Tema pentru acasa: roman

Infirmerie
„Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi de ei.”
Evrei, 13.3
Se trezi în patul infirmeriei. Îl dureau oasele şi-i era sete. Auzea paşi, auzea vorbe, dar nu
putea deschide ochii. Pleoapele îi erau de plumb.
Oare  n-am  dormit  prea  mult?!  se  întrebă.  Ar  fi  vrut  să  fi  dormit  240  de  ani,  8  luni,  3
săptămâni şi 2 zile, cât avea de ispăşit, ca acum să fie liber.
Depuse eforturi să întredeschidă ochii şi o lumină tăioasă îi inundă pupilele.
Văzu  în  faţa  lui  un bărbat  în  halat  de  medic,  care-l  privea  curios,  aşteptând  parcă  să  se
trezească:
− Bun venit de pe ceea lume! Ai dormit exact şapte zile şi şapte nopţi. Şapte zile şi şapte
nopţi ai oscilat între viaţă şi moarte.
Întrebă ceva, dar nu-şi auzi vocea.
Bărbatul îi făcu semn să tacă. Îi aduse ceva fierbinte să bea, apoi îi măsură temperatura.
Privi pe geam. Afară era totul alb. I se făcu dintr-odată frig. Trecură peste el şapte zile şi
şapte nopţi ca o clipă.
Când medicul plecă, se întoarse către un bolnav de alături şi-l întrebă:
− Ce zi e azi?
− Martie, răspunse acela.
− Din ce an?
− Asta n-o mai ştiu…
A doua zi îi făcu o vizită şi comandantul penitenciarului, colonelul Kudreavţev.
Felcerul îi raportă că Ulmu refuză să ia medicamentele administrate.
− De ce?! Te crezi şi aici de capul tău?!
− Lăsaţi-mă să mor, se rugă Ulmu. Vreau să mor.
−  Vei  muri,  dar  nu  când  vei  dori  tu,  începu  să  urle  colonelul,  ci  atunci  când  vom  dori  noi.
Află că te vom pune la zid pentru sabotaj. Ai vrut să mori ca să nu-ţi faci norma şi, astfel, nici
lagărul să nu-şi îndeplinească planul. Te vom trata mai întâi, pentru a te putea omorî. Nu avem
nicio plăcere să tragem într-un om mort. Vrem să împuşcăm un om viu. Înviază mai întâi, dacă
vrei să mori.
Vocea  lui  Kudreavţev  îl  lovea  ca  un  crivăţ.  Era  ascuţită  ca  un  tăiş.  Parcă  tuna  de  undeva
din ninsoare.
Înainte de a se îndepărta de patul lui, îi surâse sarcastic:
− Hai, fă-te frumos! Fă-te sănătos, ca să te pot condamna la moarte. Cotoroanţei nu-i plac
deloc oamenii şubrezi. Am o înţelegere cu ea: să vă dau în primire fără cusur.
Mihai Ulmu făcu un efort şi-i răspunse, cu voce stinsă:
− De mine poţi să-ţi baţi joc, ai acest drept, soldăţoiule, dar nu ai voie să-ţi baţi joc de nicio
suferință din lume.
Nu ştia cât adevăr conţineau ameninţările acestuia.

---

Dar  el  voia  să  moară.  Credea  într-o  lume  de  dincolo.  Unde  se  va  întâlni  cu  Maria.  Ea  îl
aşteaptă.  El  nu  trebuie  să  întârzie.  Clipa  revederii  e  aproape  de  tot. Aşa  gândea  în  acele  zile
Mihai Ulmu.
Îşi pierdea de multe ori cunoştinţa. Plutea undeva între viaţă şi moarte.
Îi  vedea  ca  prin  vis  pe  felcerii  care-i  găureau  pielea  cu  seringa…  Într-o  zi  îi  făcu  o  vizită
Mendelstam, îi spuse câteva fraze pe care el nu le auzi şi ieşi.
În altă zi însă… uşa de la infirmerie se deschise şi, dintr-odată, o văzu intrând pe Maria.
Se miră de această vizită, pentru că o crezuse moartă, dar se şi bucură nespus.
Cum de a trecut de pază? Cum de n-a oprit-o santinela? Cum de l-a găsit?!
Ea  se  aşeză  pe  marginea  patului,  îi  puse  mâna  pe  fruntea  fierbinte,  i-o  mângâie,  îi  zâmbi
trist şi îi spuse: „Am venit să te rog ceva, Mihai.” „Spune, Maria.” „Te rog, nu muri. Te implor să
trăieşti.  Fă-o  pentru  Mircea…  Pentru  copilul  nostru.  Când  vei  ieşi  de  aici,  dar  vei  ieşi,  să-l
cauţi… Te rog… Promite-mi!”
Înainte de a-i fi răspuns, se auziră blacheurile de fier de la cizmele lui Kudreavţev răsunând
pe sub ferestre, şi Maria ieşi grăbită.
„Mircea…  Mircea…  Mircea…”.  Abia  acum  parcă  îşi  aminti  de  Mircea,  copilul  lui  şi  al
Mariei. Cum de uitase de el?! Să fi murit atunci, însemna să-l fi trădat, să-l fi abandonat, să-l fi
lăsat orfan de ambii părinţi.
− N-am să mor! Nu mai am chef să mor! Am să trăiesc pentru copilul nostru. Am să ies de
aici,  ca  să-l  găsesc,  chiar  dacă  ar  fi  să  ispăşesc  toţi  cei  240  de  ani  de  temniță.  Îţi  promit,
Maria!
Astfel Ulmu hotărî să trăiască.
Dragostea îi ataşează pe doi oameni, aceştia devin ca doi alpinişti legaţi cu una şi aceeaşi
coardă  de  siguranţă.  Şi  atunci  când  se  prăbuşeşte  în  hău  unul  dintre  ei,  celălalt,  rămas  pe
înălţimi, e dator să-l susţină.
Mihai reuşise să se menţină pe versant, şi acum trebuie să facă tot ce depinde de el ca să
o ajute şi pe Maria să revină pe culmi. Readucând-o la viaţă? Înviind-o? Cum? Nu ştia. Ştia însă
că  nu  trebuie  să  cedeze.  Şi  să  continue  escaladarea  înălţimilor,  cele  către  care  porniseră
odinioară împreună, susţinând-o şi pe ea, chiar dacă nu-i mai simţea greutatea la capătul de jos
al  corzii  şi  nu  era  sigur  dacă  se  mai  află  acolo  sau  dacă  între  timp  n-a  retezat  capătul  ei  de
frânghie, ca celălalt să n-o aibă povară şi să continue escaladarea…
Îşi revenea încet, ca dintr-un somn greu.
Era precum un stejar uitat de secure într-un şes care a fost odată pădure.
Nu închidea ochii nici când se făcea noapte, temându-se, că nu i-ar mai putea deschide.
Acum îşi aminti şi de îndemnul lui Mendelstam:
− Nu-ţi pierde deznădejdea!
„Durerea  e  unica  bucurie  a  vieţii  mele.  Dacă  mă  mai  doare  ceva,  înseamnă  că  încă  n-am
murit de tot. Voi trăi, Maria!”, vorbea Mihai Ulmu cu pereţii, cum bănuiau colegii lui de infirmerie.
În zilele care urmară, se străduia să rememoreze şi să reţină în minte cât mai multe detalii
din această lume: chipuri, obiecte, fisuri, pete de pe tavan, ca şi cum s-ar fi agățat cu disperare
de tot ce este fiinţare. Şi până la urmă reuşi.

---

„Cea  mai  vie  din  mine  este  memoria,  descoperi  el  ca  pentru  sine.  Îmi  amintesc  de  toate
lucrurile care au fost, dar şi de lucruri care nu s-au întâmplat.”
Simțea cum încetul cu încetul viaţa se reîntorcea în el.
Minuscula  infirmerie  de  la  Zarianka  era  situată  într-o  baracă  îngustă  şi  rece,  din  spatele
clădirii  administraţiei.  „Saloanele”  aveau  gratii  de  fier  la  uşi  şi  la  ferestre,  amintind  de  cuştile
unei  menajerii.  Medicii  purtau  halate  albe  deasupra  cojoacelor  groase  şi  din  cauza  frigului
stăteau mai mult într-o cămăruță alăturată în care se auzea tot timpul cum duduie o sobiţă. Ei
aveau  indicaţii  stricte  să  distribuie  tuturor  bolnavilor  bicarbonat  de  sodiu,  indiferent  de
simptomele pe care le invocau, şi să constate că toată lumea este pe cale de însănătoşire.
Aici  nu  existau  aproape  niciodată  medicamente,  dar  nici  paturi  libere.  Cel  mai  des  se
„internau”  în  infirmerie  Jorj  Odesa,  Mortu›  şi  alţi  deţinuţi  de  drept  comun.  Politicii  nu  aveau
dreptul să se îmbolnăvească.
Doar  când  cineva  dintre  deţinuţi  era  descoperit  în  patul  lui  sau  la  locul  de  lucru  că  nu  mai
respiră, era considerat bun de infirmerie.
De aceea infirmeria era numită şi „anticameră a morţii”.
Aici  oamenii  veneau  să-şi  tragă  sufletul,  pentru  o  zi-două,  înainte  de  a  se  duce  pe  lumea
cealaltă.
Afară de muribunzi, toţi ceilalţi erau consideraţi „apţi pentru lucrări fizice grele”.
Formularea era exactă, pentru că lucrări fizice uşoare nici nu existau la Zarianka.
„Nu vreau să împuşc un om mort”, această ameninţare, rostită de călăul său, Mihai Ulmu o
găsi demnă de respect. Şi la moarte se ajunge tot prin viaţă, se gândi.
Peste  câteva  săptămâni,  unul  dintre  felceri  îl  anunţă  pe  Ulmu  că  e  sănătos  şi  de  mâine
poate ieşi cu ceilalţi deţinuţi la muncă, în zonă.
Părăsi infirmeria ca bătut de vânt.
Când  ieși  în  curte,  se  uită  la  cer.  Parcă  îl  vedea  acum  pentru  prima  dată.  Sus  străjuia  un
soare  alb  şi  rece,  ca  o  bucată  de  gheaţă  care  sclipeşte…  Lucoarea  acestui  soare  cu  dinţi,
rece,  îl  străbătuse  şi  făcu  să-i  fie  şi  mai  frig.  Se  uită  ţintă  la  cercul  luminos,  dar  strălucirea  lui
nu-i mai desena circumferinţe întunecate în priviri, ca alte dăţi.
Unde e soarele, cel adevărat?! Îl va mai revedea vreodată?! Sau se va resemna cu acest
soare aproape stins, al nimănui, necunoscut şi abia pâlpâindu-şi lumina?!
Când  intră  în  baracă,  cu  mers  legănat,  ca  al  unui  marinar  care,  după  luni  de  călătorie  pe
mări şi oceane, abia învaţă să meargă pe uscat, mareşalul Sibov, care purtase zece războaie,
cum se lăuda el, încă necuprinse de cărţile de istorie, îl încurajă astfel:
− Toată viaţa, Ulmule, este un război. Cui nu-i pasă de asta sau nu cunoaşte acest lucru,
acela  e  strivit.  De  cei  învinși  nu  i-e  milă  nimănui,  nici  chiar  lor  înşişi.  Fruntea  sus!  Şi  –  pieptul
înainte! Învaţă dracului să trăieşti! Că n-ai încotro!

---