Terorismul

France-Soir, 22 şi 23 iunie 1976;

Claude-Francois Jullien, Le Nouvel Observateur, 28 iunie 1976;

Claude Bourdet, Temoignage chretien, 1 iulie 1976;

Bernard Thomas, Le Canard enchaine, 23 noiembrie 1977;

Maxime Rodinson, Le Monde, 6 mai 1978;

Francis Jeanson, Le Monde, 24 mai 1978;

ca şi punerea la punct a revistei germane Der Spiegel din 29 mai 1978, care-şi retractează articolul din 24 octombrie 1977.

Neglijând L’Humanite rouge din 10 mai 1978 care afirma: “El se numeşte Julien sau Raymond şi este plătit de către URSS”, ne vom lega de un articol scris de Patrick Rotman: “Moartea unui revoluţionar. Ultimul dintre Drepţi”, apărut în Politique Hebdo, nr. 311 din 15 mai 1977, care precizează că acţiunea reţelei în cauză tindea, în timpul războiului din Algeria, să aducă un ajutor FLN-ului: “Transportarea de fonduri, trecerea frontierelor, cazarea, ajutorul acordat răzvrătiţilor. Curiel încredinţa aceste sarcini unor tineri de 20 de ani revoltaţi împotriva războiului mizerabil, fără a căuta să-i îndoctrineze...”

Dar, Franţa intrase într-un război pentru care angajase recrutaţii contingentului naţional dintre care mulţi obţinuseră carnetul şi crucea de luptător. Era vorba în mod clar despre un război. Preşedinţii Consiliului, de la Pierre Mendes France la generalul de Gaulle, trecând prin Edgar Faure, Guy Mollet, Maurice Bourges-Maunoury, erau republicani declaraţi, ca şi miniştrii de Interne care-şi împărţeau responsabilitatea acestui război, de la Francois Mitterrand la Roger Frey, trecând prin Maurice Bourges-Maunoury, Jean Gilbert Jules, Maurice Faure, Jules Moch, Emile Pelletier şi Jean-Marie Berthain, cu toţii au avut la inimă ideea de a apăra Algeria franceză.

Diversele reţele care au ajutat inamicul, în ciuda bunelor lor sentimente, se făceau vinovate de colaborarea cu o armată duşmană. Soldaţii francezi morţi “în serviciu comandat” sau pe “câmpul de onoare”, după formulele uzitate, stau mărturie.

Această listă nu este una limitativă. Şi alte “reţele de informaţie” şi de “prietenie” pot căuta să pătrundă - aducându-le un oarecare sprijin - în mediile Internaţionalei negre, ca şi în grupurile autonome regionale sau în cercurile militanţilor împotriva poluării industriale sau atomice.

Războiul subversiv are ca prim obiectiv îndreptarea efortului asupra punctelor vulnerabile ale unei societăţi, ale unei ţări, sau ale unui continent - vulnerabile -, pentru că într-un moment al istoriei lor ele traversează o criză mai mult sau mai puţin gravă sau intră într-o fază delicată a dezvoltării lor. Este vorba deci pentru o organizaţie subversivă sau pătrunsă de elemente subversive, să împiedice rezolvarea acestei crize prin mijloace paşnice, prin negocieri, sau, în funcţie de ordinele primite, să împiedice dezvoltarea economică sau industrială a unei ţări, sau, mai apropiat de noi, constituirea unei Europe independente, puternice şi libere. Se va pune problema exasperării opiniei publice prin acte ireversibile, prin atentate teroriste, prezentate de fiecare dată drept acţiuni “revoluţionare”, reacţii legitime ale partizanilor unei cauze drepte, sau a unui popor aflat în luptă pentru cucerirea independenţei sale: cuvinte magice care înteţeşte neliniştea bunelor conştiinţe ce nu mai sunt foarte sigure. Aşa a fost prezentat recent masacrul unor trecători liniştiţi, în plin centru Tel Avivului - 28 de morţi, bărbaţi, femei şi copii şi 76 de grav răniţi -, de către un aşa zis “commando palestinian”, sâmbătă 11 martie 1978. Ei sunt terorişti ai OLP, organizaţia “moderată” a lui Arafat.

Această crimă a fost comisă în momentul în care unele ţări musulmane, dintre care Egiptul era emisarul, căutau să pună bazele unei soluţionări paşnice a problemei la a cărei creare contribuiseră, în Orientul Apropiat.

Astfel, aşa cum putem vedea în mod constant, în momentul în care violenţa dispare dintr-un punct al globului, ea reapare într-o altă parte, ca şi cum un mânuitor de marionete nu ar dori în nici un moment să lase în umbră scena unui teatru vast cum este lumea peste care el pretinde că domneşte.

Este posibil ca numele de “Acţiune directă”să fie revendicat de mici grupări care să nu aibă nici un fel de legături sau prea puţine unele cu altele, din prudenţă sau din absenţa unei organizaţii reale. Apelul la o strategie revoluţionară globală este în această privinţă semnificativ... pentru vorbărie. Este evident că aceste foarte mici grupări botezate într-o manieră abuzivă “commandouri” nu sunt decât asociaţii ascunse, provizorii a câtorva răufăcători. Commandoul Loic Lefevre îşi trage numele său din actualitate: un tânăr bărbat ucis vineri 4 iulie, pe strada Mogador din Paris, în cursul unei intervenţii a poliţiei; această asociaţie ţinând de Acţiunea directă după un comunicat trimis cotidianului francez Le Monde.

Dacă există o coordonare, ea nu poate fi realizată decât la nivelul agenţilor, de unde această impresie de sincronicitate în atentate şi de dezordine în revendicările lor, totul legându-se de prezenţa franceză în Liban.

3.