Tema pentru acasa: roman

„Suferinţa nu este răul.”

---

Ioan Gură de Aur
Tatuajul era o practică obişnuită între deţinuţi.
Tatuaje îşi făceau şi bărbaţii, şi femeile.
Credeau că simbolurile suprapuse pe anumite părţi ale corpului le aduc noroc.
Popoarele din Siberia le făceau împotriva vrăjilor şi ca mijloc de apărare contra bolilor.
Deţinuţii însă le foloseau mai mult contra uitării.
Cei mai mulţi îşi scriau ostentativ numele, mai ales pe dosul palmei, pe braţ, pe umăr, să
se vadă că nu şi l-au pierdut de tot. „Pictorii” de carne vie aveau mult de lucru.
Pentru o ţigară ori o lingură de terci executau orice moft.
Tatuajele  erau  făcute  la  comandă:  dragoni  stilizaţi  aplicaţi  într-un  anume  fel,  încât  zici  că
zboară  atunci  când  mişti  braţul  sau  umărul  pe  care  a  fost  localizat,  lupi  cu  botul  însângerat,
scene  istorice  pictate  pe  tot  corpul,  perversul  diavol  tasmanian  aplicat,  de  regulă,  în  zone
intime, strofe de poezii, adrese, nume, tot ce doreşti.
Temnicerii  închideau  ochii  la  această  „îndeletnicire  huliganică”  a  deţinuţilor,  pentru  că  se
întâmplaseră  cazuri  când  pe  unii  dintre  cei  care  coborâseră  în  mine  şi  fură  striviţi  de  prăbuşiri
de subterane, de multe ori, să-i poată recunoaşte doar după tatuaje.
Fiecare baracă avea „pictorul” ei de carne vie, gata să înveşnicească pe oricine.
Cum găseau ace şi cerneală, numai ei ştiau.
Cernelurile erau făcute din cărbune, funingine şi fierturi din rădăcini de copac.
Ele erau introduse sub piele cu ajutorul unor ace sau cu vârful ascuţit al unui os de peşte.
„Pictoriţa”  din  baraca  mămicilor  de  la  Şirokaia  Poleana,  Liuba  Krig,  o  infractoare  care
născuse şi ea de curând, a întrebat-o într-o zi pe Maria:
− Tu nu vrei să te pictez?
− Pentru ce?
−  Atunci  când  Olga  Naghina  a  ars  aproape  toată,  împinsă  sau  căzută  întâmplător  în
cuptorul de minereuri, a fost recunoscută după numele pe care i-l tatuasem eu pe mână. Când
soldaţii din escortă au găsit în taiga o bucată de cadavru, mâncat de lupi, după însemnul făcut
de mine s-a constatat că aparţinuse Tanei Vetrova din baraca 7.
− E dureros? se interesă Maria.
− Nu. Dacă masezi bine pielea, nici nu simţi.
− Bine. O să mă gândesc.
Din acea clipă Maria a început să mediteze la acel joc de-a nemurirea.
Într-o zi s-a apropiat de Liuba şi a rugat-o:
− Împrumută-mi ustensilele tale şi tuşul pentru o seară.
− Cu ce mă vei plăti?
− Cu lacrimi. Numai ele mi-au mai rămas.
Ea zâmbi şi i le cedă.
− Tuşul e preparat din coajă de cedru fulgerat şi acul e nou.
În  curând  Mircea  urma  să  împlinească  doi  ani.  Asta  însemna  că  se  vor  despărţi  pentru

---

totdeauna.  Când  o  vedea,  alerga  spre  ea  şi-i  cuprindea  picioarele.  Maria  îl  săruta,  îl  alinta,  îi
vorbea.  Semăna  cu  Mihai,  dar  şi  cu  ea,  dar  şi  cu  părinţii  ei,  dar  şi  cu  consătenii  ei,  pentru  că
oamenii împrumută, de regulă, trăsăturile celor pe care i-au iubit mai înainte de a-i cunoaşte şi
pe care i-au aşteptat să se nască.
În acea seară Maria l-a luat pe Mircea în braţe, l-a mângâiat, l-a aruncat de mai multe ori
în sus către tavan, făcându-l să râdă, apoi i-a desfăcut mâneca şi i-a frecţionat îndelung până
la durere locul dintre încheietură şi cot de pe mânuţa stângă.
În  capătul  coridorului  se  afla  o  cameră  de  baie  folosită  deopotrivă  de  infirmiere  şi
deţinutele-mămici, în care acestora din urmă li se permitea să-şi ducă şi copiii.
Maria  pătrunse  în  cămăruţa  friguroasă,  trase  zăvorul  după  ea,  îşi  aşternu  pufoaica  pe
duşumeaua de ciment, iar pe pufoaică îşi aşeză băieţelul.
Când înfipse acul abia-abia, Mircea tresări şi începu să  plângă.  Maria  plângea  şi  ea.  Dar
nu  se  opri  din  lucrul  ei.  Cerneala  de pe  braţ  îl  sperie  pe  copil  şi  el  prinse  să  smiorcăie  şi  mai
tare. Dar când infirmierele începură să bată alarmate cu pumnii în uşă şi să strige: „Deschide,
Răzeşu!”,  copilul  tăcu.  El  îşi  învinse  suferinţa  şi  cu  ochii  bulbucaţi  de  lacrimi  urmărea  ce  face
mama lui, ascultând atent vocile de după uşă. Ea, femeia care are cea mai mare grijă de el, nu-
i putea face vreun rău, cum i-ar fi putut ea face rău?!
Copilul şi-a ţinut buzişoarele lipite strâns, până pe braţul lui a apărut un nume, pe care îl va
descifra  mult  mai  târziu:  M  i  r  c  e  a,  când,  rememorându-şi  ca  prin  ceaţă  una  dintre  primele
amintiri ale vieţii sale, va realiza că răul şi durerea nu totdeauna sunt lucruri identice.
După ce mămica lui i-a încheiat mâneca şi a tras zăvorul, peste ei au dat buzna nişte femei
speriate.
− Ce faci aici, Răzeşu?! Am crezut că ai de gând să-l omori, înainte de a vă despărţi. Am
avut şi cazuri din astea.
Maria îl ţinea strâns la piept, ca pe cea mai scumpă comoară a vieţii sale.
−  Puiul  mamei,  iartă-mă!  a  şoptit  ea,  cuprinzând  trupul  lui  micuţ,  care  se  resemnase  şi  în
care auzea cum viaţa palpită, cu flacără sporită.
A  doua  zi  copilul  împlini  doi  ani  şi  Maria,  cu  toate  protestele,  ţipetele,  strigătele  ei
disperate, a fost întoarsă înapoi în lagărul de femei, iar băiatul – trimis la Colonia-Creşă Nr. 3,
situată la o distanţă de circa zece kilometri de „Zarianka-6”.
Acea zi a fost cea mai tristă din toată viaţa ei.

---