Teoriile psiholingvistice ale comunicării
Yüklə 52,24 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Nivele de realizare a comunicării
- Comunicarea ca proces de emitere şi receptare
- Emiţătorul şi receptorul.
- Rolul contextului şi al cadrului în comunicare.
- Şcoala de Psiholingvistică
- BIBLIOGRAFIE
|
Teoriile psiholingvistice ale comunicării Lect. drd. RADU DRĂGULESCU Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu
A vorbi despre comunicare implică recunoaşterea situării în comunicare. Printre mecanismele psihice care intervin direct în reglajul comportamental uman se numără comunicarea şi limbajul, care permit proiectarea anticipată a rezultatului acţiunii în raport cu intenţiile şi dorinţele persoanei, ca şi obţinerea modificărilor comportamentale dorite; atenţia, ce asigură reglajul bazat pe orientarea, focalizarea şi selecţia actelor sau activităţilor; voinţa, ca formă superioară de reglaj psihic ce ţinteşte spre atingerea unui scop conştient propus care corespunde motivelor dar şi condiţiilor sociale care intră în joc atunci când este necesară învingerea unor obstacole ce apar în calea realizării scopurilor propuse. Psiholingvistica este ştiinţa care se ocupă cu studiul psihologic al limbajului, cu analiza mecanismului psihic al acestuia, disciplină care cercetează limbajul ca pe o formă de manifestare a psihicului uman; "the study of the mental faculties involved in the perception, production, and acquisition of language" (Cambridge Dictionary1); aceasta are ca obiect de studiu relaţiile dintre mesaje şi particularităţile subiecţilor umani care le aleg, folosesc şi interpretează, în sensul cel mai larg, cu relaţiile dintre mesaje şi interlocutori. Particularităţile subiecţilor umani (în sensul de stări psihice şi dispoziţii) sunt în strânsă legătură cu codarea şi decodarea mesajelor, adică cu maniera în care ia nastere actul de comunicare. Psiholingvistica operează cu concepte precum: sistem lingvistic individual (prescurtat SLI, rezultat al unui proces selectiv de învăţare în cursul căruia, limba devine un bun individual), fapte lingvistice individuale (FLI, alegerea elementelor necesare constituirii vorbirii, alegere făcută de vorbitor în actul concret al comunicării), toate elementele pe care le foloseşte pragmatica, noţiunea de context lingvistic, situaţie, raportul limbaj-gândire, conceptele de limbă-limbaj-vorbire. Psiholingvistica este o ştiintă interdisciplinară, aflându-se la confluenţa dintre lingvistică, gramatică, psihologie, logică, filozofie şi pragmatică, născându-se din aportul unei analize semice pe de-a-ntregul şi dintr-o descriere de operaţii aprehendabile la nivelul lor sublingvistic2". Psiholingvistica este aşadar şi o teorie a operaţiilor şi a câmpurilor semice. Comunicarea este studiată după modelul contextual-dinamic (CD), un model adecvat deoarece porneşte de la realitate, adică de la actul concret de comunicare. Sistemul are în componenţa sa întreg ansamblul elementelor active în comunicare, punând accent pe dezvoltarea psihologică a subiectului enunţiator. Nivele de realizare a comunicării. Comunicarea (orală şi scrisă) se realizează la trei nivele: nivel verbal, extraverbal şi paraverbal. Nivelul verbal ţine de realizarea faptului de limbaj real, la nivel fonetic, semantic, sintactic şi morfologic. Nivelul extraverbal se referă la auxiliarele nonverbale (în comunicarea orală – feed-back-ul auditiv-vizual-motor: gesturi, mimică, manifestări vocale nearticulate, semne ce iau naştere din materiale extracorporale, manifestări direct emoţionale, loc, timp, date despre locutori, tot ce ceea ce este denumit generic corelate situaţionale; iar în comunicarea scrisă: semnele grafice, aspecte legate de ortografia cuvintelor, elementele paragrafematice – punctuaţie, tipărirea cu diverse tipuri de litere, scrierea cu majuscule, despărţirea în paragrafe etc). Nivelul paraverbal este constituit din elemente parazite, clişee, pauze, goluri ce aduc precizări legate de contextul comunicării. Toate acestea formează ceea ce în psiholingvistică poartă numele de sintaxă mixtă. Comunicarea ca proces de emitere şi receptare. Emiterea şi receptarea constituie "ansambluri de procese legate de persoana umană într-o activitate organizată şi dinamică în cadrul unor contexte"3. Funcţia primordială a limbajului este aceea de comunicare, realizată prin finalitatea celor două aspecte, emiterea şi receptarea. Interlocutorii trebuie să manifeste încercarea de adaptare la necesităţile comunicării. Prima condiţie este cea de folosire a unui cod comun (o limbă comună), ţinând însă seama de faptul că limba devine o manifestare concretă în faptul lingvistic individual (FLI) - mesajul, care este rezultatul selecţiei şi combinării lexicale individuale. Alte condiţii sine qua non sunt existenţa unor baze fiziologice normale precum şi a condiţiilor psihice generale, care creează atitudinea de limbaj. Emiterea. Fenomenul de selectare a faptelor de vorbire reprezintă un proces mult mai complex decât a fost el descris de lingvistica tradiţională. Avem a face aici cu o activitate intelectuală superioară, care la orice moment dat, stabileşte, creează sau defiinţează noi şi noi raporturi între obiectele din realitate şi noţiunile care le exprimă. Semnificaţiile sunt adaptate la nevoile acelui act al comunicării specific. Atribuirea unei anumite denumiri unui anumit obiect nu este rezultatul unei acţiuni mecanice, o simplă asociaţie cuvânt-noţiune, ci, în funcţie de context, de situaţia data, şi de condiţiile concrete, se stabilesc, la nesfârşit, ori de câte ori este necesar, noi şi noi relaţii între materialul prin care se exprimă şi cel care este de exprimat. Astfel se realizează raporturi între elemente ce aparent nu ar fi putut fi puse în relaţie. De asemenea, destinatarul percepe un astfel de mesaj şi îl decodifică fără probleme, chiar dacă este pus pentru prima dată în faţa unei asemenea situaţii. Prin analogii sau alte procese complexe, se obţin noi valori semantice. Ia astfel naştere ironia, de exemplu. Scoasă în afara contextului, o expresie ironică îşi pierde această valoare. Cel care ştie că a greşit ceva sau ca a făcut o muncă de mântuială, nu va lua, în condiţii normale, expresia: Priceputule!, drept o laudă, iar o domnişoară nu va lua în nume de rău (nici măcar de prima dată) o întrebare de genul: Ce faci, urâto?! La fel, prin analogie, sintagma a da verde este înţeleasă de la prima audiţie, dacă receptorul cunoaşte semnificaţiile culorilor semaforului, şi nu se va gândi la verde de Paris, la iarbă, sau vegetaţie, în general, smaralde, fiere, brotăcei etc. Tot astfel iau naştere situaţii în care, în funcţie de intonaţie, mimică şi alte elemente colaterale, folosind termeni necunoscuţi destinatarului (din aceeaşi limbă sau o limbă necunoscută de acesta), emiţătorul îl poate înjura liniştit pe destinatarul care lipsit de posibilitatea de a descifra codul, păcălit de celelalte elemente se va simţi măgulit de cele ce i se spune şi, invers, în situaţii asemănătoare, emiţătorul îl poate jigni sau mânia pe destinatar „recitând” pur şi simplu alfabetul grecesc sau termeni strict profesionali, necunoscuţi adresantului. De vreme ce emiţătorul se exprimă pentru cineva, exprimarea ar trebui să fie inteligibilă şi, în acest sens, cuvintele sunt alese în funcţie de legăturile lor reciproce în limbă. Faptul de limbaj, în momentul emiterii, este rezultatul unei activităţi psihologice în care se pot discerne trei faze: 1.a. declanşarea unei anumite stări psihice globale (sub influenţa unui stimul de orice natură); 1.b. intenţia locutorului de comunicare şi semnificare (fază prelocutorie); 2. prelucrarea (organizarea, ordonarea) materialului informativ pentru a forma expresia cu caracter discontinuu, secvenţial (fază prelocutorie); 3.a. folosirea uneltelor – analizarea ansamblului global, selectarea componentelor, alegerea (bazată pe principiul discriminării, bazată pe actualizarea unui nucleu semnificativ apoi o creaţie pentru a ajunge la semnificaţia actuală a semnului), combinarea acestora; 3.b. folosirea uneltelor – organizarea (căci comunicarea nu înseamnă numai a te exprima, ci şi realizarea unei expresii inteligibile, permiţând o receptare justă) într-un întreg pe plan exterior (fază locutorie); 3.c. folosirea materialului informaţional, psihic şi lingvistic – desfăşurarea în exterior (fază locutorie).
Receptarea implică o continuă creere şi recreere a semnificaţiei intenţionate de către emiţător, în primul rând situând-o în contextul dat, într-o situaţie anumită care poate fi numai într-un anume fel. Când situaţia se schimbă, se schimbă şi modul de receptare a mesajului. „A înţelege, în activitatea de limbaj, nu înseamnă numai a accepta manifestarea cuiva ca un ‚fapt de limbaj’; trebuie să i se sesizeze adevărata ei valoare: adică să i se surprindă corect organizarea, relaţiile explicite şi totodată cele implicite. Un semn este întotdeauna emis de cineva, într-un anumit moment. Înţelegerea depăşeşte, pentru a atinge un optimum, expresia propriu-zisă, pentru că ea se raportează la întreaga personalitate a emiţătorului”5. Emiţătorul şi receptorul. Fiecare dintre interlocutori este un "organism" creat pe mai multe coordonate: pe de o parte cele interne (particularităţile organice, mijloace fiziologice personale, caracteristici de organizare psihică, date ţinând de temperament, experienţa de viaţă), pe de altă parte, coordonate externe (ambianţă social-istorică, moment personal). Toate acestea au valoare variabilă, deci acelaşi mesaj poate fi formulat sau recepţionat, în momente diferite, în moduri diferite de către aceiaşi interlocutori (receptori şi emiţători, dacă este cazul unei comunicări scrise). Contextul este organizarea specifică în care elementele virtual expresive (semnele) sunt grupate într-un anume mod şi care implică o stabilire de raporturi între componente ca atare, şi componente şi sistem, o componentă putând fi la rândul ei un sistem al altui sistem mai vast6. Contextul impune anumite limite în şirul posibilităţilor de variaţii, determinând selectarea unui anumit cuvânt şi unei anumite forme gramaticale. Contextul precizează sensul, indicând, în primul rând, direcţia pe care trebuie să o urmeze receptorul pentru a interpreta şi înţelege mesajul. De asemenea, el individualizează sensul şi îl completează. Poate da însă şi o cu totul altă semnificaţie mesajului în sine, putând să o transforme, ba chiar să o pervertească, stabilindu-i, în timp, un caracter de lege. Contextul manifestă caracteristica de a fi ansamblu organizat şi sistem de referinţă. (a se vedea fig.10.)
Nivelurile contextuale: contextul total este alcătuit din contextul implicit şi explicit al comunicării. Contextul social al comunicării este alcătuit din: partenerii comunicării (relaţia emiţător-receptor), reţea, cod lingvistic, acţiunea mesajului, momentul social-istoric, societatea. Contextul social este un puternic determinant al conduitei verbale. Rolul contextului şi al cadrului în comunicare. Noţiunile de context8 şi cadru9 sunt unele dintre cele mai importante elemente ale actului comunicaţional văzut din perspectivă pragmatică. Ch. Bally distinge între situaţie (ansamblul circumstanţelor extraverbale în care se desfăşoară discursul sau care sunt cunoscute de către interlocutori) şi context (cuvintele care au fost rostite înainte) în acelaşi discurs. K. Bühler distinge trei cadre: cadru sinfizic, cadru sinpractic şi cadru sinsemantic. Eugeniu Coşeriu10 realizează o analiză mai amplă, grupând cadrele în patru tipuri: situaţia, sfera, contextul şi universul de discurs. Situaţia este reprezentată de circumstanţele şi relaţiile spaţio-temporale care se creează în mod automat prin însuşi faptul că cineva vorbeşte (cu cineva şi despre ceva). Situaţia ne oferă datele necesare pentru completarea axei deictice eu-aici-acum. Sfera reprezintă „spaţiul între ale cărui limite un semn funcţionează în sisteme determinate de semnificaţie"11. Spaţiul e delimitat de tradiţia lingvistică şi de experienţa privitoare la realităţile semnificate. Există trei tipuri de sferă: zona, domeniul şi mediul. Zona reprezintă sfera în care este cunoscut şi folosit în mod curent un semn; domeniul este sfera în care obiectul este cunoscut ca element al orizontului vital al vorbitorilor sau al unui domeniu organic al experienţei sau culturii; mediul este o sferă stabilită social şi cultural: familia, şcoala, comunităţile profesionale; în măsura în care le sunt caracteristice moduri de a vorbi, sunt medii. Contextul vorbirii constituie toată realitatea care înconjoară un semn, un act verbal sau un discurs, ca prezenţă fizică, bagaj de cunoştiinţe al interlocutorilor, ca activitate. Contextele pot fi: idiomatice, verbale şi extraverbale. Contextul idiomatic este format de limba însăşi, ca fond al vorbirii, cel verbal este discursul însuşi în calitate de cadru al fiecăreia dintre părţile sale (ceea ce s-a spus şi ceea ce se va spune, în acelaşi discurs). Contextul extraverbal este constituit din circumstanţele nonlingvistice percepute în mod direct sau cunoscute de către vorbitori. Se disting subtipurile: fizic (lucrurile care cad în raza vizuală a vorbitorilor), empiric (realităţile obiective, cunoscute vorbitorilor, deşi nu sunt prezente în raza lor vizuală), natural (universul empiric cunoscut de către vorbitori), practic (sau ocazional reprezintă „prilejul”, conjunctura vorbirii), istoric (constituit de circumstanţele istorice cunoscute de către vorbitori; poate fi particular, universal; actual sau trecut) şi cultural (tradiţia culturală a comunităţii). Universul de discurs este "sistemul universal de semnificaţii căruia îi aparţine un discurs şi care îi determină validitatea şi sensul"12. Limbajul este privit de către psiholingvişti în desfăşurarea lui ca proces, iar nu ca fapt static, iar comunicarea ca o activitate mulată pe evoluţia realităţii. În procesul comunicării, trebuie respectat principiul adaptării la context. Limba există în afara procesului comunicării, ca fapt obiectiv, însă ea capătă dimensiune completă numai atunci când este folosită într-un act de limbaj real. Toate elementele sistemului contextual-dinamic constituie domeniul de studiu al psiholingvisticii. În încercarea noastră de a realiza o pledoarie pentru psiholingvistică, ne putem sprijini argumentaţia pe o serie de considerente. Psiholingvistica este descrisă ca având la bază teoria generativ-transformaţională chomskiană. Noi am dorit a arăta însă că, în esenţă şi de drept, ea se constituie din integralismul coşerian. Psiholingvistica se conturează drept o ştiinţă cu statut interdisciplinar şi autonom faţă de ştiinţele din care a provenit. Relaţiile dintre psihologie şi lingvistică sunt destul de vechi: secolul al XIX-lea, reprezentat de Humboldt13, trasează clar dicotomia dintre ergon (limba ca produs, ca lucru făcut, ca sistem istoriceşte realizat – Werk – al tezaurului virtual) şi energeia ( „adică drept creare continuă de acte lingvistice, ca ceva dinamic care nu este făcut odată pentru totdeauna, ci se realizează continuu”14; interpretată mai târziu ca parole-activitate, capacitate a spiritului de a utiliza sunetele articulate pentru a se exprima), apoi Jakobson ce privea limba în strânsă legătură cu psihicul uman, Bühler şi psihologia gestaltistă, Cercul lingvistic din Paris unde Antoine Meillet publică lucrarea Psychologie du langage, până la preocupările actuale ale Scolii Americane. În momentul de faţă există şcoli de psiholingvistică în Polonia, Elveţia, Anglia, Italia, S.U.A., Franţa, desfăşurându-se numeroase congrese şi înfiinţându-se noi şi noi asociaţii. Ca ştiinţă de sine stătătoare, psihologia s-a constituit la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind acceptată ca dată oficială anul 1875, când Wundt a înfiinţat primul laborator de psihologie. „Deoarece ştiinţa presupune întotdeauna un proces de comunicare lingvistică supus unor norme indiscutabile, în faţa ştiinţelor empirice se ridică problema de a construi o imagine lingvistică a obiectelor şi evenimentelor din lumea exterioară puse în discuţie.”15 Psiholingvistica română contemporană este reprezentată de Prof.univ.dr.doc. Tatiana Slama-Cazacu care dezvoltă acest domeniu prin cercetări şi studii pertinente. Şcoala de Psiholingvistică, reprezentată de Tatiana Slama-Cazacu, consideră că funcţiile limbajului se întrepătrund implicând funcţia primordială, de comunicare, celelalte fiind "subfuncţii"16. Funcţia de reprezentare sau reflexivă este, de fapt, cea cognitivă, care ajută gândirea să se fixeze şi să se organizeze prin mijloace verbale. Sunt implicate şi percepţiile, concentrarea voliţională sau de atenţie, dar şi aspecte afective, funcţionând ca o comunicare cu un interlocutor interior, cu propriul eu, o comunicare intrapersonală. "Comunicarea internă" este considerată a fi rezultatul conceptualizării şi al gândirii, căci regulile de gândire merg în paralel cu realitatea de vorbire17. Termenul în sine, Psiholingvistică, a fost utilizat, pentru prima dată de către Ov. Densusianu, în 1925-1926, cu ocazia primului Congres al Filologilor Români, la Bucureşti, când a precizat, atât oral cât şi în scris, că „ar fi de scris un studiu întreg şi cu interesante constatări psiho-lingvistice”.18 Întrucât acest domeniu rămâne, din diverse motive, încă în umbră, socotim utilă revenirea asupra principalelor probleme şi teoretizări ale disciplinei în cauză: „PL studiază, cu mijloace oferite atât de Psihologie, cât şi de Lingvistică, fenomene de frontieră între cele două ştiinţe şi care sunt inevitabile, de vreme ce limbajul este un fenomen uman, iar limba este un produs al omului (deci poartă amprenta psihicului uman ca orice produs al omului), şi de vreme ce limba serveşte ca mijloc de comunicare între oameni (deci trece în permanenţă prin canalul psihicului omenesc sau, mai concret, revine în permanenţă în gura şi urechile oamenilor şi, ca atare, pe parcursul relaţiei dintre vorbitor şi auditor), ea trebuie să sufere implicaţiile a tot ceea ce constituie particularităţile psihice ale celor doi parteneri.”19 Psihologvistica nu se confundă nici cu Psihologia limbajului nici cu Lingvistica aplicată. Din momentul în care Saussure delimita categoriile limbă, limbaj, vorbire s-a conturat apartenenţa primelor două elemente la domenii diferite. Ca obiecte de studiu, limba este cercetată de Lingvistică, iar limbajul de Psihologie. Psiholingvistica va studia, aşadar, tot ceea ce ţine de realizarea concretă a limbii datorită funcţionării ei sau implicaţiilor cu procesul psihic al limbajului, în cadrul comunicării, mai exact spus, în raport atât cu emiţătorii şi receptorii, cât şi cu situaţiile în care se găsesc aceştia. Psiholingvistica descrie şi explică faptele de vorbire prin relaţiile cu psihicul partenerilor actului comunicaţional, psihic care este, la rândul său, influenţat, ba chiar determinat, de interacţiunea participanţilor la actul de comunicare. Pentru o mai bună clarificare a termenilor şi relaţiilor dintre aceştia, ne permitem să reproducem următorul pasaj edificator din lucrarea20 Tatianei Slama-Cazacu: „Pentru a îmbrăca în forme sensibile şi descifrabile informaţia transmisă receptorului (R) şi a-i da forma de mesaj, emiţătorul (E), recurge (în cursul unor procese psihice constituind limbajul – obiect al Psihologiei) – la cod, la un sistem de semne oarecare – în mod obişnuit, un sistem verbal lingvistic constituit: o anumită limbă. Obiect al Lingvisticii, limba (L) ca atare constituie o categorie destul de abstractă, pe care nu o întâlnim în realitatea comunicării: acolo operează de fapt un sistem lingvistic individual (SLI) – rezultat al unui proces selectiv de învăţare, în cursul căruia L devine un bun ‚personal’. Din acest stoc, vorbitorul îşi alege în fiecare moment al comunicării elementele necesare constituirii mesajului: ceea ce întâlnim în actul concret al comunicării sunt fapte lingvistice individuale (FLI), aflate deci la nivelul cel mai concret şi particular al codului, precizăm că SLI poate fi atât limba maternă (LM) a unei persoane, cât şi altă limbă (o limbă străină), de asemenea însuşită prin învăţare (Slama-Cazacu 1986c). Evident, la nivelul comunităţii LM nu mai este un SLI”. Ceea ce se exprimă concret, în fiecare moment al comunicării, nu este limba propriu-zisă, codul în sine şi în întregimea sa, ci sistemul lingvistic individual, sistemul format de şi în fiecare locutor în parte, deprinderile lingvistice pe care le stăpâneşte la acel moment specific. În urma tocmai acelui act comunicaţional particular, el îşi poate îmbogăţi SLIul, acumulând noi cunoştinţe în acest domeniu, sau însuşindu-şi noi deprinderi la nivel lingvistic, al actelor individuale de vorbire. La oricare nivel al codului întâlnim o selectare, mecanism care derivă din necesităţile concrete ale comunicării. Limba este anterioară fiecărui individ, care o învaţă ulterior, de-a lungul vieţii, dar care, la rândul său, recreează de fiecare dată când foloseşte SLI. Or, în plan pur lingvistic, regăsim aici întocmai teoria coşeriană asupra actului lingvistic21. BIBLIOGRAFIE
1 “studiul facultăţilor mentale ce implică percepţia, producerea şi achiziţia limbajului” - traducerea ne aparţine. 2 Paul Ricoeur, Metafora vie, Bucureşti, Editura Univers, 1984, p.313. 3 Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica, o ştiinţă a comunicării, Bucureşti, Editura All, 1999, p.125. 4 Ibidem, p.115. 5 Ibidem, p.114. 6 Ibidem., p.121. 7 Ibidem, p.61. 8 Contextul este situaţia, ansamblul de împrejurări sau de condiţii în care se produce actul de comunicare. 9 Cadrul este cel care oferă repere legate de circumstanţele si relaţiile care se stabilesc în decursul actului comunicării. 10 Eugeniu Coşeriu, Determinare şi cadru. Două probleme ale unei lingvistici a vorbirii, 1955-1956, trad. rom. de Constantin Dominte în revista Forum, nr. 478– 480, 1999. 11 Ibidem, p. 37. 12 Ibidem, p.38. 13 Apud Eugeniu Coşeriu, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1999 şi articolul Limbaj şi poezie, în Euphorion, anul X, numerele 3-4, 2000, p.3-4. 14 Eugeniu Coşeriu, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1999, p. 27. 15 Norbert Groeben, Psihologia literaturii, Bucureşti, Editura Univers, 1978, p. 33. 16 Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica, Bucureşti, Editura All, 1999, p.101. 17 Ball-Rakeach, DeFleur, L. Melvin, Teorii ale comunicării, Bucureşti, Editura Polirom, 1999, p.27. 18 Apud Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica, Bucureşti, Editura All, 1999, p. 46. 19 Tatiana Slama-Cazacu, Psiholingvistica, Bucureşti, Editura All, 1999, p. 8. 20 Ibidem, p. 59. 21 Eugeniu Coşeriu, Introducere în lingvistică, Cluj, Editura Echinox, 1999, p. 25-30. Yüklə 52,24 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
ig.10. Contextele comunicării prin limbaj7.