Tema pentru acasa: roman

Închisoarea de femei
„Oamenii nu sunt pedepsiţi pentru păcatele lor, ci de către ele.”
Elbert Hubbard
Închisoarea  pentru  femei  părea  şi  ea  pustie,  ca  fără  de  stăpân.  Nu  întâlni  pe  nimeni  în
camera  de  gardă,  în  curte,  la  administraţie.  Bătu  la  o  uşă  de  fier  ruginit,  pe  care  scria:  „Şefa
penitenciarului, tov. Skreab”, şi o deschise fără să mai aştepte să i se răspundă.
Şefa închisorii stătea la un birou metalic şi scria ceva.
Ulmu  a  pătruns  pe  uşă,  dar,  deşi  aceasta  a  scârţâit  îngrozitor  din  încheieturile  neunse,
femeia nici gând să ridice capul din hârtii.
− Bună ziua!
Era  surdă,  probabil,  pentru  că  răsfoia  un  registru,  a  notat  ceva  pe  o  filă,  apoi  a  scos  un
caiet  pe  care  l-a  frunzărit  indiferentă  înainte  şi  înapoi,  ca  un  elev  care  nu  ştie  ce  cuvânt  caută
într-un dicţionar şi, după ce trecuseră alte minute în şir, Mihai repetă:
− Bună ziua! Eu…
− Închideţi uşa!
Încăperea îşi avea geamurile astupate cu obloane din plăci de fier, pereţii, ca şi uşa, ca şi
duşumeaua, ca şi tavanul, erau căptuşiţi cu foi de metal. Ca şi cum se aflau într-un seif. Un bec
palid ardea în incintă, deşi afară era zi albă. Camera rece, joasă, umedă şi neaerisită avea un
aer închis, stătut şi nesănătos. Chiar dacă Ulmu trăsese atent uşa după el, doamna Skreab îşi
reluă pe un ton poruncitor rugămintea:
− Închideţi uşa!
A  subliniat,  parcă  s-ar  fi  temut  să  nu  intre  aerul  proaspăt  de  afară:  aer  tare  de  cetini  cu
lumina începutului de martie.
Apoi ridică ochii din mapele sale, privi spre uşă cu răceală şi zise:
− Mă scuzaţi! Aşezaţi-vă!
Era  îmbrăcată  într-o  haină  militară,  croită  special  pentru  femei,  dar,  ca  şi  cum  ar  fi  fost
cusută la furie de cineva, emana şi ea supărare.
−  Eu  sunt…  rosti  Mihai,  cu  o  voce  îndepărtată,  gata  să  se  stingă,  încât  şi  el  abia-abia
dacă o auzi. Se opri, tuşi în pumn, apoi luă fraza de la capăt:
− Eu sunt soţul Mariei Răzeşu!
Femeia îl măsură cu privirea, atunci pentru prima oară, cu o privire de somnambul.
−  Aşezaţi-vă!  repetă  dânsa,  deşi  Mihai  şedea  pe  unul  dintre  scaunele  metalice  din
încăpere.
− Trăieşte? întrebă Ulmu gâtuit de emoţie.
Ea  deveni  atentă  ca  la  un  zgomot  de  paşi  de  pe  scări,  deschise  un  caiet  de  pe  masă,  în
care nu scria nimic, şi prinse să citească cu o voce gravă, de bariton răcit:
− Prezidiul Comitetului Central al PC (b) din toată Uniunea a decis ca optsprezece milioane
de deţinuţi să fie eliberaţi în cinstea Congresului ordinar al partidului...
Inima lui se izbi în piept ca un peşte de aţele unui năvod:
− Maria? Şi Maria Răzeşu? întrebă precipitat, cu o speranţă în voce Mihai Ulmu.

---

− Răzeşu?! Încercă ea parcă să şi-o amintească, apoi rosti repede:
− Maria Răzeşu a fost o lucrătoare bună.
− Trăieşte?!
− Pe ea au iubit-o toate deţinutele, până în ultima ei zi.
Mihai Ulmu avu impresia că umblă pe o gheaţă care pârâie. Se temu să mai întrebe ceva.
Femeia  din  faţa  lui  închise  caietul,  chipul  i  se  însenină  un  pic,  capul  nu  mai  părea
disproporţionat şi palmele ei prinseră să şteargă precipitat luciul metalic al mesei.
− A fost împuşcată în timpul unei tentative de evadare. E ceea ce ştiu… Îmi pare rău să vă
aduc această veste…
Mihai avu impresia că-i vorbeşte o bucată de cremene care brusc a căpătat glas:
− Am cunoscut-o pe Maria Răzeşi şi vreau să vă spun că a fost o fiinţă ciudată. De la ea
au învăţat să zâmbească unele femei din lagărul nostru, care nu surâseră vreodată în viaţa lor.
Lui  Mihai  i-au  crescut  lacrimile  ca  nişte  melci  între  gene,  cădeau  de  sus,  lăţindu-se  peste
dosarele de pe marginea mesei.
La un moment dat femeia a prins să se răstească la el:
− Încetaţi! Că nu sunteţi muiere.
Mihai îşi şterse lacrimile şi i se adresă:
− Unde e mormântul ei?
− În cimitirul din spatele închisorii.
După o pauză Mihai mai întrebă:
− Unde e copilul?!
− Interesaţi-vă la Iasnoe. Când împlineau şase ani, erau repartizaţi pe la orfelinate. Poate
e la Nadrecinoe. Poate în altă parte. Uniunea Sovietică e mare.
Mihai se ridică să plece. Ajunse lângă uşă pe bâjbâite. Când apucă mânerul s-o deschidă,
şefa închisorii de femei îl strigă din urmă, cu ton milităresc:
− Cetăţene! Opriţi-vă!
Mihai se opri.
Ea căută ceva îndelung într-un dulap, scoase o mapă, o răsfoi, apoi vorbi:
− Să vă transmit lucrurile cetăţenei Răzeşu.
Căută în alt dulap, de unde scoase un plic, pe care i-l înmână.
„Lucrurile personale ale deţinutei nr. B2-033 (Răzeşu M.S.)”. Îl deschise tremurând.
În plic găsi o fotografie a clasei a douăsprezecea de la Liceul din Poiana, clasa lui şi a ei;
cărţulia cu versurile lui M. Eminescu şi inelul de iarbă din ziua nunţii lor din munţii cereşti de pe
Kolâma.
Mihai  puse  toate  aceste  lucruri  la  loc,  închise  plicul  şi,  când  şefa  se  ridică  să-şi  ia  rămas
bun, se înclină în faţa ei, amintindu-şi de-o veche formulă de politețe:
− Vă voi rămâne în veci îndatorat, stimată doamnă!
Ultimul cuvânt îl rosti apăsat, dând să plece.
− Vă mulţumesc, o, vă mulţumesc mult! bâigui şefa. Ochii ei i s-au părut brusc luminoşi.

---

− Pentru ce?! a devenit curios Mihai.
− Mie nu mi-a zis nimeni niciodată în această viaţă „doamnă”. Sunteţi primul.
− Cum se poate?!
− Da, deşi eu sunt încă domnişoară!
– O, nici nu mă îndoiesc.
–  Sărut  mâna,  mai  adăugă  Mihai  şi  reveni  ca  să-i  sărute  braţul  de  fier,  aşa  i  se  păru  lui
Ulmu, pe care ea i-l întinse galant. Apoi şefa îi zise:
− Căutaţi-vă copilul la Nadrecinoe. Cred că e la orfelinatul de acolo. Poate aveţi noroc.
Femeia  în  haine  de  soldat  îl  scrută  cu  o  privire  care  încerca  să-i  câştige  mai  degrabă
duşmănia şi-i spuse ca o dezvinovățire:
−  Eu  n-am  fost  căsătorită  niciodată.  Ca  şi  majoritatea  femeilor  de  aici.  Eram  numite
„călugăriţele lui Stalin”. Dar când mă gândesc că unele femei au evadat traversând râuri, sărind
de  pe  un sloi de gheaţă pe altul, ca să se întâlnească cu omul iubit sau când au trecut printre
gloanţe ca să-şi salveze copilul de tifosul mai tare ca fiinţa umană, îmi zic că, poate, am pierdut
în viaţă ceva esenţial, ce nu mi-a fost dat să cunosc şi să înţeleg. Dar destinul mi l-am ales eu
…  Şi  nu  învinuiesc  pe  nimeni…  De  multe  ori  mă  întrebam  ce  port  în  piept:  o  inimă  sau  un
ceasornic? Ce-mi curge prin vene: sânge sau oţel topit?! Şi dumneavoastră mi-aţi amintit azi că
sunt şi eu om, o „doamnă”, cum mi-aţi zis, şi nu un mecanism. Am fost toată viaţa militar până
în vârful unghiilor. Iar eu…, zise ea visătoare şi aproape şoptind, … sunt din nobili. Interpretam
„Lohengrin”, de Wagner în clasa a doua de pension. Toţi ai mei au fost împuşcaţi. Şi eu n-am
putut să aleg.
I se păru la un moment dat luminată de o rază de soare răzbită printre obloane.
Se despărţiră aproape prieteni.
− Sunteţi încă frumoasă, minţi Mihai, ca să-i mai facă o plăcere.
−  O,  zise  ea,  surâzând  pentru  prima  dată  (poate  nu  mai  surâse  tot  din  clasa  a  doua  de
pension, se gândi Mihai), sunt plină de zbârcituri.
− Zbârciturile sufletului nu se văd, vru s-o consoleze Mihai.
− O, acelea-s şi mai multe. De asta sunt fericită, că nu se văd. Dacă s-ar vedea, ai privi în
altă parte sau ţi-ai acoperi ochii cu palmele, înspăimântat.
Mihai n-o contrazise, se înclină încă o dată şi-i spuse:
− Cu bine!
− Cu bine! rosti ea cu aceeaşi voce metalică de la început, care reveni şi al cărei ecou se
izbi reverberator de pereţii şi ei metalici.
Când ieşi în curte, soarele îl recunoscu uşor.
„Doamne…”,  încercă  Mihai  să  formuleze  un  gând  de  al  său,  dar  îşi  dădu  seama  că  nici
chiar Dumnezeu nu poate modifica trecutul.
În cimitirul situat în spatele închisorii din mulţimea de scândurele o căută şi o găsi uşor pe
cea  pe  care  era  trecut  un  număr  –  „B2-033”  −,  care  fusese  alt  nume,  cel  de  la  Zarianka,  al
Mariei Răzeşu.
Stătu  ziua  întreagă  în  preajma  mormântului  ei.  Găsi  chiar  la  pictoriţa  închisorii  din  secţia
cultural-educativă  vopsea  şi  o  toporişcă,  cu  ajutorul  căreia  ciopli  o  cruce,  pe  care  a  scris  în

---

locul numărului un nume: „Maria Răzeşu”. În ultimul moment  însă  a  făcut  o  completare:  „Maria
Răzeşu-Ulmu”.
Puse pe mormânt ţărână îngheţată şi plantă lângă cruce un pui de mesteacăn.
A  plâns  fără  lacrimi,  trăind  sentimentul  când  de  prea  multă  durere  lacrimile  nu  mai  vor  să
curgă.
Îngenunche lângă moviliţa de ţărână, zicând în gând: „O, moarte, hrăpăreaţo şi lacomo, de
ce nu m-ai cruţat măcar o singură dată?!”

---