Tema pentru acasa: roman

Cântec de gotcan
„A iubi înseamnă a suferi, dar înseamnă a şi trăi.”
Benjamin Constant
Maria s-a trezit în zgomotul unor lovituri în perete.
Pe  urmă  a  auzit  de  undeva  din  pinişte  o  bătaie  de  toacă  de  mănăstire  când  cheamă  la
liturghie, întâi cu sunete mai rare, apoi mai dese.
− Tuc-tuc-tuc!
Aici  răsună  un  pocnet  ca  de  şampanie,  urmând  nişte  şuierături  de  coasă  ce  lunecară  prin
iarbă.
Era cântecul unui gotcan.
Maria a coborât din pat şi a ieşit în coridor.
Uşa de la intrare era închisă din interior cu zăvorul.
Paznicii, câteva femei înarmate, de regulă băute, stăteau în camera lor.
Închisoarea  pentru  gravide  de  la  Şirokaia  Poleana  era  păzită  mai  relaxat.  Aici  nu  se
întâmplase  niciodată  vreo  evadare.  Şi-apoi  până  unde  poate  fugi  o  femeie  care  urmează  să
nască de la o zi la alta sau una cu pruncul în braţe?!
Se  furişă  ca  o  umbră  pe  sub  pereţii  barăcii.  Până  la  poartă  erau  câteva  sute  de  metri.
Închisoarea  nu  avea  câini,  turnuri  de  pază,  escortă,  ci  doar  o  cameră  de  gardă.  Se  strecură
tupilându-se pe sub geamurile luminate. Soldaţii jucau cărţi la o masă.
Poarta  mai  mică,  prevăzută  pentru  personal,  era  încuiată.  Porţile  mari,  pentru  camioane,
aveau  câteva  zăvoare  puse  pe  dinăuntru.  Le  trase  atent  ca  să  nu  facă  zgomot,  întâi  pe  unul,
apoi  pe  celălalt,  iar  când  împinse  încet  porţile  de  fier,  ca  să  se  poată  strecura  printre  ele,
cineva de dincolo, din întuneric, o apucă de braţ.
Era Mihai.
Alergară tăcuţi, ţinându-se de mâini, ca să se îndepărteze cât mai repede de acel loc.
Era o oră de după miezul nopţii.
Luna urma să iasă mult mai târziu, iar ei trebuia să i-o ia înainte.
Degrabă  ajunseră  la  Kolâma.  Râul  care  curgea  prin  întuneric  avea  ceva  în  el  din  pulsaţia
pământului. El parcă le spunea celor doi cu murmurul său, atunci când izbea pietrele sau malul
de lut: iată-mă, sunt alături, fiţi cu băgare de seamă, eu stau între voi şi moarte, dar eu vă sunt
prieten, nu duşman.
După  ce  parcurseră,  aproape  alergând,  mai  mulţi  kilometri,  când  luna  răsări  deasupra
pinilor  verde  ca  o  şopârlă,  fugarii  se  opriră.  Se  sărutară  cu  patimă,  ca  doi  evadaţi  dintr-o
închisoare.
− M-am gândit în fiece clipă la tine, i-a zis Mihai printre sărutări.
Maria semăna cu un copil care vrea să plângă şi plânsul nu-i vine:
− Mi-a fost foarte dor de tine…
Râul clocotea în preajmă şi aerul năpădit de lumina lunii împrăştia prospeţime.
− Să mergem, a spus Mihai.
− Iar spre Alaska?!

---

− Nu, într-acolo calea e plină cu ambuscade… S-o luăm spre Ural… Să sperăm că nu ne
vor căuta în direcţia aceasta… Iar de la Ural… nici zece mii de kilometri… şi suntem la Poiana.
− Azi-mâine, trebuie să…, a zis Maria arătând spre burta ei.
− Ştiu. De aceea am şi venit. Am făcut-o pentru copilul nostru. Am ţinut ca el să se nască
în libertate.
Mihai  se  gândi  mult  la  această  decizie  a  sa.  Îşi  primejduise  viaţa  lui  şi  a  Mariei,  dar  era
foarte important pentru el, pentru ei amândoi, ca pruncul lor să se nască liber.
Un  om  trebuie  să  se  nască  liber.  Stalinii  sunt  născuţi  în  sclavie.  Ca  şi  Hitlerii.  Această
pecete  după  aceea  o  poartă  întreaga  lor  viaţă.  Iar  cel  mai  rău  este  robul  care  încearcă  să
înrobească.
Merseră pe malul râului. Zarea prinse să se înroşească. O lumină ca un abur, care se lăsa
purtată de vânt, se ridica de dincolo de orizont. Începea o nouă zi.
Ziua lor.
−  Nu  ţi-e  frig  la  picioare?  o  întrebă  Mihai,  privindu-i  gleznele  zdrelite  de  pietre  şi  arse  de
rouă.
Maria îi surâse timid.
− Nu. Cu tine nu mi-e frig, nu mi-e foame, nu mi-e sete.
Gotcanii vesteau răsăritul soarelui.
− Tuc-tuc-tuc!
Astrul  zilei  ieşi  mare  şi  rotund  dintre  pini.  Lumina  se  aşternu  pe  frunze,  pe  firele  de  iarbă,
pe flori, pe crengi ca o pudră.
Abia acum Mihai o revăzu cu adevărat, după mai multe luni de despărţire.
Maria era toată un amestec de bucurie şi tristeţe, de nelinişte şi împăcare, de disperare şi
speranţă împlinită.
Mihai o învălui cu privirea ca pe o comoară de preţ, o simţea cu orice celulă a trupului pe
cea care-i era şi iubită, şi prietenă, şi soră, şi mamă, şi fiică, şi soţie.
− În aceste clipe va fi sunând la noi „Deşteptarea!”, zise Mihai. Kudreavţev iarăşi îşi va ieşi
din balamale când va vedea că un deţinut e lipsă.
Mihai Ulmu semăna cu un elev de liceu, care învăţase o cu totul altă temă şi acum, ieşit la
tablă, povestea un cu totul şi cu totul alt subiect.
Maria însă era dominată de alte gânduri, de alte griji, de alte sentimente:
− A alergat şi el împreună cu noi. A bătut tot timpul cu picioruşele în burta mea… arde de
nerăbdare să te cunoască… De atâtea ori i-am vorbit despre tine… În fiecare seară, în fiecare
dimineaţă, în fiecare zi… I-am spus tot ce ştiu despre tine, i-am povestit toate lecţiile tale, i te-
am descris cum arăţi, i-am vorbit că eşti tăticul cel mai minunat din lume, că vom fi familia cea
mai fericită de pe pământ…
Mihai a îngenuncheat în faţa Mariei, a cuprins-o de mijloc şi şi-a lipit plin de emoţie urechea
de burta ei:
−  Salut,  piciule!…  Să  facem  cunoştinţă…  Eu  sunt  tăticul  tău…  De-ai  şti  cât  de  mult  te
aştept…  Îţi  promit  că  am  să  fiu  alături  de  tine…  Că  nu  ne  vom  despărţi  niciodată…  Că  te  voi
iubi cel mai mult… Pe tine şi pe mămica ta… Vom trăi la Poiana într-o casă mare, cu grădină şi

---

curte  largă…  Am  să  te-nvăţ  cuvintele  şi  înțelesurile  lor…  Am  să  te  învăţ  să  înoţi  şi  să  joci
fotbal…  Vom  umbla  împreună  la  şcoală…  Vom  călători  pe  Răut  şi  prin  codrii  noştri…  Mi-i  dor
de  tine,  copilul  meu…  copilul  nostru…  Prin  tine  neamul  moşilor  şi  strămoșilor  noştri  va
continua... Prin tine şi prin copiii tăi noi vom dăinui mai departe peste veacuri…
−  Maria,  strigă  dintr-odată  Mihai.  El  m-a  salutat…  El  m-a  recunoscut…  A  bătut  cu
pumnişorii în timpanul meu…
Entuziasmul lui Mihai nu avea margini…
− Mihai, cât mi-e de bine când suntem împreună.
−  Vom  fi  fericiţi,  crede-mă.  Vom  ieşi  din  acest  infern.  Trebuie  să  existe  o  gaură  prin  care
să evadăm. Ne vom ascunde într-un sat de codru cu multă verdeaţă, cu un râu răcoros care-l
străbate, vom avea mulţi copii şi vom fi fericiţi.
− Văd lumea de care-mi vorbeşti, Mihai. E atât de frumoasă.
Se opriră să se odihnească lângă buza unui izvor.
Alături, munţii se înălțau către cer, măreţi şi zvelţi, parcă abia creaţi.
–  Acolo  sus  creşte  floarea  Edidaran,  care  se  transformă,  cu  tot  cu  tulpină,  rădăcină  şi
floare, în bule de aer, dispărând ca un abur, atunci când o atingi…
Maria  îl  urmărea  fascinată.  Ca  la  lecţiile  lui.  Nu  se  sătura  să-l  admire,  să-l  asculte,  să-l
privească.
− Când băiatul nostru va creşte mare, aş vrea să revenim împreună în aceste locuri unde
eu am fost fiinţa cea mai fericită de pe pământ…
Abia acum, se pare, Mihai înţelese că a atrage după tine, în iad sau într-o mare nenorocire
care-i  numai  a  ta,  o  fiinţă  care  te  iubeşte  şi  care  nu  se  gândeşte  la  moarte  pentru  că  se
gândeşte la tine înseamnă a fi iubit cum nimeni nu te-a iubit vreodată şi nimeni nu te va mai iubi
vreodată.
Acest gând îl făcu să se simtă mai degrabă disperat decât flatat.
Numai un om care iubeşte cu adevărat e capabil de acea jertfire de sine care de multe ori
nu ţine de raţiune şi nu cunoaşte limite.
Această  iubire,  cât  cerul  şi  pământul,  cât  viaţa  şi  moartea,  părea  pregătită  să  suporte
dureri şi lipsuri, suferinţe şi umiliri, ca şi cum de ea depinde însăşi existenţa vieţii pe pământ, ca
şi cum ea urma să salveze întreaga omenire.
− Maria…, rosti Ulmu.
− Da, Mihai…
− Eşti o sfântă…
Zice  şi  parcă  şi  zări  o  lumină  aurie,  asemănătoare  cu  cele  care  înconjoară  capetele
personajelor  din  icoanele  străbune.  Îşi  plimbă  apoi  mâna  prin  părul  ei  mătăsos,  de  parcă  voia
să-i îndrepte aura. I se părea că i-o vede, că i-o simte, că i-o atinge cu degetele lui.
Maria zâmbi, învăluindu-l cu o căldură emanată de toată fiinţa ei.
Dar după o pauză Mihai rectifică:
− Nu! Tu eşti mai mult decât o sfântă: eşti femeie.
A  spus  asta  cu  convingere,  pentru  că  numai  o  femeie  ar  fi  putut  fi  capabilă  de  un  atare

---

sacrificiu,  dar  –  nu  pentru  Cel  de  Sus,  care  i-ar  fi  dăruit  în  schimb  viaţă  veşnică,  ci  pentru  un
muritor,  cu  slăbiciunile  şi  calităţile  lui,  care  nu  putea  să-i  dăruiască  nimic  altceva  decât
dragostea sa de om.

---