Teorii care contesta existenta unui Dumnezeu

Teorii care contesta existenta unui Dumnezeu
Cartea “Iisul omul” “se aropie de limitele unor informatii greu de acceptat” mai mult pentru ca in postfata scrie: “Iisus era conducatorul unei factiuni radicale a preotilor esenieni. Nu s-a nascut dintr-o fecioara. Nu a murit pe cruce. A fost casatorit cu Maria Magdalena, a intemeiat o familie, a avut copii, apoi a divortat si s-a recasatorit. A murit in jurul anului 64, se pare, la Roma”, afirmatii care sunt demonstrate pe baza Manuscriselor de la Marea Moarta.

“Cred ca sunt putini oameni in lume care sa nu incerce un sentiment de curiozitate in privinta lui Iisus. Ce fel de persoana ar fi fost, ca sa aiba o influenta atat de covarsitoare? Oare ridicarea Bisericii si extinderea crestinismului s-au indatorat in intregime personalitatii Sale extraordinare? Oare intamplarile vietii Lui, precum si invataturile, au fost evenimente istorice reale, in felul in care noi intelegem istoria, sau au fost, dupa cum sustin multi dintre crestini, ceva in afara experientelor normale? [...]

Se putea demonstra, pe baza unui studiu foarte amanuntit al manuscriselor (Manuscrisele de la Marea Moarta), ca este mult mai posibil sa fi fost scrise in perioada crestina, cand activitatea lui Iisus se afla la apogeu si atragea nenumarati adepti la ceea ce urma a fi crestinism [...] ” (Barbara Thiering, “Iisus omul”)

Barbara Thiering este un teolog care pe baza Manuscriselor de la Marea Moarta (descoperite in 1947) demonstreaza in trei carti o alta “fata” a Bibliei.

Sa luam de exemplu “Mersul pe ape” – minune infaptuita de Iisus. Citand-o pe Thiering as spune: “Cei carora le placea sa glumeasca pe seama comportamentului pretios al preotilor spuneau ca . [...] nu a fost ca umbla pe ape, ci ca preluase rolul preotului... Astfel demonstra ca nu exista nici o diferenta intre El si un barbat nascut in tribul lui Levi” (Barbara Thiering, “Iisus omul”).
Ateismul modern
Multi ar zice ca ateii sunt nestiutori...

Religia in sine nu devine o intrebare sau o problema decat din momentul cand este posibil ateismul.

In “Le Désenchantement du monde”, Marcel Gauchet ne spune:

“Astfel, pornind de la ratiuni diametral opuse, indiferenta si pasiunea, apartenenta si exterioritatea, ostilitatea si adeziunea se regasesc in slujba aceleiasi negari a elementului religios in istorie. Piedica pe care trebuie s-o inlaturam este deci dubla. Nu este suficient sa contestam reconstituirea apologetica dictata de interesele credintei, care, pentru a salva perpetuitatea transistorica a lui homo religiosus relativizeaza pe cat poate legaturile sale cu contextul si dependenta sa fata de el. Trebuie in acelasi timp sa ne lepadam de iluzia in care ne cufunda ateismul, impunandu-ne sa gandim in mod spontan ca adevarul despre dinamica colectiva se prezinta obligatoriu separat si mai presus de aceste emanatii fantasmagorice, care spun poate foarte multe despre mecanismul salbatic al gandirii, dar foarte putine despre natura legaturii sociale si despre motorul real al istoriei.”

Dar, totusi, atesimul lui Marx a fost fara indoiala cel mai celebru si cel mai eficient...

“Religia este geamatul fiintei doborate, sufletul unei lumi lipsite de inima si spiritul unei lumi lipsite de spirit. Ea este opium pentru popor.” (“Critique de la philosophie du droit de Hegel”)

Nimeni nu contesta ca religia ar putea juca acest rol, ca il joaca si ca il va juca si in viitor deci religia prospera in conditii de saracie si ignoranta.

Sa vedem acum ce este cu Nietzsche...

“N-ati auzit vorbindu-se despre acel nebun care aprindea un felinar in plina zi si alerga prin piata publica strigand neincetat: il caut pe Dumnezeu! il caut pe Dumnezeu! Dar cum acolo erau multi care nu credeau in Dumnezeu, strigatul lui a starnit hohote de ras...!” (“Gai Savoir”).

Tot Nietzsche este cel care a afirmat ca “Dumnezeu a murit”, veste care nu se adreseaza ateilor, chiar domnind o veselie sincera in jurul celui ce nu mai simte prezenta Lui.

In opinia lui Freud, Dumnezeu este “un tata mai autoritar”. Cum putem nega ceea ce indraznim sa numim formidabilul bun-simt de care da dovada Freud in aceasta privinta? Dar asa cum functia ideologica de opium pentru popor nu exclude nicidecum functia sociala a religiei, functia psihologica de regresiune infantila nu explica in profunzime semnificatiile credintei sau ale atitudinii religioase a individului. Nu putem nici in aceasta privinta decat sa schitam cateva intrebari si directii de cercetare.

Astfel Freud spune: “Ideile religioase, care se pretind dogme, nu sunt o ramasita a experientei sau rezultatul final al reflexiei: ele sunt iluzii, implinirea celor mai stravechi, celor mai puternice, celor mai prestante dorinte ale omenirii; secretul fortei lor este forta acestor dorinte” (“L’avenir d’une illusion”).

Toata lumea intelege foarte bine ca dezbaterea, initial stiitifica, devine repede metafizica. Corpul material este oare totalitatea persoanei umane si functiile psihice, pana la gandirea abstracta, un mecanism al naturii? Sau viata este un fel de miracol ce nu poate fi inteles fara interventia unui principiu supranatural care se manifesta in mod special la om?

Psihismul constient este inteles pornind de la psihismul inconstient (impulsia este de natura psihica), care este inteles la randul sau, pornind de la constitutia somatica care revine la corpul empiric ca prim corp, in comparatie cu corpul erotic si rational care este corpul specific uman. Materialismul este nevatamat, conform definitiei lui Auguste Comte: explicarea superiorului prin inferior. Deci daca noi existam (inferiorul) si nu am gasit nici o premisa logica ce are sa duca la o concluzie logica – aparitia vietii, existenta in sine – inseamna ca exista un Dumnezeu (superiorul). In cazul unei astfel de “demonstratii” imi permit sa spun ca suntem nestiutori, prin “suntem” incluzand toata comunitatea religioasa si non-religioasa, deci atat ateii cat si credinciosii. Iar daca suntem nestiutori, atunci nu ne punem intrebari pentru a deveni mai intelepti? Atunci admitem orice (chiar si existenta unei forte supreme) ca fiind un adevar, fara a cugeta? Fara a cugeta, existam? Printr-un demers logic pornind de la premisa: “Cogito, ergo sum; Dubito, ergo cogito.” (Descartes, “Principia Philosophiae”) adica “Gandesc, deci sunt; Ma indoiesc, deci cuget”, ajungem la concluzia ca daca nu cugetam, atunci nu existam. Deci oricine se poate declara ateu sau credincios pentru ca nimeni nu s-a aflat in situatia de a-L vedea pe Dumnezeu si nimeni nu a ajuns atat de departe incat prin cugetare sa cunoasca intr-atat de mult, crezand in existenta Acestuia datorita educatiei sau a influentei istorice.

Si totusi ateii ar putea veni cu un argument relativ plauzibil referitor la existenta raului: “Daca Dumnezeu nu poate preveni raul, inseamna ca nu e atotputernic. Iar daca il poate preveni, insa nu o face, inseamna ca nu este pe deplin bun. Or, Dumnezeu e atat atotputernic, cat si pe deplin bun. Prin urmare, raul nu exista.” care poate fi sustinut cu exemple de zi cu zi – existenta razboaielor, spre exemplu. De ce si-ar omori Dumnezeu propria creatie daca e intr-adevar facuta “dupa chipul si asemanarea Lui”? Sau de ce in om exista si bun si rau daca Dumnezeu L-a creat, si Dumnezeu este pe deplin bun, cu atat mai mult cand nu este precizata in nici un document valid contributia Raului in creatia fiintei umane?
Deismul
Filozoful Toma din Aquino (1225-1274) a incercat sa demonstreze in lucrarea “Summa Theologiae” faptul ca Dumnezeu exista, formuland cinci argumente, si anume: proba primului agent nemiscat al miscarii, a cauzei prime, a contingentei, a fiintei perfecte si a scopului ultim.

Eu voi folosi doua dintre aceste argumente, nu pentru a demonstra existenta ci pentru a sustine deismul.

Toma spune astfel:

“Proba a treia se deduce din contingenta si necesitate. Vedem in lume lucruri contingente, adica din cele care pot sa fie sau sa nu fie, fiindca ele se nasc si pier. Este insa imposibil ca lucrurile contingente sa existe totdeauna, caci tot ceea ce poate sa nu existe are o perioada de neexistenta. Daca deci toate lucrurile sunt contingente, a fost un timp in care nu exista nimica pe lume. Dar, daca a fost asa, n-ar exista nici astazi; caci ceea ce nu este nu poata sa inceapa a fi, decat prin ceva care este. Daca deci nimica nu ar fi existat intr-un timp dat, nimica n-ar putea vreodata sa existe. Si nu ar exista astazi nimic, ceea ce este absurd. Totul nu poate fi deci contingent, deci exista o fiinta necesara”.

si:

“Vedem ca in lume cauzele eficiente se inlantuiesc unle de altele; dar nu vedem – si aceasta este imposibil – ca o cauza sa fie propria sa cauza: in acest caz ea ar fi anterioara existentei sale,ceea ce este contradictoriu. Nu putem pe de alta parte sa ne urcam din cauza in cauza, indefinit; caci intr-o serie progresiva de cauze subordonate, prima produce pe cele intermediare si cele ontermediare produc pe ultima; insa daca ridicati cauza, ridicati si efectul; deci fara cauza prima, nu ar exista nici cauze intermediare, nici cauza ultima. Dar, daca s-ar presupune un numar infinit de cauze eficiente, noi n-am avea cauze prime si, in consecinta, nici un efect ultim, cuim nu am avea un termen mijlociu, intermediar. Deci trebuie admisa o prima cauza eficienta si pe aceasta o numim Dumnezeu.” (“Summa Theologiae”).

Conform celor de mai sus trebuie sa spunem “Da” existentei lui Dumnezeu pana la un anumit punct – crearea unei cauze si al unui efect primar care sa duca la ceea ce noi percepem astazi sau existenta absolut necesara si indubitabila a Lui pana la aparitia unui “ceva” care are puterea sa dea nastere perceptivului.

Dupa crearea unei lumi, acea fiinta “necesara” se retrage lasand loc evolutionismului confirmat de faptul ca totul ajunge la ceva superior lui la un moment dat. Chiar si omul s-a dezvoltat in decursul unor ere intelectual, genetic etc. (cresterea in inaltime de exemplu sau atingerea unor varste maxime mult mai mari decat acum 1000 de ani, sa zicem).

Panteismul
Spinoza spune in “Etica”:

“Intrucat Dumnezeu este fiinta absolut infinita, din ale carei atribute care exprima esenta substantei nu poate fi negat nici unul, ci exista in mod necesar..., daca ar exista vreo substanta in afara de Dumnezeu ea ar trebui sa fie explicata prin vreun atribut al lui Dumnezeu; astfel ar exista doua substante cu acelasi atribut – ceea ce... este absurd; prin urmare nu poate sa existe nici o substanta in afara lui Dumnezeu si deci, de asemenea, nici nu poate fi conceputa.”

Deoarece percepem ca exista alte substante, dar in “Etica” ni se spune ca Dumnezeu este unica, deducem ca tot ceea ce ne inconjoara este Dumnezeu, deci El se identifica, cu insasi creatia Sa. Avand in vedere insa ca in noi exista si rau si Dumnezeu e pe deplin Bun, inseamna ca tot ceea ce ne inconjoara nu exista, enunt evident eronat.
In incheiere as dori sa adaug parerea personala:

Nu ma declar atee, dar nu cred in existenta unei forte supreme dacat pana in momentul in care a aparut acea celula (deci o mica parte a deismului) ce in decursul a milioane de ani a evoluat in ceea ce vedem si simtim astazi (evolutionism). Argumente menite sa sustina aceasta parere nu are rost sa mai caut acum, din moment ce intreaga lucrare se bazeaza pe ceea ce cred eu, iar comentariul este structurat pe motivele pentru care au aparut indoielile fata de existenta unui Dumnezeu.

Sacarea Ilinca (X C)