Terorismul

“Ultima bătălie”
Orice terorism este mistic - într-un sens - din moment ce el revendică întotdeauna un ideal, un scop de atins, fie şi cel al eliminării păcatului poftei sau al banului. Orice terorism este situaţional în măsura în care el înţelege crearea unei situaţii noi, exercitarea - aşa cum a spus Proudhon - unei influenţe asupra istoriei.

Toate revendicările care pot veni în susţinerea terorismului - politice, rasiale, teritoriale - se trag dintr-un numitor comun al unei anumite concepţii a umanităţii împărţită în asupriţi şi asupritori, în săraci şi în bogaţi, în Fiul Tenebrelor care domină Fiii Luminii, pentru o perioadă, şi a cărui stăpânire trebuie abolită, pe această lume, cât mai repede posibil.

A fost deja trasat drumul care leagă temele tuturor mişcărilor milenare de comunism şi de nazism care, “în ciuda folosirii lor a tehnicilor cele mai moderne, ele se inspiră din miturile profund arhaice” (Norman Cohn, Les fanatiques de l’Apocalypse, pag. 295).

Chiar dacă legătura istorică dintre aceste mituri şi speranţele escatologice ale primelor secole ale erei noastre, ale Evului Mediu şi ale secolului al XVI-lea poate cu greu să fie reliefată, rămân anumite constante care ne permit să înţelegem mai bine continuitatea în timp al unui anumit tip de violenţă: Vama cara hinduismului, Calea Mâinii stângi.

Studiul mişcărilor milenare care s-au succedat în Occident din 1110 în 1580, de la predica lui Tanchelm în Flandra până la rugul lui Jean Willemsen la Treves, trecând prin cruciadele săracilor, a copiilor şi a păstorilor, ne pune în prezenţa unei aceeaşi drame, în care personajele prezintă între ele multe asemănări, întinse de data aceasta la întregul Occident creştin.
Profeţiile escatologice venite dintr-un trecut îndepărtat, dacă ele tind să actualizeze vremurile Apocalipsei, devin un mit social, o temă de acţiune. Inamicul, imaginea multiplicată a Tatălui, este nobilul, fără îndoială, dar mai ales preotul şi, în vâltoarea Cruciadelor, evreul. Flagelatorii parcurg Europa din 1260, ucigând pe oricine se ridica să-i contrazică şi “vărsând în valuri” - aşa cum condamna papa Clement al VI-lea - sângele evreilor “pe care pietatea creştină îi acceptă şi-i susţine”. Vademecum in tribulationibus a franciscanului Jean de Roquetaillade în 1356 adaugă viziunilor apocaliptice obişnuite un ansamblu de teorii sociale revoluţionare şi un nou duşman: Dives-Bogatul-, Domnul Capital, aşa cum va spune Marx mai târziu.
Toate aceste mişcări au în comun o voinţă de transgresare şi mai întâi de distrugere a Bisericii, considerată ca Mama Rea. Ea este, în predicile profeţilor milenarismului, prostituata Babilonului despre care vorbeşte Apocalipsa, Mama Faptelor Abominabile.

La polul opus, Mama Bună - Zeiţa Bună - este prezentă în inima tuturor nebunilor din Millenium, Sfânta Fecioară. Dacă nu toţi “profeţii”au avut naivitatea de a se căsători cu o statuie în timpul nupţiilor solemne, aşa cum a făcut Tanchelm, în schimb toţi sau aproape toţi au pretins că au fost gratificaţi cu viziunea sa sau că au primit instrucţiuni particulare.

Cei aleşi formează comunitatea fraţilor eliberaţi de sub orice tutelă, singura biserică autentică, trăind ca în jurul lui Eudes de L’Etoile, în 1135, “într-o stare de bucurie perpetuă, fără ca vreodată a se înjosi să muncească cu mâinile lor” (N. Cohn, op. cit., pag. 48).