Tema pentru acasa: roman

„Omul care-şi face seara rugăciunea e un căpitan care pune santinele.”
Charles Baudelaire
Bezbojenka  era  un  penitenciar  special  creat  pentru  mitropoliţi,  episcopi,  cardinali,  rabini,
muftii,  preoţi  budişti,  pastori,  şamani  ş.a.,  strânşi  din  toată  ţara.  Erau  aproape  o  mie  de
„rătăciţi”, cum îi numea şeful lagărului, Mâşin. De ce au fost adunaţi cu toţii la un loc?! Cei care
au avut ideea creării unei astfel de închisori cu subtext educativ, urmând un gând al comisarului
Lunacearski, aşteptau ca aceştia să se încaiere, să se “toarne”, unii de-o confesiune – pe alţii
de  altă  confesiune,  să  se  stranguleze  ca  infractorii  de  drept  comun  prin  somn,  dar,  în  primul
rând, să fie convinşi unul de celălalt că Dumnezeul în care cred, de vreme ce mai există atâţia

---

alţi dumnezei, nu este adevărat.
Dar  decepţia  iniţiatorilor  a  fost  mare:  deţinuţii  ortodocşi,  catolici,  musulmani,  ebraici
ş.a.m.d. nu numai că nu se certau „24 de ore din 24”, cum se sperase, nu numai că se ajutau
reciproc să-şi împlinească normele şi să se protejeze, nu numai că nu-şi făceau unul altuia viaţa
amară,  nu  numai  că  trăiau  în  pace,  dar  se  şi  rugau  împreună.  Când  descoperi  asta,  Mâşin
ordonă gardienilor să-i împrăştie, să-i trateze pe toţi delaolaltă cu pumni, răcnete, bătăi cu patul
armelor, cu insulte, înjurături, suplicii. Dar ei răbdau şi se rugau mai departe.
−  Ce-i  cu  voi,  dobitoacelor?!  ţipa  acesta  cu  spume  la  gură.  Vă  lăsaţi  bătuţi  pentru  un
Dumnezeu care nu este. Cine dracu’ să vă înţeleagă?!
Odată,  când  a  văzut  că  munca  educativă  s-a  dus  aproape  toată  pe  apa  sâmbetei,  l-a
descusut pe părintele Ioan Florenski:
− Cum vă rugaţi delaolaltă cu brahmanii şi şamanii, cu muftiii?… Nu e oare acesta, părinte,
cel mai mare păcat?!
Preotul l-a privit de sub sprâncenele cărunte şi i-a spus:
− Suntem cu toţii credincioşi, suntem cu toţii oameni.
Apoi, ca să-şi bată joc de el, aşa a calificat acest gest Mâşin, preotul Ioan a adăugat:
− Noi am observat: reuşim cu toţii mai mult când ne rugăm împreună.
Cei mai mulţi dintre deţinuţi nu ştiau aproape niciodată când e duminică. Exista, e drept, în
săptămână  o  zi  de  odihnă.  Nimeni  însă  nu  era  sigur  dacă  acea  zi  era  de  duminică  sau  de
sâmbătă, de vineri sau de luni…
Într-o dimineaţă se transmisese din gură în gură că peste câteva zile va fi duminică, dar nu
una ca toate celelalte, ci Duminica Învierii.
Pe  urmă,  în  ajun,  pe  când  lucrau  la  un  obiectiv,  s-a  mai  zis  că  s-ar  putea  ca  cei  peste  o
mie de deţinuţi să fie duşi şi în ziua de Paşti la muncă.
Şi, cu adevărat, în acea dimineaţă, ei au fost scoşi şi aliniați în curtea închisorii.
A început numărătoarea. Aceeaşi. De fiecare zi. Obositoare. Şi lungă. Apoi, când aceasta
s-a încheiat, Mâşin a prins să le vorbească:
−  Bă!  Cât  de  tâmpiţi  ar  trebui  să  fiţi  ca  să  vă  închipuiţi  că  Dumnezeu  sau  Buda,  sau
Mahomed, sau Sakia-Muni există. Dacă existau, de mult vă scoteau de aici. Şi atunci la ce vă
mai rugaţi, dacă nu vă ajută, blegilor?!
Aici Mâşin a tuşit, şi a trecut la obiect:
− Azi vom serba Paştele vostru prin muncă. Aşa am decis eu.
Pe urmă a devenit mai liric:
−  Păcat,  bă,  că  acest  Iisus  al  vostru  n-a  căzut  pe  mâinile  mele.  Dacă  Iisus  ar  reveni  pe
pământ,  aici  la  Bezbojenka,  eu  aş  şti  cum  să-l  răstignesc  din  nou,  astfel  încât  să  nu  mai  învie
niciodată.  Închipuiţi-vă  un  Iisus  electrocutat  sau  agăţat  de  picioare  în  întunericul  fântânii  cu
capac  din  curte.  Sau  împuşcat  în  ceafă.  Sau  strangulat  cu  propriile  lui  braţe.  Sau  înfundat  în
carceră, în sacul nostru de beton, unde ar fi fost devorat de şobolani. Cine ar fi aflat sau ar mai
afla  vreodată  de  el?!  Şi,  poate,  cine  ştie?!  acesta  a  şi  trecut  deja  prin  mâinile  mele,  şi  nu  o
dată?  Ce  lipsă  de  imaginaţie  la  cei  care  l-au  bătut  în  cuie,  dându-i  şi dreptul  de  a  vorbi  de  pe
cruce  în  faţa  unei  mulţimi  de  martori.  Eu  aş  fi  găsit  cum  să-l  ucid  profesionist,  cu  o  moarte

---

rapidă, fără agonie, încât niciun evanghelist dintre voi n-ar mai fi avut ce să scrie decât: „A fost,
nu mai este”. Atât.
(Altădată, tot el le spusese:
− Pentru pedepsele pe care le-am gândit eu, Satan, dacă există, ar trebui să mă invidieze.
Lui,  cu  siguranţă  nu  i-au  trecut  prin  minte  chinuri  şi  pedepse  pe  care  le-am  inventat  eu  pentru
duşmanii poporului: indivizi puşi să stea într-un frig de minus 50˚ cu picioarele într-un vas cu apă
dată  în  clocot,  infractori  fini  alde  voi  legaţi  şi  cu  nările  înfundate  cu  dopuri  de  materii  fecale
umane şi altele asemenea.
El,  când  născocea  un  supliciu  nou,  avea  bucuria  pe  care  o  încearcă  un  om  de  creaţie
atunci când alcătuieşte un poem sau o simfonie genială.)
− Şi acum…, a rostit dânsul grav, plimbându-se prin faţa rândurilor de deţinuţi, … cum am
zis, vom serba prin muncă Paştele din acest an…
Peste  cei  aliniaţi  s-a  lăsat  brusc  o  tăcere  apăsătoare.  Se  auzeau  numai  blacheurile
cizmelor lui Mâşin, lovindu-se de pavaj.
Apoi răsună ordinul tradiţional:
− Ascultă comanda la mine: Către obiectivul de muncă, înainte maaarrş!
Dar, nimeni nu se mişcă din loc.
Atunci  se  auzi  şi  vocea  unuia  dintre  deţinuţi.  O  voce  timidă,  piţigăiată,  ca  de  vrăbiuţă
gâtuită:
− Eu astăzi nu merg la lucru!
Era  Yvvi,  deţinutul  de  credinţă  eseniană,  unicul  din  tot  lagărul  care  deţinea  taina  levitaţiei:
acesta,  când  se  ruga,  se  înălţa  mai  bine  de  o  şchioapă  de  pământ.  Atunci  gardienii  ştiau  că
Yvvi se roagă în gând, fără cuvinte, dar cum rugăciunea era interzisă în penitenciar, îi trăgeau
pumni ca „să coboare cu picioarele pe pământ”.
Această capacitate, care l-ar fi umplut de bucurie pe un om de rând, lui Yvvi îi provoca o
mare  suferinţă,  dar  şi  o  mare  spaimă,  de  multe  ori  el  fiind  văzut  cum  se  opunea  din  toate
puterile acestei forţe fenomenale, ca şi cum s-ar fi luptat cu cineva mai tare ca el.
Era Yvvi, fiinţa blândă pe care o iubeau deţinuţii de toate credinţele.
−  Poftim?!  se  prefăcu  Mâşin  că  nu  auzi,  uitându-se  întrebător  către  locul  unde  se  afla
esenianul.
− Eu astăzi nu merg la lucru! repetă Yvvi.
− Da, tu nu vei merge, confirmă Mâşin.
Deschise  tocul,  scoase  nagant-ul  căptuşit  cu  plăcuţe  de  aur,  despre  care  se  lăuda  că  i-l
dăruise însuşi Dzerjinski, şi trase fără să ochească.
Yvvi se prăbuşi mort la pământ. Zăcea ca o cârpă mototolită la picioarele celorlalţi ostatici,
fără să mai poată zbura.
– Către obiectivul de muncă, înainte maarrş! repetă comanda Mâşin.
Dar  nimeni  nu  se  clinti.  La  un  moment  dat,  toţi  cei  peste  o  mie  de  deţinuţi  prinseră  să  se
aşeze încet, unul câte unul, în genunchi. Şi în acea tăcere desăvârşită, se auzi clar vocea sau,
mai degrabă, şoapta preotului Ioan Florenski, îngânând o rugăciune, pe care toţi cei prezenţi o
mai  auziseră  de  la  el  când  căra  roaba  cu  pietre  sau  tăia  pini  în  taiga,  ori  când  era  dus  la

---

carceră:
− Sfinte Dumnezeule,