Tema pentru acasa: roman

Sfinte tare,
Sfinte fără de moarte,
Miluieşte-ne pre noi…
Primeşte în Împărăţia Ta sufletul robului Tău Yvvi…
Aici se auzi şi vocea imamului Abdurahman din Buhara:
− Proorocule Mahomed, ocroteşte-l pe credinciosul Tău Yvvi…
Rabinul Moses îşi ridică şi el palmele către cer:
− Dumnezeu al lui Moise şi al Patriarhilor Dintâi, bucură-te de jertfa fiului Yvvi…
Aceste şoapte, care răsunară până departe sub cupola cerului, au fost pe dată preluate de
ceilalţi  deţinuţi:  era  o  rugăciune  izvorâtă  dintr-o  mie  de  piepturi,  rostită  în  genunchi,  cu  ochii  în
pământ, cu palmele la piept, la frunte sau întoarse spre bolţi, ca într-o mie de graiuri diferite.
Bezbojenka  era  o  „închisoare  a  popoarelor”.  Erau  între  acei  deţinuţi  oameni  de  diverse
rase, de diferite religii, de diferite civilizaţii.
Închisoarea aceasta devenise de mult un spaţiu al toleranţei, dar nu între călăi şi jertfe, ci
între  cei  sacrificaţi:  probabil  acesta  a  fost  unicul  loc  din  lume,  poate  şi  din  istorie,  unde,  în
acelaşi  timp,  credincioşi  şi  atei,  ortodocşi  şi  catolici,  ebraici  şi  musulmani,  protestanţi  şi
adventişti, baptişti şi tibetani, budişti şi șintoiști au rostit aceeaşi rugăciune. Fiecare, în limba şi
în credinţa sa.
În acea clipită, fiecare dintre ei putea zice: „eu sunt alţii”, „eu sunt ceilalţi”, „eu sunt mulţi”.
Când  gardienii  prinseră  să  tragă  focuri  de  avertisment,  să-i  lovească  peste  gură  cu
bocancii şi cu patul armelor, să-i şfichiuiască cu cnutul, ca să-i facă a înceta să se roage, ei nu-
i mai auzeau.
Evadaseră cu toţii în rugăciune.
Dumnezeu  era  cu  dânşii.  Chiar  dacă  pentru  fiecare  dintre  aceşti  suferinzi  El  avea  nume
diferite:  Savaot,  Iehova,  Iisus,  Mahomed,  Buda,  Şiva,  ei  simţeau:  Cel  de  Sus  era  acolo,
ajutându-i să reziste şi să spere.
Nimeni  nu  mai  auzea  vociferările  lui  Mâşin,  nimeni  nu  mai  simţea  încălţările  şi  pumnii
gardienilor lovindu-le creştetul, umerii, genunchii, gura care se ruga:
− Sfinte Dumnezeule,
Sfinte tare,
Sfinte fără de moarte,
Miluieşte-ne pre noi…
Loviturile  continuară  mai  mult  de  o  oră.  Dar  nimeni  nu  se  clinti  din  loc.  Dar  nimeni  nu
renunţă  la  rugăciune.  Nici  chiar  puţinii  atei  şi  liber-cugetători,  pe  care,  minune!  această
solidaritate umană îi făcuse să simtă brusc ceva mai mult decât le îngăduia raţiunea, lăsându-
se  învăluiți  şi  ei  de  acea  taină  neînţeleasă  care  coborî  ca  un  impuls  mai  degrabă  cosmic  şi-n
sufletele lor.
Până  la  urmă,  întemniţaţii  au  învins:  au  fost  întorşi  cu  toţii  în  celule.  Ca  să-şi  serbeze

---

Paştele  lor,  cu  apă  chioară  şi  o  coajă  de  pâine  uscată,  care  urma  să  li  se  aducă  la  prânz  şi
care avea să le facă ziua sărbătoare.
Numai părintele Florenski a fost ridicat de soldaţi şi dus în carceră.
Tot  în  carcere  separate  au  fost  duşi  un  rabin,  un  imam,  un  lama,  un  episcop  catolic,  un
predicator baptist şi un şaman eschimos…
Părintele  Ioan  ştia  că  va  sta  acolo  10  sau  15  zile.  Într-o  celulă  de  beton,  în  întuneric,  cu
apă pe jos, celulă friguroasă, îngustă, foind de şobolani.
Dar el era fericit.
În acea zi, cu zăpadă pe culmi, Dumnezeu coborâse de la locul Lui din cer ca să fie cu ei, îl
simţise ca niciodată aproape, acolo printre ei la Bezbojenka, închisoarea de la marginea lumii…
Acest  incident  îi  făcu  pe  iniţiatorii  înfiinţării  „acestui  lagăr  al  popilor”  să-şi  recunoască
eşecul şi să-i împrăştie pe locatarii de la Bezbojenka în celelalte peste 100 de lagăre – pentru
criminali  de  drept  comun,  pentru  deţinuţi  politici,  pentru  hoţi,  pentru  sabotori  ş.a.m.d.−  din
peninsulă.
II. Ţigările lui Dumnezeu