„I se părea că suflă, ca să-l umfle, într-un balon găurit.”
Jules Renard
De cum intrau pe poarta penitenciarelor, deţinuţii nu mai aveau nume, fiecăruia i se dădea
în locul acestuia un număr, ca la vite.
Numerele erau cusute la vedere în trei locuri: pe căciulă, pe piept şi pe genunchiul stâng.
Acestea, de asemenea, mai erau prinse cu aţă pe spatele pufoaicelor şi al cămăşilor.
Le era interzis să se adreseze unul altuia pe nume, urmând să spună doar numărul celui
solicitat.
− M1-315, dă-mi târnăcopul acela!
− Ia-l, N2-810!
Cine încălca această lege era pedepsit cu zile de carceră.
Şi cu toate astea îşi ziceau, în şoaptă, pe nume. Mulţi dintre ei şi-l scriau ostentativ – pe
zăpadă, pe arbori, în aer cu braţul – ca să nu-l uite.
Într-o zi, Mihai Ulmu devenise martor la un fel de tragedie ciudată, când unul din proaspeţii
sosiţi în lagăr, un bărbat cărunt, dar cu faţă de copil, se apropia ba de un deţinut, ba de altul şi-
i povestea, printre lacrimi, drama sa:
− Eu sunt K0-666. Dumneavoastră cum vă numiţi?! Bucuros de cunoştinţă. Eu, să vedeţi,
n-o să credeţi, mi-am uitat numele adevărat. Vă jur însă că l-am avut. Da! Am avut şi eu un
nume în libertate. Dar l-am uitat. Ţin minte numai numele soţiei mele: Daşa…, apoi se corectă
brusc: − …dar poate Saşa… Nu! Jenea, sigur Jenea… Deşi… Jenea era altcineva. Mi se pare
că astfel o chema pe mama mea… Sau pe tata…
Ochii îi jucau în lacrimi şi o lua de la început.
− Nu-mi aduc aminte… Dar înainte de K0-666 am purtat şi eu un nume… Vă jur… De ce
nu mă credeţi?!…
Apoi îşi întreba, nedumerit, colegii de detenţie:
− Cum e posibil aşa ceva?! Să-mi amintesc în amănunte, cuvânt cu cuvânt, câteva
discursuri de-ale lui Iosif Vissarionovici Stalin şi să-mi fi uitat propriul nume?!
− Nu se poate ca memoria să-şi fi bătut atât de crud joc de mine, mai adăuga el bocind.
Dar nici cei din escortă, nici cei din administraţie, nici Kudreavţev, cu toate plânsorile şi
rugăminţile lui, nu voiau să-i spună numele civil, fiind foarte posibil ca nici dânşii să nu-l fi ştiut.
− Pe acesta l-ai avut de la naştere, îi ziceau ei, referindu-se la numărul blestemat.
Tot dânşii zădărându-l:
− Nu mai eşti om, eşti număr.
− Încearcă să ţi-l aminteşti…, îl îndemnau camarazii de suferinţă.
− Nu-mi vin în minte decât amintiri care nu-mi aparţin. Mi-amintesc doar că am atentat la
viaţa tovarăşului Stalin. De aceea mă şi aflu aici…
Şi K0-666 începea să filozofeze:
− Luându-mi-se numele, nu ştiu de ce am sentimentul că am fost iertat.
Mult mai târziu, într-un miez de noapte, când toţi deţinuţii dormeau somn de piatră, K0-666
sări din patul său şi, bucuros, prinse să ţopăie prin baracă:
− Mi-am amintit! Mi-am amintit numele! strigă el şi începu să plângă de fericire.
Unii dintre deţinuţi se foiră sub păturile găurite, cineva întrebându-l curios:
− Şi care e?
− Ivan Ivanovici Garin, le spuse subliniind fiecare silabă: I-van I-va-no-vici Ga-rin!
Acest nume îl repetă în acea noapte şi-n ziua următoare de mii de ori. Îl scrisese şi pe
scândura barăcii cu un colţ de piatră, ca să nu-l mai uite.
Abia mai târziu, începu să plângă din nou, amintindu-şi brusc că Ivan Ivanovici Garin este,
de fapt, numele torţionarului său, cel care, în lunile de anchetă şi tortură, îi şi furase numele.
Baro
„Când vom fi cu toţii vinovaţi, vom avea cu adevărat democraţie.”
Albert Camus
Baro e înalt, slab, cu o faţă lunguiaţă, ten măsliniu, buze cărnoase, nas lemnos, sprâncene
negre împreunate, frunte mândră, ochi căprui, energici şi trişti, strălucind de o lumină interioară.
El povesteşte:
− Tatăl meu era, bănuiesc, unicul baron din lume cu bătături în palme: îşi făcuse averea cu
foalele şi barosul, avea reputaţia de cel mai mare orfăurar din Rusia ţarilor, putea să ia cu
degetele aurul topit şi încă fierbinte şi să-l modeleze ca pe o bucată de unt…
N-aş putea spune că părintele meu n-a avut grija celora care-l aleseseră bulibaşă şi baron:
era aspru şi generos cu ei, ştia să-i ţină în frâu, le deschisese o şcoală, învăţător fiindu-le chiar
dânsul în orele libere de foi şi nicovală, le înjghebase fierării şi ateliere de potcovit caii, îi invita
„La ceai” – obicei străvechi de împăcare a ţiganilor cu baronul lor – o dată pe lună, când îi
servea cu apă fiartă şi colaci aduşi de la oraş…
Dar a venit războiul civil şi eu, student pe atunci la cursurile lui Nikolai Berdeaev, care m-au
şi făcut să trec de partea revoluţiei, m-am înrolat voluntar, cu tot cu armăsarul cu care m-a
trimis părintele meu la studii, în cavaleria lui Budionnâi.
M-am remarcat în lupta cu detaşamentul militarizat al călugărilor de la Zagorsk, care
ieşiseră înaintea tunurilor noastre cu icoane şi prapuri.
Dar se vede că nici Dumnezeu nu ţine cu cei care încearcă să oprească obuzele
necruţătoare cu icoane făcătoare de minuni, şi desăgarii au fost zdrobiţi.
Marele comandant de oşti mi-a înmânat chiar dânsul unul dintre primele ordine „Drapelul
Roşu” pe ruinele unei biserici dărâmate…
M-am întors din război când am fost anunţat că tatăl meu, bătrânul giuvaiergiu, răposase
secerat de acele răceli nemiloase care în Rusia bântuie conacele boiereşti.
După ce l-am înmormântat pe părintele meu, conform tradiţiilor, am moştenit titlul de baron
şi atunci am invitat tot sălaşul nostru „La ceai”.
Am scos din casă mai multe samovare din cele mari şi le-am pus să forfotească în parcul
de lângă căminul boieresc.
Au venit toţi, cu mic, cu mare: femei, copii, bătrâni, bărbaţi în toată firea.
Le-am umplut chiar eu ceştile cu ceai.
Dar nimeni nu s-a atins de ele.
– Hai, romalo! îi îndemnam. Serviţi-vă, vă rog!
Parcă erau surzi şi muţi. Are neamul nostru această volnicie.
Atunci m-am aburcat pe o masă acoperită cu pânză roşie, în stilul revoluţiei noastre, şi am
ţinut un discurs:
– Fraţi şi surori! Iubiţi tovarăşi! Revoluţia noastră v-a dăruit libertatea. Sunteţi liberi să
plecaţi fiecare unde vi-i voia, le-am spus.
Dar nimeni n-a aplaudat. Niciunul dintre ei nu s-a mişcat din loc.
La un moment dat, când ceaiul se răcise de tot fără să fie băut, bătrânii şatrei, staborul, s-
au apropiat de locul unde mă aflam şi au căzut cu toţii în genunchi. Şi atunci am auzit o voce de
om în vârstă murmurând din una dintre bărbi:
– Nu ne nenoroci, stăpâne! Ia femeile noastre, pe care le vrei, în casa şi-n patul tău! Fă cu
ele ce ştii, aşa cum făcea fostul nostru baron, tatăl tău. Biciuieşte-ne bărbaţii, omoară-ne fiii,
robeşte-ne copiii, vinde-ni-i dacă găseşti de cuviinţă. Dar nu ne alunga. Fie-ţi milă de noi şi de
familiile noastre.
– Nu se poate să vă biciuiesc, le-am zis. Nu se poate să vă iau fetele şi femeile. Nu se
poate să vă vând copiii. Sunteţi şi voi oameni ca şi mine. Nu mai sunt eu stăpânul vostru, ci
revoluţia.
– Noi am jurat fostului jupân în biserică, a intervenit altă barbă (aveam impresia că ei
vorbesc fără să deschidă gura, niciun muşchi nu tresărea pe feţele lor, ca să ştiu care anume
dintre dânşii cuvântează), să-i fim supuşi credincioşi lui şi copiilor copiilor lui în vecii vecilor. N-oi
fi tu fiul baronului? Au nu te cheamă Baro cel Tânăr?
– Ba da! Dar a venit revoluţia şi ea ne-a făcut pe toţi egali, am rostit posac.
– Noi cu mata?! Cum?! Suntem şi noi baroni?! Eşti şi mata slugă?!
– Da, sunt sluga voastră, dacă vreţi, le-am mai spus.
– Gândeşte-te bine ce spui şi ce faci, stăpâne. Cum să fii tu sluga noastră? Cum să fim noi
stăpânul tău? Ceva nu e în ordine în revoluţia asta.
Am simţit dintr-odată că ei se uitau la mine ca la un om ieşit din minţi.
– Libertatea e lucrul cel mai sfânt pe care ni l-a dăruit insurecţia, mi-am continuat eu
discursul. Eu nu vă mai pot ţine. Nu am acest drept…
– Nu ne alunga, Baro! Nu ne nenoroci. Că noi n-am ascultat niciodată de ţar, ci doar de
baronul nostru: el ne miluia şi el ne pedepsea, el ne era tata şi el ne era mama. Şi acum te
dezici? Te dezici de noi?
– Nu de voi mă dezic, ci de drepturile mele şi de juruinţele voastre…
– Vai! Vai! Vai! Vai de noi! Vai de copiii noştri! Vai de vieţile noastre! au început bătrânii să
se vaiete ca din senin şi să-şi smulgă părul din cap. Apoi, ca la un semn, s-au ridicat în picioare
şi au dat năvală cu toţii să-mi sărute mâna.
Brusc, mulţimea mută a prins glas – puzderia de puradei şi viesparul de muieri au început
să bocească şi să urle ca la mort într-o singură voce, împingându-se să-mi prindă braţul, ca să
mi-l pupe. Atunci m-am pierdut cu firea şi am luat-o la fugă printre samovarele îmbrăcate cu
ciubote şi ceştile pline cu ceai sleit către curtea casei părinteşti. Precum piatra slobozită din
praştie, am pătruns pe poartă, şi mi-a mai trecut din sperietură abia după ce am tras toate
zăvoarele pe dinăuntru.
Peste câteva zile, în casa mea au intrat nişte bărbaţi înarmaţi, care m-au anunţat că sunt
arestat ca inamic al revoluţiei şi duşman al poporului.
Cât a durat percheziţia, îi vedeam de la etajul de sus pe vecinii mei – femei îmbrăcate în
negru, bărbaţi nebărbieriţi, copii cuminţiţi de ineditul situaţiei – cu ochi care le sticleau ca la
jivine, urmărind de departe, în tăcere, printre crăpăturile gardului, cum baronul lor era smerit de
nişte necunoscuţi.
Înainte ca militarii să mă scoată din casă şi să mă îmbrâncească în maşina lor neagră,
„Ciornâi voron”, am reuşit să-mi prind la piept mândria mea – Ordinul „Drapelul Roşu”, de erou
al revoluţiei.
Cele care s-au desfăşurat în orele imediat următoare ieşirii mele din casă le-am
reconstituit mult mai târziu după povestirile altora. Iată-le. Ascultaţi-le, fraţilor, şi cutremuraţi-vă.
… De cum duba a pornit către centrul regional, toată acea gloată, asemănătoare unui stol
de păsări negre de care iarna sunt pline câmpurile, a sărit gardurile din toate părţile în curtea
noastră, ca la un semnal al diavolului.
Au pătruns în casă, pe uşi, pe ferestre, şi au început a scoate tot ce găseau: plăpumi,
perne, haine, încălţări, covoare, perdele, broderii, feţe de masă, tablouri, cărţi, cratiţe,
tacâmuri, sfeşnice, ceasuri, mobile, pe care le încărcau în saci sau în nişte jumătăţi de căruţă,
ce umplură subit ograda.
Atunci când li s-a părut că totul fusese scos – cu răngi, dălţi uriaşe şi baroase – au
desprins din pereţi uşile şi ferestrele.
Apoi, au urcat în pod şi au coborât pe pături şi în ţuhali ţiglele roşii de pe acoperiş.
Imediat au apărut şi instrumentele de tăiat lemnul şi piatra, şi mai mulţi bărbaţi au desfăcut
căpriorii, grinzile, tavanul şi duşumeaua.
Pe urmă, acel furnicar forfotind, a prins, cu o poftă drăcească, să taie, să dezbată şi să
scoată, înaintând de sus în jos, de la acoperiş până la pământ, teracota, cărămizile, piatra de
talie din pereţi, pereţii înşişi, pe care îi răsturnau cu bucăţile în căruţe sau în cărucene trase cu
mâna, toate bune, cum potriveau ei, să căptuşească sau să refacă bordeiele lor neîncăpătoare
de prin râpi.
Şi aşa timp de câteva ore, până din casa părinţilor mei n-a mai rămas nicio urmă, nicio
mărturie că acolo s-a aflat cândva un locaş omenesc.
A rămas în picioare numai gardul de jur-împrejur, de care nu s-au atins şi care urma, ca o
cetate, să-i apere pe cei din afară de răzbunarea baronului. Aşa credeau dânşii, aşa mi s-a
spus…
… Atunci când am intrat sfidător cu pieptul înainte în biroul şefului regional al G.P.U.-ului,
acela s-a ridicat în picioare, s-a uitat uimit la decoraţia mea, şi mi s-a adresat cuviincios,
precum unui purtător de ordin:
– Tovarăşe ţigan, eşti arestat pentru că eşti duşman al poporului. Iată ce scrie poporul
despre dumneata…
Şi a deschis imediat o mapă roşie din care a prins să citească:
– „… E duşman al nostru, al poporului… Zice că nu mai are nevoie de femeile şi de copiii
noştri… Mai spune că suntem egali cu el, care e baron…” Eşti baron?
– … De ţigani. E un titlu moştenit, obţinut cu mai multe generaţii în urmă de către strămoşii
mei.
– Deci recunoşti că eşti baron, a rostit gânditor militarul. Şi ordinul de unde-l ai? L-ai furat,
desigur.
− Ba nu, am vărsat sânge pentru el, luptând de partea revoluţiei. M-a decorat chiar
mareşalul Budionnâi după luptele de lângă Zagorsk.
− Ai şi legitimaţie pentru el?
Uitasem de ea.
− E acasă.
Aici şeful G.P.U.-ului şi subalternii lui tăcură.
Apoi cu ochii nedezlipiţi de ordinul meu, cel mai mare dintre ei a spus:
– Nu te credem până nu ne arăţi certificatul. Dacă nu ni-l aduci vom considera că l-ai furat
şi te vom judeca şi pentru hoţie, fals intelectual şi uz de fals.
Şi a dat indicaţii unor subalterni înarmaţi să mă însoţească.
Of! Când am intrat pe poartă, am descoperit că acolo unde se aflase micul nostru palat, nu
mai era decât un maidan pustiu: o furie oarbă, proletară, ca un vârtej sălbatic măturase totul-
totul-totul de pe acel loc.
Am pătruns în curte cu sentimentul că leşin. Dar mă căliseră încercările războiului civil şi
am găsit putere să mă stăpânesc. Apocalipsa, numai aşa poate arăta Apocalipsa, fraţii mei. În
acel spaţiu nu mai era nimic din ce lăsasem cu câteva ore în urmă: nici casă, nici acoperiş, nici
uşi, nici ferestre, nici ziduri, toate fuseseră rase de pe faţa pământului…
Am făcut instinctiv câţiva paşi şi, pe locul unde se aşternuse altădată duşumeaua,
dezbătută şi ea cu ură şi dusă – pentru construcţii sau pentru foc?! – se aflau acum doar aşchii
de lemn, sticle sparte, bucăţi de rame, colţuri de piatră, cârpe, moloz, hârtii netrebuincioase…
Cum păşeam printre ele cu inima-n piept strânsă de durere, vârful pantofului a descoperit
pe neaşteptate, sub un strat de tencuială, o bucată mică de carton roşu – salvarea mea:
certificatul de erou al războiului civil, posesor legal al Ordinului „Drapelul Roşu”.
Dar – la un moment dat – ceva a tresărit în sufletul meu împietrit şi l-a făcut să se
împietrească şi mai tare, îndemnându-mă să mă răzgândesc: m-am aplecat, m-am chircit şi, ca
să nu mă vadă însoţitorii mei, am desprins dintre gunoaie legitimaţia pentru a o strecura repede
într-o crăpătură subţire din ceea ce a fost cândva podea, să dispară şi ea o dată pentru
totdeauna din viaţa mea.
M-am ridicat, le-am zâmbit trist însoţitorilor mei şi le-am zis:
– V-am minţit, stimaţi tovarăşi. Nu am niciun fel de certificat, cum aţi şi bănuit. Iar ordinul l-
am cumpărat de la un adevărat erou pentru un kilogram de aur. Îmi pare rău, zău. Acum mă
puteţi aresta şi judeca după merite…
Aşa am ajuns la Zarianka, povestea Baro. Şi-şi mângâia locul din piept, pe care cei prezenţi
parcă mai zăreau în umbrele serii sau ale dimineţii Ordinul „Drapelul Roşu”, cea mai înaltă
distincţie a ţării.
|