Tema pentru acasa: roman

Lumea lagărului
„Nicio istorie nu este vrednică de atenţie, decât cea a popoarelor libere. Istoria
popoarelor supuse despotismului nu este altceva decât o culegere de anecdote.”
Nicolas-Sébastien Chamfort
Destine
Lumea deţinuţilor e una pestriţă.
Unii caută singurătatea. Alţii caută gloata. Unii devin muţi. Alţii vor să se spovedească.
În  nopţile  polare  lungi  cât  veacul,  când  zăpezile  acoperă  barăcile  până  dincolo  de
acoperişuri încât acestea nu se mai văd nici de la Dumnezeu, deţinuţii îşi uită numerele cu care
au fost botezaţi aici, fiecare aducându-şi aminte că a avut cândva un nume şi o viaţă de om, cu
bune şi rele, cu bucurii şi dureri, cu visuri şi decepţii.
La  fel,  şi-n  celelalte  anotimpuri,  când  sunt  scoşi  în  zilele  lor  libere  în  curtea  largă  a
închisorii  şi  sunt  lăsaţi  pentru  câteva  ore  „să  pască”  în  voie  impresii  şi  să  împărtăşească
amintiri, ei visează, speră, îşi amintesc…
Şi parcă nici nu mai văd santinelele din turnuri, nici soldaţii de pază din fâşia de securitate
dintre cele două garduri de sârmă ghimpată…
În  acele  clipe  ei  sunt  ei,  adică  oameni,  aşa  cum  au  fost  şi  aşa  cum  se  încăpăţânează  să
rămână…
Hrițco
Lui Hriţko îi place să suduie împreună cu cineva. Numai aşa preferă să converseze.
Duminica, în primăvară, când deţinuţii ies în curtea largă ca gândacii la soare, Hriţko vrea
să înjure şi nu are cu cine. Nimeni nu vrea azi să înjure. Cei mai mulţi închid ochii şi stau cu faţa
în soare: „Iată că am mai scăpat de-o iarnă”.
− M-am săturat de voi ca de mine, zice el cu ciudă.
Hriţko are mai mare silă de sine decât de toţi ceilalţi.
Când cineva îl întreabă:
− De ce umbli, Hriţko, mereu încruntat?!
El zice:
− Mă cert zilnic cu mine.
Spune, apoi tace. Pe urmă adaugă:
− Păzeşte-mă, Doamne, de mine însumi.
Hriţko e ucrainean din Polonia. Luptase acolo pentru Puterea Sovietică. Când aceasta s-a
înstăpânit la Lvov, dezamăgit de cele văzute, ca să se autopedepsească, a cerut: „Solicit să fiu
arestat”.
Povestea lui e presărată cu înjurături: − ’zeii cui mă are, azi şi mâine şi răspoimâine…
− La Lvov am găsit o altă civilizaţie (…) Dacă un enkavedist prindea ciudă pe tine că nu-i
dădeai casa sau nu-i împrumutai nevasta – te împuşca (…) Când au vrut să mă aresteze m-am
ascuns într-o casă de nebuni (…) Lansasem ideea încrucişării şoarecilor cu elefanţii, care ar fi
generat  animale  de  tracţiune  (…)  M-au  descoperit  când  a  venit  o  comisie  de  academicieni  şi
primul am râs de prostiile mele chiar în clipa în care distinşi savanţi începuseră să mă şi creadă

---

(…).  Şi,  ca  să  renunţ  la  gândirea  artistică,  mi-au  dat  25  de  ani  de  puşcărie  (…),  ’zeii  cui  mă
are, azi şi mâine şi răspoimâine…
Acesta e Hriţko.
„Maiestatea Sa”
−  Ştii  cine  mai  stă  cu  noi  într-o  baracă?!  l-a  întrebat  într-o  zi  Mendelstam  pe  Mihai.
Maiestatea Sa Gheorghi al II-lea, regele Bulgariei. Iată-l… Tocmai se apropie…
Aici Mendelstam a făcut un pas înainte, s-a înclinat salutându-l reverenţios:
− Vă salut, sire! Cum se simte Maiestatea Sa?! Nu-i aşa că avem azi o zi frumoasă?!
Acela a întins mâna plictisit, binecuvântându-l din mers, fără să răspundă la întrebare.
−  Îi  place  să  se  afle  incognito  printre  noi.  Deşi  chiar  el  ne-a  dezvăluit  fiecăruia  în  parte
identitatea sa. Încă nu s-a apropiat de urechea ta?!
− Nu.
−  Eşti  venit  recent.  Va  face-o.  Dar  nu  e  decât  un  dement,  un  om  nebun  sau  înnebunit.  În
tinereţe a făcut parte din personalul de serviciu al regelui bulgar Boris. Când a fost arestat de
sovietici, pretindea că e frate cu regele, născut dintr-o legătură nelegitimă. Câteodată, când nu-
l vede nimeni îşi pune în cap strachina de tinichea, îşi aruncă zeghea de puşcăriaş peste umăr
ca pe o mantie, de ai crede că e chiar regele.
Într-o  dimineaţă,  când  Kudreavţev  aliniase  deţinuţii  pentru  apel,  Mihai  a  auzit  întâmplător
cum bulgarul le şoptea celor din preajma sa, cu melancolie:
− Aşa făceam şi eu cândva strigările la parade…
La masă, îşi sorbea ceaiul cu înghiţituri mici, de parcă avea în faţă o sticlă de Xerés vechi
de cel puţin 50 de ani, iar terciul puturos îl consuma cu vârful lingurii de tablă pe care o ţinea în
mâna stângă, cu aer de nobleţe, ca şi cum lua din strachină caviar de care i se făcuse lehamite
să-l  înghită  pe  nemăsurate,  dar  o  făcea  fiindcă  nu  avea  încotro,  pentru  că  aşa  i-o  cerea
eticheta.
Copilul moşneag, lacheul coroanei bulgare, mai trăia în alt univers, pe care sorii stinşi nu-l
părăsiseră încă.
Dresda
În  libertate,  Dresda  se  întâlnea  cu  Dumnezeu,  de  două-trei  ori  pe  săptămână  Cel  de  Sus
se sfătuia cu el. Dresda se străduia să-i dea sfaturi bune. Dar nu pentru asta a fost arestat. El
a fost învinuit pentru omisiune de denunţ.
Într-un sat în care nimeni nu vorbea cu nimeni, un vecin, într-o zi când soarele tăvălea grâul
ca o roată roşie, i-a zis:
− Bună dimineaţa!
Iar  el  s-a  speriat  atât  de  tare,  încât  a  intrat  înapoi  în  casă,  a  tras după  sine  zăvorul,  a
închis  obloanele  şi  a  stat  aşa  până  s-a  lăsat  întunericul.  S-a  temut  să  nu  cadă  sub  influenţa
duşmanilor de clasă, să nu se creadă că pactizează cu vrăjmaşul.
A  fost  arestat  peste  o  lună  şi  pus  să  povestească.  A  descris  acel  „Bună  dimineaţa!”  pe
zece pagini caligrafiate impecabil. Şi numai aşa a scăpat de plutonul de execuţie.
Ştie  că  e  vinovat,  se  căieşte  că  n-a  dat  dovadă  de  vigilenţă,  dar  se  jură  că  nici  nu  ştia
unde, cui şi ce să denunţe.

---

Dar  asta,  evident,  nu  e  deloc  o  scuză,  ca  şi  păcatele  cele  făcute  fără  de  voie,  zice  el,
rugându-se cu un vers din Psalmi: