Terorismul

- Europa şi Japonia

Continuitatea agitaţiei revoluţionare în universităţile americane a fost asigurată, în Europa şi în special în Republica federală germană de către Universitatea Berlinului de Vest, datorită implantării sale politice, sociale, psihologice. Trebuie menţionat, în ocurenţă, rolul jucat, prin prezenţa în Germania, de o armată americană cu problemele sale şi cu dezertorii săi de-a lungul întregului război din Vietnam.

Consecinţele acestui fapt au fost descrise şi în alte părţi: revolta studenţilor din Berlinul de Vest care recapătă forma acţiunilor provos, Kommune II care se defineşte ca o “Societate psihanalitică de Artă dramatică amatoare”, violenţele din 2 iunie 1967, din timpul vizitei Şahului Iranului la Berlin, moartea unui student, înmormântarea sa la 8 iunie: până la o înfruntare - dorită de către conducătorii grupurilor - dintre manifestanţi şi populaţia exasperată a Berlinului în decembrie 1967 (cf. Henri Arvon, Le gauchisme, pag.86-88, Paris, PUF, 1974 (“Que sais-je?”,nr. 1587)).

La 24 mai 1967, un incendiu devastează un mare magazin din Bruxelles, A l’Innovation: incendiu criminal pe care un manifest semnat Kommune I îl atribuie unui grup pro-chinez numit “Acţiunea pentru Pace şi Prietenie între Popoare”.

Acest incendiu este prezentat ca un represaliu împotriva bombardamentelor americane din Vietnam.

Noi incendii izbucnesc în noaptea de 2 aprilie 1968: două mari magazine din Frankfurt, Kaufhof şi Schneider, în care au fost plasate bombe incendiare “artizanale” - una dintre ele va fi regăsită intactă la Kaufhof. Poliţia arestează trei bărbaţi şi o tânără: Thorwald Konrad Proll, de 26 de ani, Hubert Hartmut Horts Sohnlein, de 25 de ani, Andreas Baader, de 25 de ani, şi Gudrun Ensslin, 28 de ani. Se va vorbi despre prima bătălie - Wolkskrieg -, războiul Poporului împotriva “terorismului de consum”.

Procesul, de pe urma căruia cei patru sunt condamnaţi la trei ani de închisoare, serveşte drept tribună. Declaraţiile sunt făcute aici în cel mai pur stil al vechilor anarhişti din 1905, 1871, 1848 şi continuare înapoi în timp.
Totuşi inculpaţii sunt puşi în stare de libertate 14 luni mai târziu, pe 13 iunie 1969, aşteptând ca procesul lor să facă apel în noiembrie.

Ei profită de libertatea lor pentru a participa la o operaţiune condusă de către studenţii de la sociologie şi de la ştiinţe umaniste, tinzând să “politizeze” căminele de băieţi din Frankfurt, sub acoperirea a diferite asociaţii caritabile de ajutor.

Cu această ocazie, grupul lui Andreas Baader o întâlneşte pe Ulrike Meinhof, care făcea un reportaj despre căminele de fete pentru Konkret, odinioară Studentenkurier, la care ea era redactor-şef.

Aceşti tineri reprezintă, de fapt, o întreagă generaţie care se întreabă asupra atitudinii şi a opţiunii părinţilor lor din timpul perioadei hitleriste. Mulţi gândesc ca şi Thomas Mann că “anticomunismul este cea mai mare absurditate a secolului” şi nu văd decât manifestarea unui liberalism nonconformist acolo unde există de fapt terorismul anarhist şi subversiunea.

Punctul de întâlnire este Club Voltaire din Berlin, unde se întâlnesc autonomişti basci, catolici irlandezi, algerieni, bengalezi, negri americani şi africani proveniţi din toate mişcările revoluţionare ale Africii.
În Franţa, o vagă agitaţie studenţească pleacă de la Universitatea din Strasbourg în 1966 cu un manifest: Despre mizeria din mediul studenţesc considerată sub aspectele sale economice, politice, psihlogice, sexuale şi în special intelectuale şi câteva mijloace pentru a o remedia. Este vorba despre un supliment special al nr. 16 al revistei 21-27 Etudiants de France editată de către Uniunea naţională a Studenţilor din Franţa: Asociaţia federativă generală a Studenţilor din Strasbourg. Aceleaşi teme sunt aici dezvoltate în aceeaşi manieră şi cu aceleaşi argumente ca şi în publicaţiile aflate în vânzare la Cercul Voltaire din Berlinul de Vest.

Nu se mai pune problema participării la nişte alegeri oarecare, ci de a declara război cu scopul de a impune concepţia unui “Partid mondial - Armata roşie mondială - Frontul revoluţionar mondial”.

În Japonia ca şi în alte părţi, subversiunea a ales terenul mobil al universităţilor din aceleaşi raţiuni ca şi în Statele Unite şi în Europa occidentală; în zilele de 20, 21 şi 22 septembrie, Grupul Armatei roşii se manifestă în înfruntările dintre studenţi şi forţele însărcinate cu restabilirea ordinii.

Cocteiluri Molotov, grenade lacrimogene, atacuri ale secţiilor de poliţie, baricade, se succed timp de peste cinci ore.

Dar, după strategia Armatei roşii japoneze, fiecare gest insurecţional constituie o pregătire pentru insurecţia finală (Armata roşie, februarie 1972). Nu mai este vorba deci de a antrena poporul ca în cursul primei Comune pariziene din 1793, nici de a-i trezi cele mai rele instincte aşa cum vroiau Neciaev şi Bakounine, nici chiar de a înspăimânta burghezul ca în timpul celei de a doua Comune pariziene din 1871 şi după gândirea anarhiştilor “fin de siecle”, ci de a obişnui poporul cu violenţa, cu morţii necunoscuţi găsiţi dimineaţa pe stradă, cu abdicarea, cu fuga, cu liniştea.

4.