Terorismul

Aşteptarea “Revoluţiei”
Tema milenarismului desacralizat a dat naştere ideologiei comune a tuturor revoluţiilor.

Descoperirea Noii Lumi a constituit pentru Occident un şoc cultural generator de multe speranţe care până atunci nu fuseseră decât virtuale. Fiecare a plantat pe aceste pământuri considerate virgine decorul pe care şi-l dorea să-l găsească: o umanitate trăind în “stare de Natură”, ferită de ideea însăşi a păcatului originar, o filosofie primordială din care s-au inspirat cei mai înţelepţi dintre legiuitori.

Copiile la scară mică din Paraguay, aceste colonii comuniste inspirate după organizarea Imperiului incaş, organizate şi conduse de către iezuiţi din 1588 până în 1768, au exercitat în Europa o seducţie certă asupra gândirii mai multor generaţii, în ajunul Revoluţiei franceze. Montesquieu, Voltaire au vorbit despre ele cu entuziasm. “Întotdeauna va fi frumos - a spus Montesquieu - să guvernezi oamenii făcându-i fericiţi”. Aceste colonii guarani, Voltaire le numeşte: “Triumful umanităţii”; şi Joseph de Maistre, în lucrarea sa Considerations sur la France, face din ele “o minune aflată atât de mult deasupra forţelor şi chiar a voinţei umane...” (ed. 1821, pag. 319).

Acestea au constituit marea speranţă a Revoluţiei franceze, certitudinea unei întregi elite a gândirii, recrutată atât din rândul nobililor cât şi din cel al burghezilor, formată în cele mai bune şcoli, de către iezuiţi,cei mai buni preceptori ai vremii. Totuşi, această domnie a prinţilor-filosofi - a Raţiunii - nu pare să poată să se instaleze doar prin voinţa oamenilor. Şi mai degrabă decât să ia în considerare convulsiile şi masacrele pe care Franţa avea să le cunoască în curând, această elită acceptă himerele propuse de către nişte visători. Aceşti iluminaţi de salon par să fie primii susţinători ai acestei ştiinţe fictive, formată din vulgarizare ştiinţifică prost înţeleasă, din doctrine ezoterice pripite, din spiritualitate iniţiatică ieftină şi dintr-o necunoaştere totală a faptelor economice, ca şi a principiilor ce se pot deduce din ele. Unii propun, ca Dubois de Crance, ca săracii să trăiască pe cheltuiala bogaţilor, regăsind aici ceţurile economice ale tuturor utopiilor.

Carrier încurajează sans-culoţii din Nantes spunându-le: “Voi ignoraţi că averea, bogăţiile acestor mari negustori vă aparţin şi că râul este acolo?”.

Nu ne este indiferent să vedem că Revoluţia franceză, al cărei model va fi atât de des invocat în continuare, se situează pe cărări deja străbătute de către mişcările milenariste cu, prin acces, Raţiunea zeificată ţinând loc de Zeiţa Bună.

Doctrina Egalilor a unui Joseph Babeuf, zis Gracchus, avea nevoie de terorism pentru a “susţine entuziasmul popular” şi pentru a impune un guvern unui popor de altfel judecat ca “prea îndepărtat de ordinea naturală pentru a exercita o alegere lucidă”.

Fără îndoială, nu toţi gânditorii Revoluţiei merg până într-acolo încât să o urmeze pe vizionara Catherine Theot atunci când ea pretinde că este noua Evă şi când face din Robespierre Mesia. Totuşi, când ea afirmă necesitatea de a reduce populaţia globului la 140.000 de aleşi, cei mai gravi dintre gânditorii politici ai vremii sunt gata să i se alăture. Masacrul duşmanilor Revoluţiei reprezintă, în ochii lor, o simplă măsură de salvare în care nu încape nici un sentiment de răzbunare, nici ideea vreunei pedepse: pentru ei este vorba de un simplu calcul bazat pe numere şi o anumită noţiune a unui echilibru “natural”. Jeanbon propune reducerea la jumătate a populaţiei franceze; aducerea ei la un număr de 12 milioane de persoane i-ar fi de-ajuns lui Bo, un medic care adaugă cu simplitate: “Vom ucide restul”. A suprima o treime din populaţie, spune Antonelli sau a instala ghilotina în permanenţă în toată Republica, căci pentru Guffroy, Franţa cu 5 milioane de locuitori va fi suficient.

Cu toate acestea viitorul Franţei nu a fost tributar acestor vise însângerate, chiar dacă mai târziu, mult mai târziu, alţi vizionari vor lua în sarcina lor uciderea Tatălui sub forma masacrului unei întregi generaţii vinovată de a-şi aminti, de a regreta libertăţile pierdute, demnitatea abolită a fiinţei umane şi de transmiterea nostalgiei sale.