Tema pentru acasa: roman

George CĂLIN
***
Cum,  între  ediţia  de  la  Chișinău  şi  cea  de  la  Iași  au  apărut  şi  ecouri  ale  receptării,  o
înmănunchere  destul  de  cuprinzătoare  a  acestora  arată  nu  numai  succesul,  meritat,  al
romanului, dar şi câteva dominante simptomatice ale acestuia proces: impactul în egală măsură
reflexiv  şi  emoțional,  aprecierea  dată  sensului  moral-politic  al  povestii  de  „dragoste  în  infern”,
cât şi depășirii acestuia către implicațiile de o mai largă, universală rezonanță, legate de esența
a  ceea  ce  înseamnă  omul,  de  acele  valori  indestructibile  ce  îi  definesc  condiția,  raportarea  la
„lume”, la ceilalţi, la sine însuşi deopotrivă. Cititori de vârste, ocupații şi nivele diferite au simțit
la  lectură  –  şi  e  important  –  relația  specială  în  care  stau  în Tema  pentru  acasă   deșănțările  şi
violenţele  criminale  ale  istoriei,  ale  politicului,  concentrate  în  versiunea  lor  cea  mai  sălbatic
abuzivă  imaginabilă,  şi  o  rezistentă  ultimă,  a  omenescului  ireductibil,  sub  „pragul”  căruia  ființa
noastră  s-ar  nega  pe  ea  însăşi,  înjosită,  abrutizată.  Gulagul,  captivitatea,  de  orice  fel  nu  pot
reprima şi aspirația spre libertate, gândul la ea, cum nici dragostea nu se lasă închisă în nici un
fel de „cușcă”. Dincolo de toate formele de oprimare, de tentative brutale sau mai învăluite de
a-i  anihila  ori  perverti  însăşi  esența,  omului  îi  rămâne  încă  o  demnitate  interioară,  inalterabilă,
care  scapă  oricărui  mecanism  represiv,  spiritul,  gândirea,  dragostea  nu  pot  fi,  ele,  ținute  în
lanțuri, spre deosebire de trupuri. Nu e vreun joc gratuit al paradoxului ideea-cheie al unei altfel
de  eliberări,  tocmai  acolo,  într-un  spațiu  carceral,  unde  cei  întemnițați  nu  prea  mai  au  ce  să
piardă: şi asta îi eliberează de frica pe care se mizează atâta în cealaltă închisoare, mai largă,
a statului totalitar.
O  sugestie  ce  revine  frecvent  în Aprecieri-le  din  „addenda”  e  aceea  privind  posibilitatea
ecranizării  romanului  şi  cred  că  au  dreptate  cititorii  care  s-au  gândit  la  o  atare  transpunere  în
limbajul  imaginilor.  Filmul,  cu  gama  lui  de  mijloace  estetice,  ar  răspunde  perfect  genului  de
fluentă  narativă  din Tema pentru acasă , sintezei speciale de „poveste de dragoste”, opresiune
politică  şi  interogație  morală,  cu  condiția  găsirii  acelui  regizor  în  stare  de  o  poetică  filmică
a degajării metaforico-simbolicului din cenuşiul şi întunericul imaginilor de Gulag, a captării unui
sublim neretorizat, uimitor în luminozitatea şi limpezimea trăirii lui fără afectare, fără ostentația
unor  sublinieri  inutile,  fără  nici  un  fel  de  concesii  făcute  pe  calea  unei  scontări  a  „efectelor”,
dimpotrivă,  lăsând  să  lucreze,  liberă,  asupra  „publicului”  spectator,  o  grandoare  a  firescului,
altfel spus acea calitate supremă care distinge debutul de prozator al lui Nicolae Dabija. Până,
însă,  la  o  eventuală  (de  dorit,  într-adevăr)  trecere  de  la  pagina  literară  la  film,  să  ne  bucurăm
de  lectura  unei  cărți  atât  de  deosebită,  încât  ea  te  supune  unei  remodelări  a  nu  puține  reflexe
de  cititor,  în  materie  de story  şi  „plot”,  de  motivație  şi  verosimilitate  a  personajelor,  de  stil  şi
compoziție,  toate  supuse  de  către  autor  unor  reconfigurări  de  accente,  de  ritmuri,  de  reliefuri,
care conduc la modelarea unei poetici aparte, de roman-baladă, în care Zarianka-1 şi oamenii
ei, cu chipurile şi istoriile lor, climatul regimului totalitar, Siberia şi, deasupra a toate, povestea
de  dragoste  şi  sete  de  libertate  a  doi  români  basarabeni,  Mihai  şi  Maria,  se  încarcă  de  un
patos credibil, neforțat, căci în el e poezia autentică a însăşi rezistentei omenescului la tot ce-l
amenință, a supraviețuirii valorilor lui, mirabilă, emoționantă, exemplară.
Tema pentru acasă   implică,  poate,  şi  un  tâlc metatextual:  receptarea  „temei”  romanului  –
atât  de  românească,  şi  atât  de  universală  –  în  cheia  de  lectură  a poeticii  ei  e  calea  către  un
„acasă” al fiecăruia, al oricui: „spațiu” al regăsirii de sine a ființei omului.