt  din  cele  enunţate  de  Kudreavţev.  Era  o  reacţie  firească  a  acestora,  care  se
duceau  la  întâlnirile  cu  el  cu  un  singur  scop:  să  nu-l  audă,  să  stea  câteva  ore  fiecare  cu
gândurile lui, ca şi cum dânsul nici n-ar fi fost prezent acolo.
Mendelstam i-a spus într-o zi lui Ulmu:
− Cineva mi-a vorbit că demult, în copilărie, Kudreavţev a fost şi el om. Dar de fiecare dată
după ce-l ascult, încep să mă îndoiesc tot mai mult şi mai mult de acest lucru.

---

Poşta
„Cea mai mare fericire, după aceea de a iubi, e să-ţi mărturisești iubirea.”
André Gide
Cei  care-şi  ispăşeau  pedepsele  în  penitenciarele  de  pe  peninsula  Kolâma,  de  regulă,  nu
aveau „drept la corespondenţă”.
Puţinilor  care  aveau  acest  noroc  –  o  singură  scrisoare  pe  an  –  li  se  permitea  să  scrie
mesaje  scurte,  al  căror  conţinut  urma  să  se  reducă  la  trei  sintagme:  „Sunt  viu,  sunt  sănătos,
sunt fericit”. Cenzura sancţiona tot ce era abatere, răvaşele fiind distruse.
Adresa  expeditorului  era  o  căsuţă  poştală  din  Moscova,  pentru  a  nu  se  şti  niciodată  cu
adevărat unde se află acesta.
Dar peninsula Kolâma – această republică în republică – avea legile ei nescrise.
Cum  se  înjghebaseră  mai  multe  familii  din  deţinuţi,  „soţi”  şi  „soţii”  în  lagărele  din  zonă,  la
iniţiativa  lui  Kudreavţev,  care  şi-a  propus  să  se  îngrijească  atât  de  oameni,  cât  şi  de
„neoameni”, neoamenii fiind, evident, ostaticii lui, acestora li se permitea să corespondeze, între
închisorile  de  bărbaţi  şi  cele  de  femei  luând  naştere  şi  un  serviciu  poştal.  Cu  condiţia  ca
scrisorile să fie scurte: dacă acestea vor avea mai mult de 2-3 rânduri sau vor conţine critici la
adresa  Guvernului  şi  a  conducerii  penitenciarului,  ele  nu  vor  fi  înmânate  adresantului,  ci  „vor  fi
lichidate”.
Îndeletnicirile  de  poştaş  erau  suplinite  de  şoferi,  aceiaşi  care  aprovizionau  cu  alimente
reţeaua de închisori din zonă.
Mihai  şi  Maria  descoperiseră  acest  serviciu  improvizat  între  închisorile  lor  ca  pe  o
binecuvântare.
Un  creion  şi  câteva  foi  în  lagăr  erau  o  adevărată  comoară.  Făcură  rost  şi  de  acestea,  în
schimbul unor străchini de ciorbă şi felii de pâine.
Conţinutul, telegrafic, al răvaşelor urma să spună totul în cuvinte puţine.
Pe primul bileţel, o foiţă minusculă, pe care l-a primit Maria cu mult înainte de a naşte, abia
dacă  a  încăput  adresa,  şi  mai  puţin  textul  –  câteva  litere  înghesuite  una-n  cealaltă  –  lunecat
până dincolo de marginile hârtiuţei:
„Te iu…”
Acesta  era  tot  conţinutul  scrisorelei,  pe  care  Maria  îl  citi  atunci  mai  bine  de  o  sută  de  ori
într-o singură zi.
În  clubul  penitenciarului  în  acea  duminică,  de  cum  puse  mâna  pe  scrisorica  de  care  se
atinsese şi el, tresări ca electrocutată.
„…A fost ca o conectare la vis”, avea să-i mărturisească ea ulterior unei prietene.
Peste câteva zile în Siberia urma să sosească iarna.
„Noaptea polară poate să şi înceapă”, şi-a zis Maria, silabisind, a câta oară?!, bileţelul, de
parcă ar fi avut în faţă un roman de câteva mii de pagini, pe care era pregătită să-l citească pe
îndelete de-a lungul acelui anotimp nemărginit.
Tatuaje