Tema pentru acasa: roman

Iarnă la Kolâma
„Nu-i mai plângeţi pe morţi,
Plângeţi-le de milă celor vii.”
Sofocle
În  iad  nu  e  insuportabil  de  cald.  În  iad  e  insuportabil  de  frig.  Frig,  de  sună  oasele  în  tine,
când lacrima pe care o slobozi – în drumul de la ochi şi până la pământ − se preface în mărgea
de  sticlă,  iar  aerul  devine  palpabil,  irespirabil,  fără  să  mai  poată  intra  pe  nări,  din  care  cauză
simţi cum te sufoci.
În  iad  ninge  cu  fulgi  îngheţaţi,  care  te  biciuiesc  nemilos,  ca  sticla  fărâmiţată,  lăsându-te
orb,  zgâriindu-ţi  pielea,  sângerându-ţi  nasul  dacă  nu  reuşeşti  să-l  ascunzi  cât  mai  adânc  sub
pufoaică.
De  jur-împrejur  se  întinde  o  beznă  albă,  iar  în  preajma  ta  se  aude  întruna:  „Cine  face  un
pas spre dreapta, un pas spre stânga e împuşcat pe loc!”
…Se  aflau  la  tăiat  pădure  dincolo  de  râul  Kolâma,  când  s-a  iscat  din  senin  o  furtună  cu
ninsoare. Brusc s-a făcut întuneric, deşi era mijloc de zi.
Era un uragan turbat care răzbise dinspre Pacific, bezna şi crivăţul învăluindu-se reciproc.
Şeful escortei, după ce comandă încolonarea, transmite valul corzii de siguranţă deţinuţilor,
aceştia  urmând  să  se  lege  unul  de  celălalt,  ca,  eventual,  cei  căzuţi  să  fie  târâţi  sau  ridicaţi  de
cei care mai merg, ca cei smulşi de vârtej să nu poată fi rupţi cu totul de restul.
„Ţineţi-vă  cu  dinţii  unii  de  alţii,  dracilor,  dacă  nu  vreţi  să  zdohniţi!”,  ordonă  acesta.  El  ştie:
cine  se  prăvăleşte  în  vijelie  e  rostogolit  imediat  pe  suprafaţa  îngheţată  ca  un  târtan  rotitor  pe
omăt până dincolo de orizont, fără să mai poată fi recuperat.
De aceeaşi coardă, devenită comună, se prind şi militarii din escortă, care se lasă târâţi de
câinii-lupi: doar aceştia din urmă mai pot găsi drumul către penitenciar, cum sar peste troiene şi
fac cu piepturile lor pârtie prin zăpada care creşte de la un minut la altul.
Se întorc la penitenciar în pas alergător, împingându-se unul în altul, ca nişte vite mânate
spre abator.
Câinii, când latră, muşcă din zăpadă.
Ninsoarea  biciuieşte.  Gheaţa  taie  precum  cuţitul.  Crivăţul  arde.  În  cazanul  Gheenei  e  mai
suportabil decât aici.
Faţa ţi-i zgâriată toată. Fruntea-ţi sângerează. Ţepii de pe barbă, sprâncenele, genele au
promoroacă lungă, tot mai groasă, tot mai grea.
Lui  Mihai  Ulmu  i  se  pare  că  are  îmbrăcate  pe  piele  mâneci  de  zăpadă,  pantaloni  de
zăpadă, maiou de zăpadă.
Ochii înţepaţi de firişoarele de sticlă nu mai văd.
Încotro, încotro, încotro?
Oriunde.
Iadul e pretutindeni. El e fără de margini.
Cine nu se mişcă, acela dispare. Dârdâitul de frig e şi el mişcare.
Gândirea este mişcare.

---

Fă efort să gândeşti, să-ţi aminteşti, să visezi, să deznădăjduieşti.
De altfel, mori. De altfel, îngheţi de tot. De altfel, dispari.
Orice lucru gândit, amintit, visat te ajută să nu cedezi.
Totul  este  acoperit  de  nea,  totul  e  învăluit  de  vântoasă,  totul  e  îngheţat  de  jur-împrejur,
până  şi  trecutul  e  îngheţat,  până  şi  viitorul  e  cu  țurțuri,  tic-tac!  şi  clipele  picură  ca  un  uluc  de
gheaţă; visuri, speranţe, amintiri, totul e cuprins de un ger aspru fără scăpare.
În iad nu clocotesc cazane.
În iad ninsoarea răbufneşte în rafale.
Cine a cunoscut Kolâma ştie cum arată iadul.
Diavolul  nu  te  mai  aşteaptă  lângă  cazanele  cu  foc,  el  te  pândeşte  în  frig  şi  zăpadă.  De
acolo  te  veghează  şi  moartea. Aşteaptă  să  te  rupi  de  ceilalţi  sau  să  faci  un  pas  greşit,  mai  la
dreapta sau mai la stânga, ca să te ia în primire.
La Zarianka încă n-a fost uitată de tot întâmplarea cu o coloană de deţinuţi ridicată cu tot
cu câini şi soldaţi în cer de o furtună cumplită ca aceasta – din cele care dezrădăcinează păduri
purtându-le printre nori − şi dusă la câteva zeci de kilometri, unde acea hărmălaie a fost depusă
uşor pe un muncel, de unde a mers înapoi câteva zile.
În altă iarnă, un convoi asemănător – deţinuţi, gardieni, câini – care se întorcea de la tăiat
taiga peste râul îngheţat s-a prăbușit sub gheaţă, dispărând în adâncuri.
Trebuie  să  se  ferească  de  vârtejurile  de  apă,  care  se  aud  cum  urlă  înfundat  undeva
dedesubt,  ca  nişte  fiare  ţinute  în  cuşti:  în  dreptul  acestora,  de  regulă,  gheaţa  e  mai  subţire  şi
de multe ori camioanele sau tractoarele care-şi făceau drum dintr-un mal în celălalt pe pod de
gheaţă se surpau în adâncuri.
Cei din escortă au semnele lor şi cunosc cum să le evite. Ei ştiu că dacă un deţinut sau un
soldat calcă pe alături şi se prăbuşeşte în hăul rece care fierbe sub gheaţă, îi trage după el şi
pe ceilalţi, cu tot cu câini, soldaţi şi mitraliere.
Seamănă  mai  mult  cu  un  şir  de  muribunzi  care  înaintează  sprijiniţi  cu  capul  unul  în  ceafa
celuilalt, străduindu-se să-şi târşâiască încălţămintea, să înainteze mai mult împingându-şi-o cu
tălpile  aproape  nedezlipite  de  gheaţa  acoperită  cu  omăt,  care  pârâie  ameninţător,  gata  să
cedeze din clipă în clipă sub greutatea coloanei.
Când  ajung  într-un  anume  loc,  răsună  comanda:  „Culcaţi!”  Asta  înseamnă  că  se  află
deasupra bulboanelor, a ochiurilor de apă, şi ei pot înainta doar târându-se pe burtă.
Aud  vârtejurile  bolborosind  în  afunduri,  ca  un  iad  care-i  urmăreşte  rostogolindu-se  pe  sub
ei.
Simţind primejdia, câinii lunecă pe suprafaţa îngheţată a apei agățându-se cu ghearele de
bucăţile de gheaţă ieşite din râul încremenit ca nişte gângănii pe o jiletcă.
Alături  de  Mihai  se  mişcă  târând  automatul  greu  din  urma  lui  un  soldat  din  escortă.  E  un
cunoscut de-al lui.
Într-o zi câţiva deţinuţi îl rugaseră pe acesta:
− Vorbeşte cu noi.
− Ce?
− Spune-ne ce ştii.

---

De la el Mihai şi alţi câţiva întemniţaţi aflaseră că începuse războiul, că în ţară e foamete,
că  la  Moscova  zăpada  e  înaltă  cât  omul,  că  elemente  criminale  omoară  nestingherit  ziua  în
amiaza  mare,  iar  în  aceste  condiţii  statul  îşi  ocroteşte  cele  mai  luminate  minţi  prin  închisori,
păzite bine, pentru ca nimeni să nu le pună în pericol vieţile.
Se împrieteniseră. Discutau cu el, când nu-i vedea nimeni. Când apărea vreun coleg de-al
acestuia, el începea să se răstească din senin la prizonierii săi:
−Închideţi-vă  leoarbele.  Conform  regulamentului,  unui  temnicer  i  se  interzice  să  discute  cu
deţinuţii.  Nu  am  dreptul  să  vă  spun  cât  e  ora,  nici  ce  dată  e  azi,  nici  în  ce  an  suntem.  Gata!
Continuaţi-vă lucrul.
Era fiu de ţăran. Avea şi-un nume, dar, din motive de securitate, nu şi l-a spus niciodată.
Le-a vorbit într-o zi plin de necaz:
−  Toţi  suntem  condamnaţi:  şi  voi,  întemniţaţii,  şi  noi,  temnicerii.  Numai  că  voi  sunteţi  mai
norocoşi, voi scăpaţi mai curând. Peste 10-20-30 de ani unii dintre voi nu vor mai fi aici. Iar noi
vom  fi  şi  peste  50.  Şi  rudele  noastre,  ca  şi  ale  voastre,  îşi  amintesc  de  noi  ca  de  nişte  morţi.
Scrisorile  pe  care  ni  le-au  trimis  astă-toamnă  vor  sosi  la  noi  abia  la  primăvară,  când  se  vor
dezgheţa râurile.
E un om aproape bătrân: faţa îi este acoperită de riduri şi părul îi este alb, ca de zăpadă:
− Cine crede că am 30 de ani?!
Aşa Mihai a descoperit că temnicerii îmbătrânesc înainte de vreme.
Acum se târăşte şi dânsul
 
alături de ei.
Înaintează legaţi unul de altul – întemniţaţi şi temniceri – ca să nu-i ia vântoasa turbată.
Sunt anunţaţi că au parcurs cei câţiva kilometri de gheaţă şi că au ajuns pe mal.
Se  ridică  în  picioare  şi  merg  aplecaţi,  înghesuiţi  unul  în  celălalt,  furtuna  vrea  să  pătrundă
printre  ei,  dar  dânşii  se  ţin  grămadă,  sunt  ca  un  ghem  parcă  gata  să  se  rostogolească  dintr-o
clipă  în  alta  cu  tot  cu  soldaţi  şi  câini  undeva  după  orizont,  şi  pe  care  –  ei  simt  asta!  –  vijelia,
parcă jucându-se cu dânşii, din când în când îi ridică în aer deasupra troianului, aşezându-i uşor
ba mai la dreapta, ba mai la stânga drumului pe care au mers dimineaţă.
Dar aceşti călători prin domenii de-ale iadului ştiu să se ţină împreună şi să nu dea drumul
corzii de siguranță din mână.
Fulgii se aştern ca o perdea albă în faţa lui Ulmu, el mijeşte din când în când ochii către un
cer  care  nu  mai  există  şi  un  drum  care  a  dispărut  sub  nămeţi  parcă  pentru  totdeauna.  „Să  nu
cad. Să nu îngheţ. Să nu mor. Să trăiesc”, îşi zice.
Merge pe bâjbâite, cu ochii închişi. Se teme să-i deschidă, ca să nu-l orbească vijelia. Se
orientează  mai  mult  după  pufoaica  celui  din  faţă  şi  –  ca  şi  cum  ar  vedea  mai  degrabă  cu
urechile – după schelălăitul câinilor, care li se încâlcesc sub picioare. I se face milă de ei. Dar
lor – de el?! Probabil, da. Şi doar celor din comenduire, care şed acum cu toţii la căldurică, mai
puţin.
Înaintează greoi, ca orbii lui Brueghel, ore în şir pe un drum care nu mai are sfârşit, până
deţinuţii din fruntea coloanei se opresc într-un perete de sârmă. E lagărul lor. Salvarea lor.
Pace ţie, închisoare, o, tu, casă a noastră, anticameră a vieţii!

---

K0-666