Teza Psihologie ueb



Yüklə 415,06 Kb.
səhifə1/4
tarix26.08.2018
ölçüsü415,06 Kb.
#74774
  1   2   3   4


UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

STUDII DE LICENȚĂ

O PROPUNERE DE METODĂ

A MĂSURĂRII INTROIECȚIEI PĂRINȚILOR

IN TESTELE PSIHOLOGICE
LUCRARE DE LICENȚĂ

MIHAI DOBROVOLSCHI



COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

CONF. UNIV. DR. RUXANDRA GHERGHINESCU


2013

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

STUDII DE LICENȚĂ

O PROPUNERE DE METODĂ

A MĂSURĂRII INTROIECȚIEI PĂRINȚILOR

IN TESTELE PSIHOLOGICE
LUCRARE DE LICENȚĂ

MIHAI DOBROVOLSCHI



COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

CONF. UNIV. DR. RUXANDRA GHERGHINESCU

2013
Rezumat
Introiecţia este un termen formulat la începuturile psihanalizei care, în acest moment, este folosit în domeniul psihologiei atât din punct de vedere psihanalitic, pentru a desemna teoretic procesele de introiecţie şi încorporare ale obiectului libidinal în primele luni de viaţa, cât şi din punctul de vedere al Analizei Tranzacţionale unde părintele introiectat este activ în viaţa adultului şi face parte din starea eu-lui de Părinte.

Am considerat că aceşti părinţi introiectati activi în viaţa psihică a adultului pot fi măsuraţi şi am propus o nouă metodă, a substituirii de corelaţie, în care un subiect răspunde la un anumit test atât despre el cât şi, la acelaşi test, dar despre cei doi părinţi ai săi, succesiv.

Măsurând corelaţiile dintre cele trei variabile rezultate în urmă administrării pe un grup de 2039 de indivizi eşantionaţi prin selecţie arbitrară a scalei de feminitate CPI prin metoda propusă, am găsit validări ale acesteia şi o confirmare a ipotezelor teoretice şi a intuiţiilor psihologice.

Considerăm că studiul poate fi folosit ulterior la elaborarea unei cercetări asupra corelaţiilor dintre corelaţiile rezultate prin metoda substituirii de corelaţie aplicată mai multor teste, pentru a acoperi mai multe etaje psihice ale introiecţiei.

Abstract
Introjection is a term used from the begining of psychoanalysis which, at this very moment, is used in psychology from a psychoanalitical point of view, to theoretically define the processes of introjection and incorporation of the object of the libido during the first months of life, but is also used in the terms of Transactional Analysis, where the introjected parent is active in the adult’s life and is part of the Parent Ego-State.

I considered that these introjected parents who are active in the psychic life of an adult can be measured and I proposed a new method, correlationary substitution, in which the same subject answers a certain test and then he answers the same test from the point of view of his parents, successively.

Measuring the correlations between the three variables resulted from the CPI feminity scale administered to 2039 individuals chosen by arbitrary selection with the proposed method, we found validation of the method and confirmation for the theoretical hypotesis and the psychological intuitions.

I believe the study can be further used to produce a research on the correlations that might occur between the values of the correlations resulted through correlationary substitution from various scales, to cover a larger number of the psychic levels of introjection.

Cuprins
1. Introducere. Tema cercetării 7

2. Obiectivele şi ipotezele cercetării. Întrebările de cercetare. 9

3. Cadrul teoretic

3.1. Originile conceptului de introiecţie 12

3.2. Desprinderea de psihanaliză a lui Eric Berne 16

3.3. Stările eu-lui la Eric Berne 17

3.4. Introiecţia stării de Părinte 21

3.5. Introiecţia la adult 25

3.6. Redeclansarea compensatorie de analiză şi

lanţul introiectiv 26

3.7. Necesitatea măsurării introiecţiei parentale 30

3.8. Tehnica scaunelor în psihoterapie 31

3.9. Tehnica scaunelor în psihometrie, o propunere 32

3.10. Măsurarea corelaţiilor 33

3.11. Identitatea de gen 34

3.12. Rolurile de gen 35

3.13. Consideraţii privind folosirea identităţii de gen

şi a feminităţii în studierea psihometrică a

părinţilor introiectati. 37

3.14. Scala feminităţii 38

3.15. Recapitularea problemei şi a teoriei 40

4. Metodologia cercetării

4.1. Obiectul cercetării 43

4.2. Alegerea variabilelor 43

4.3. Designul de cercetare 43

4.4. Instrumentele de cercetare 44

4.5. Întrebările de cercetare 44

4.6. Eşantionarea 45

5. Rezultatele cercetării şi interpretarea acestora 47

6. Concluzii şi implicaţii 63

7. Bibliografie 66



8. Anexe 68



  1. Introducere. Tema cercetării


Tema prezentei lucrări este evaluarea oportunităţii şi a unei anumite direcţii metodologice a măsurării introiecţiei părinţilor la persoana adultă, metodă care, odată îmbunătăţiţă, va putea fi folosită în majoritatea etajelor psihice ce pot fi măsurate cu actualele teste psihologice.

Practic, propun ca, în vederea măsurării introiecţiei unuia dintre părinţi sau a ambilor, subiectul să răspundă la acelaşi test atât din punctul lui de vedere cât şi din cel al părinţilor. Pentru a asigura o alimentare cu energie psihică a stărilor parentale ale Eu-lui, aşa cum sunt ele teoretizate de Analiza Tranzacţională, propun că testele să fie date succesiv şi propun evitarea intercalării întrebărilor pentru starea de Adult cu cele pentru stările de Părinte. Astfel, respondentul are timpul şi disponibilitatea psihologică de-a-şi amplifica cele trei stări, rămânând cât mai mult timp în fiecare dintre stări şi având posibilitatea să şi le adâncească.

Introiecţia ca şi concept s-a născut odată cu psihanaliza, Sigmund Freud folosindu-l în sensul de încorporare, ca şi Melanie Klein ulterior şi a fost apoi folosit în sensuri uşor diferite de mai mulţi terapeuţi şi cercetători.

Maria Torok, spre exemplu, foloseşte termenul de introiecţie în sensul dat de Sandor Ferenczi, acela de lărgire a autoerotismului asupra obiectelor exterioare.

În terapia Gestalt, Fritz şi Lăură Pearls clădesc în jurul introiecţiei teza centrală de diferenţiere faţa de psihanaliză clasică. Ei propun ca asimilarea să fie folosită în locul introiectarii, diferenţa dintre acestea fiind făcută încă de la vârsta la care copilului îi cresc dinţi şi învăţa să nu mai înghită cu totul ci să despartă, să aleagă.

Sensul termenului introiecţie în prezenta lucrare va fi unul mai larg, cel derivat din lucrările lui Eric Berne care constituie naşterea teoretică a Analizei Tranzacţionale. Berne consideră că una dintre cele trei stări ale Eu-lui este cea de Părinte, în care cei doi părinţi sau oricare figuri parentale puternice imprimă propriul model.

Am fi putut studia introiecţia părinţilor înglobând şi starea Eu-lui de Copil. Măsurarea ar fi fost de bună seamă mult mai dificilă şi complexă, caracteristicile acesteti stări fiind în marea lor parte inconştiente şi, deci, greu de verbalizat sau răţionalizat în vederea completării unui test psihologic.

Măsurând caracteristicile părinţilor de care copilul lor este conştient, chiar dacă acestea nu sunt reacţii autentice din punct de vedere psihologic, aflăm chiar această parte a Ego-ului, cea de Părinte.

Deşi o metodă de cercetare a introiecţiei este extrem de complexă şi ar trebui practic întâi definită natura psihicului uman, anumite etaje psihologice pot fi analizate teoretic doar prin punerea respondentului în locul părinţilor.

Vom analiza în prezenta lucrare posibilitatea ca între rezultatele indicatorilor unei anumite părţi a psihicului uman, anume feminitatea şi rezultatele aceluiaşi indicator dar prelevat prin prisma părinţilor să existe o corelaţie astfel încât, pornind de la teoria referitoare la introiecţie să observăm validarea statistică a acesteia.

Din cercetările mele, nu există nici o metodă de măsurare a introiecţiei şi nici o descriere a acestui fenomen care să poată duce la cuantificarea lui. Există studii referitoare la identificarea cu părinţii sau la corelaţii între conditionalitatile percepute de copil şi calea profesională aleasă. De asemenea măsurarea dezvoltării anumitor caracteristici ale familiei au fost studiate prin compararea prezenţei unui anumit indicator la mai mulţi membri ai familiei. Aceştia au fost supuşi testului individual.

Am considerat oportun acest prim pas în dezvoltarea unei noi metode psihometrice în lumina ultimelor dezvoltări ale practicilor de psihoterapie. Tot mai mulţi terapeuţi sau şcoli terapeutice îşi îndreaptă atenţia către sistemul familiei pentru înţelegerea individului. Virginia Satir sau Bert Hellinger sunt doar doi dintre cei care abordează constelational problemele individuale. Or, în aceste condiţii, avem nevoie de cercetarea ştiinţifică a acestor legităţi.

Ca suport ştiinţific au fost folosite atât lucrări clasice de descriere a porceselor fundamentale ale mecanismului introiecţiei ale fondatorilor psihanalizei, Sigmund Freud, Anna Freud sau Melanie Klein, precum şi cele ale teoreticienilor Analizei Tranzacţionale, mai cu seamă Eric Berne, Claude Steiner sau William Cornell. De asemenea au fost utilizate operele profesorului Mielu Zlate, în special în ceea ce priveşte imaginaţia, Virginia Satir în ceea ce priveşte psihologia sistemica şi Conf. Univ. Dr. Ruxandra Gherghinescu în problematica gender. Acestea şi alte lucrări citate se află integral în lista bibliografică.

  1. Obiectivele şi ipotezele cercetării / întrebările de cercetare

Scala de Feminitate C.P.I. are un singur indicator al feminităţii, Fe. Aceasta măsoară, prin 38 de întrebări, feminitatea individului. Chiar dacă s-au propus teste separate pentru bărbaţi şi femei, Scala de Feminitate C.P.I. este deocamdată valida, inclusiv în România.

Prin aplicarea acestei scale în mod succesiv subiectului, apoi fiecăruia dintre părinţii introiectati obţinem trei variabile: Fe, Fet şi Fem. Propunem considerarea acestora că fiind feminitatea individului, feminitatea tatălui introiectat, feminitatea mamei introiectate.

Pentru început, variabila Fe, cea care oglindeşte feminitatea individului, va fi variabilă independenţă. Apoi însă, o vom considera variabilă dependentă, analizând relaţia sa cu celalalte două variabile care provin de la acelaşi subiect.

Ce urmăreşte prezenta lucrare să obţină este tocmai o eventuală legătură între aceste variabile. Vom afla dacă există o legătură statistică între, spre exemplu, feminitatea mică bărbaţilor şi feminitatea mică a taţilor sau a mamelor lor. Între feminitatea mai mică decât media în cazul femeilor şi abateri de la medie la părinţii săi. De asemenea voi studia şi legături relevanţe statistic între feminitatea mare a bărbaţilor şi femeilor cu cea a părinţilor.

Cu siguranţă există factori culturali care influenţează aceste variabile. De-asemenea, succesiunea de perioade istorice dramatice de la noi din ţară, războaie, schimbări de regim, au creat contraste mari. Neputand urmări toate aceste influenţe, am stabilit limite de vârsta a repondentilor care să jaloneze şi o anumită perioadă istorică în care s-a produs introiectarea. Vom putea analiza de asemenea şi dacă percepţia subiecţilor despre părinţii lor este una în care rolurile masculin şi feminin sunt mai pregnante decât în imaginea de sine.

Cercetarea va consta în sintetizarea şi comasarea datelor din peste două mii de chestionare a câte 38 de întrebări. Am optat pentru un chestionar online, acesta permitandu-ne să obţinem un lot apropiat de necesităţile noastre, precum şi operarea corectă a datelor care sunt colectate direct în forme tabelare, uşor gestionabile.

Ipotezele acestei cercetări sunt că există pattern-uri de corelare, care contează statistic, între scorul obţinut pe scala feminităţii de către indivizi şi scorurile obţinute pe aceeaşi scală de părinţi, aşa cum sunt văzuţi de aceşti indivizi.

Lotul de cercetare are în jur de 2000 de poziţii, persoane cu studii variate. Chestionarul fiind realizat online, nu dispune practic de posibilităţi fine de eşalonare, noi optând pentru acesta pentru că numărul mare de participanţi ne perminte observarea pattern-urilor cu diferenţe statistice mici.
Am folosit în prezentul studiu o eşantionare non-probabilistică cu selecţie arbitrară (convenience sample).

Cercetarea utilizează Scala de Feminitate a California Psychological Inventory, care a fost validată în România în urmă administrării sale la 570 de elevi şi studenţi şi 300 de eleve şi studente. Vom împărţi rezultatele fiecărui chestionar în puternic feminine, feminine, masculine şi puternic masculine, stabilind graniţele între acestea la procente egale.

Limitele acestei lucrări vor fi impuse de eşantionarea non-probabilistică. Chestionarul online va obţine răspunsuri din sfera utilizatorilor de internet. Acesta poate fi şi un aspect pozitiv, multe dintre studiile asupra dinamicii rolurilor în cuplu fiind făcute pe populaţii moderne, considerandu-se că aceastea reprezintă poziţia fruntaşă în dinamică schimbărilor. De asemenea, caracteristicile utilizatorului de internet din România acoperă o plajă demografică foarte mare. Însă nu este posibilă o radiografie demografică exactă a participanţilor.

Estimările psihologice intuitive sunt că, dacă provine din părinţi introiectati care adoptă puternic rolurile de feminitate sau masculinitate, individul va adoptă de asemenea roluri puternice în aceeaşi direcţie, mai ales în cazul părinţilor de acelaşi sex, aici dinamica învăţării prin imitaţie fiind mai puternică. De asemenea, estimăm că subiecţii de sex feminin sunt mai puţin influenţabili decât cei de sex masculin. Aceasta datorită schimbării dramatice a paradigmei familiei, de la un patriarhat care imprimă roluri tradiţionale fiecărui membru al cuplului, la o situaţie în care femeile îşi afirmă tot mai liber şi acceptat calităţile interne, pe când bărbaţii încă nu au găsit o direcţie nouă de afirmare a setului instinctual masculin.

Din toate aceste elemente derivă şi întrebările de cercetare.

1. Există o corelaţie între feminitatea individului şi cea reiesita în urma punerii acestuia în locul fiecăruia dintre părinţi?

2. Există o corelaţie între feminitatea părintelui de acelaşi sex, aşa cum o vede respondentul şi propria feminitate?

3. Sunt respondentii de sex masculin mai influenţaţi de percepţia feminităţii părinţilor decât cei feminini?

4. Se poate vorbi de o măsurare a părinţilor introiectati?

5. Există o tendinţa spre demasculinizare?



  1. Cadrul teoretic

3.1. Originile conceptului de introiecţie

Termenul de introiecţie a fost folosit pentru prima dată de Sandor Ferenczi în 1909, în lucrarea să “Introiecţie şi Transfer”. Ferenczi îl foloseşte referitor la viaţa imaginativă a bebeluşilor, mai precis cu privire la încorporarea fanteziilor. Identificarea cu agresorul în sindromul post-traumatic se făcea, potrivit lui Ferencz, prin introiecţia vinovăţiei adultului. La pagina 65, Ferencz scrie: “Obiectele iubite sunt introiectate, luate în Eu”. 1

Câţiva ani mai târziu mecanismul introiecţiei era preluat de cel care avea să fie considerat părintele psihanalizei, intrând astfel definitiv în vocabularul acesteia. Sigmund Freud (1915) scria: “Iubirea nu permite un singur contrariu, ci trei. Antitezei “a iubi-a urî” i se adaugă “a iubi-a fi iubit”; şi, în plus faţă de acestea, a iubi şi a urî luate împreună sunt opusul condiţiei de dezinteres sau indiferenţă. A doua dintre aceste trei antiteze, a iubi-a fi iubit, corespunde exact transformării de la activitate la pasivitate şi poate fi legată de aceleaşi mecanisme că în cazul instinctului scopofilic. Situaţia este cea a unei iubiri de sine, caracteristica principală a narcisismului...[]... Eu-ul este pasiv în ceea ce priveşte stimulii externi dar activ prin propriile instincte.”2

Din acest moment, psihanaliza a adoptat mecanismul introiecţiei că fiind o întoarcere a instinctului către sine, după ce acesta a găsit direcţia unui obiect. Copilul foloseşte imagini reprezentaţionale ale părinţilor absenţi în propria să personalitate. Pentru aceasta, copilul va folosi imaginaţia, prin care obiectul, deşi absent, devine posibil.

De reţinut din modelele iniţiale ale psihanalizei este conectarea dintre imaginativ şi emoţional. Întoarcerea instinctului către sine este un fenomen complex care transcende cadrul pur imaginativ al aparatului psihic. Această buclă informaţională cuprinde atât imaginaţia prin care sunt repetate interior imaginile, sunetele şi comportamentul fizic al obiectului exterior, dar prin încorporarea acestor imagini în viaţa interioară a psihicului copilul reiterează şi fluxul sentimentelor şi emoţiilor către acest obiect.

Descrierea lui Mielu Zlate este extrem de potrivită în acest context: “ În percepţie, conştiinţa întâlneşte obiectul, în imaginaţie conştiinţa îşi da sieşi obiectul, în ea realul se deplasează spre posibil, subordonandu-se intenţiei; obiectul perceput are o infinitate de determinări şi raporturi posibile, obiectul imaginat nu posedă decât determinările pe care conştiinţa i le dă”.3

Nu putem însă vorbi de începuturile introiecţiei fără a o menţiona pe Melanie Klein, ea ocupandu-se cu predilecţie de relaţia transferentiala dintre mamă şi bebeluş, relaţie în care mecanismul de introiecţie joacă un rol important. Alături de scindare şi proiecţie, Melanie Klein consideră introiecţia o formă de apărare a copilului. Ea a lăsat urme adânci în teoria psihanalitică cu celebră dublă introiecţie: a sânului bun şi a sânului rău. “În faza oral-sadică, copilul atacă sânul mamei sale şi îl încorporează atât ca distrus cât şi ca distructiv - un sân rău persecutor. Acesta, în viziunea Melaniei Klein, este cea mai tânără rădăcină a aspectelor persecutoare şi sadice ale supraeului. În paralel cu această introiecţie, în situaţii de dragoste şi gratificare, copilul introiecteaza un sân ideal iubit şi iubitor care devine rădăcina aspectului ideal al supraeului”.4

Melanie Klein a studiat cu predilecţie legăturile din această perioadă a formării psihicului uman

Chiar dacă atât ea cât şi Sigmund şi Ana Freud au fost criticaţi ulterior, unii analişti considerând că au confundat introiecţia cu încorporarea, comunitatea psihanalitică este, în general, de acord că introiecţia este un mecanism prin care obiecte din lumea exterioară sunt preluate în interior cu ajutorul mecanismelor de compensare ale imaginaţiei.

Iată definiţia dată de Conf. Univ. Dr. Irina Anca Tanasescu: “Introiecţia este încorporarea în structura Eului a unor valori externe care contravin convingerilor sale iniţiale, astfel încât acestea să fie resimţite ca fiindu-i proprii şi nu impuse din afară”.5

Iată mecanismul introiecţiei, bazat pe studiile Melaniei Klein, aşa cum îl vede Little (2001), important pentru a vedea anumite puncte de referinţă în diferitele stadii ale scindării. Acestea fac parte din procesul introiecţiei la vârste foarte mici, practic la primele momente de viaţă şi ataşament. Dacă ataşamentul este viciat de neglijare sau neacordare cu obiectul exterior important, mama sau îngrijitorul principal, copilul îşi poate ascunde sentimentele sau nevoile de relaţionare. În acest moment, Eu-ul se poate scinda (fig.1).6


Fig.1
Pentru a simţi o stare de bine şi de siguranţă, copilul trebuie să aibă, totuşi, o relaţie tolerabilă cu obiectul exterior. Pentru a reuşi asta, el va nega prin scindare sentimentele negaive, apoi prin repreimare, astfel încât ele să fie controlabile. Întâmplările tolerabile de zi cu zi vor fi internalizate, întărind scindarea şi repreimarea. În continuare, partea reprimată se scindează la rândul ei, fabricând Sabotorul Intern. Această parte a psihicului are rolul de-a ţine partea vulnerabilă într-o stare de ne-dorinţă. De câte ori partea vulnerabilă este ameninţată de atacurile sau respingerile obiectului, sabotorul intern lansează un atac asupra acesteia pentru contracara atacul. (Fig.2)7



Fig.2
În a treia fază, sabotorul intern este ataşat obiectului, astfel încât acesta este perceput la rândul lui că un obiect ofensiv. Eu-ul de zi cu zi foloseşte agresiunea pentru a tine restul mecanismului în afară conştiinţei, agresiunea obiectului ajutând la menţinerea reprimării Eu-lui vulnerabil. Această introiecţie arată cum, deşi este reprimat, mecanismul rămâne totuşi legat în permanenţă de obiectele exterioare. (Fig. 3)8


Fig. 3

3.2. Desprinderea de psihanaliză a lui Eric Berne

Pentru a înţelege modelul introiecţiei la Eric Berne, este necesar să înţelegem şi relaţia acestuia cu psihanaliza.

Eric Berne s-a născut în 1910, în Montreal, sub numele de Eric Lennard Bernstein. Mama acestuia l-a încurajat în cariera sa medicală, în memoria tatălui acestuia, medicul David Hiller Bernstein, decedat de tuberculoză la doar 38 de ani. Berne învaţă la McGill University Medical School, absolvind în 1935. În 1936 începe să lucreze în Clinica de Psihiatrie a Universităţii Yale.

În 1947 devine analizandul lui Erik Erikson, cu care lucrase timp de doi ani. Începând cu 1949 scrie şase articole despre intuiţie, în primele cinci dintre acestea gasindu-se semnale pentru ceea ce avea să devină Analiza Tranzacţională.

În 1956, Berne face un pas important, inscriindu-se pentru evaluare şi o eventuală primire în rândul psihanaliştilor. Este însă respins, transmitandu-i-se că nu este încă pregătit. Berne este devastat, de vreme ce dobândirea statutului de psihanalist i se părea un pas normal: îşi începuse formarea în 1941 la Institutul Psihanalitic din New York şi o reluase ulterior la cel din San Francisco. Acest refuz va avea însă şi efecte stimulative. Înainte de sfârşitul anului, Berne avea să publice două articole, “Intuition V: The Ego Image” şi “Ego States în Psychotherapy” care puneau bazele schemei Părinte - Adult - Copil, folosite şi astăzi.9

3.3. Stările Eu-lui la Eric Berne

Eric Berne propune modelul celor trei stări ale Eu-lui observandu-l din exterior în interior. Dacă munca lui Sigmund Freud sau a lui Sandor Ferencz presupune şi un travaliu interior sau observarea vieţii interioare a clienţilor prin metoda hipnozei sau a asocierilor libere, Eric Berne pleacă de la imaginea fizică exterioară a individului. El observă că în timpul terapiei sau a terapiei de grup, participanţii au moduri diferite de comportament. La o analiză senzorială mai atentă, putem observa în rândul acestora că aceste comportamente diferite nu sunt doar la nivel fizic, ci şi la nivelul punctului de vedere, al vocii, al vocabularului şi al sentimentelor.

“Într-un individ dat, un anumit model corespunde unei setări mentale, în timp ce o altă setare e legată de o atitudine psihică diferită, de multe ori diferită de prima. Aceste schimbări şi diferenţe dau naştere ideii de stări ale Eu-lui”.(Fig. 4)10



Fig.411
Observăm la lecturarea cărţilor lui Berne o tendinţa de a simplifica lucrurile, formularea ideilor sale trecând de la un limbaj ştiinţific la unul popular, odată cu publicarea Games People Play. În parte, stilul este explicabil din dorinţa lui Berne de a a junge la cât mai mulţi cititori, ceea ce s-a şi întâmplat. Dar în acelaşi timp autorul propune un model foarte bine structurat, realmente de o mare simplitate.

Berne consideră că aceste stări ale Eu-lui sunt în număr de trei. Recunoscând că ştiinţific ar trebui să se numească Exteropsihic, Neopsihic şi Arheopsihic, autorul propune termenii mult mai informali de Părinte, Adult şi Copil, sub convenţia că în momentele abordării lor că stări ale Eu-lui, să fie scrişi cu majusculă.
Starea de Copil reuneşte, în etajele arhaice ale psihicului, amintirile interioare ale individului, indiferent de vârstă. Aici este sediul creativităţii, spontaneităţii şi al instinctelor, al trăirilor de bucurie sau tristeţe. Dacă am compara Analiza Tranzacţională cu psihanaliza clasică, am observa că starea de Copil îşi are sediul în inconştient. Aici, cum arată Solomon (2003), este locul emoţiilor, gândurilor şi al sentimentelor pe care le avem din copilărie. Ducem după noi în starea de Copil toate experienţele pe care le-am avut şi uneori aceste moduri copilăreşti de-a fi erup în viaţa de zi cu zi a adultului.12

Starea de Adult este absolut necesară supravieţuirii. Adultul trăieşte aici şi acum, procesează informaţii şi calculează probabilităţi esenţiale pentru a manageriza contactul cu lumea exterioară. De-asemenea, Adultul supraveghează Părintele şi Copilul şi mediază activ între ei.

Părintele are două funcţii principale. Întâi, permite unui individ comportamentul că părinte al unui copil real, propagând astfel specia. În al doilea rând, Părintele permite economisirea de energie prin răspunsuri automate. Multe lucruri se fac “pentru că aşa trebuie”, cum ni s-a spus de multe ori în copilărie, judecăţi pe care nu trebuie să le mai facem cu fiecare eveniment declanşator.

Carol consideră că starea de Părinte este un set de gânduri, sentimente şi comportamente pe care le-am învăţat sau le-am împrumutat de la părinţii noştri sau de la alţi îngrijitori din copilărie. Starea de Părinte are două funcţii. Una este cea a Părintelui Grijuliu, care poate fi moale, iubitoare, plină de permisiuni, acea parte care pune limite într-un mod sănătos şi blând. Pe lângă această avem latura opusă, cea a Părintelui Critic. Această parte a personalităţii conţine prejudecăţile, asprimile şi partea critică a acestuia. (Fig. 5)13

Fig.514
La o analiză mai aprofundată a sistemului Analizei Tranzacţionale astăzi observăm că se folosesc şi introiecţii în introiecţii, în sensul în care încorporarea unuia dintre părinţi în starea psihică de Părinte se face înglobând întregul set PAC al părintelui. Vom avea, astfel, în urma introiecţiei, Părintele din Copil sau Părintele din Părinte.

3.4. Introiecția stării de Părinte

Eric Berne a stăruit mai mult asupra modelului structural şi al celui funcţional al stărilor Eu-lui, nescriind foarte mult despre modul practic prin care psihicul înglobează starea unuia dintre părinţi. Această sarcină a revenit Analizei Tranzacţionale prin urmaşii creatorului de model. Mulţi dintre aceştia au opinat că marea contribuţie a lui Berne a fost descoperirea stării de Părinte.

Încă de la începutul psihanalizei, în 1985, Josef Breuer şi Sigmund Freud evocau cele două stări de conştiinţă total separate ale Annei O, una normală, care poate fi asemuită celei de Adult şi una copilărească.15

Berne a identificat starea de Părinte, asemănătoare Supraeului, dezvoltat mult mai târziu de Freud. Diferenţa dintre cele două concepte este că în Analiza Tranzacţională, Părintele se comportă inconştient aproape în totalitate că unul dintre părinţi, şi nu este o formulă psihică de sine stătătoare, ca în cazul Supraeului.

Chiar dacă Părintele poate conţine imaginea mai multor părinţi şi tutori, că bunici sau profesori, ei sunt introiectati cu totul. Ca şi Eric Berne, Richard Erskine (2002) arată că introiectarea este cea a personalităţii unui părinte, aşa cum îl vedea individul al momentul introiecţiei.

“Din exemplele lui Berne şi descrierile din Analiza Tranzacţională în Psihoterapie (1961) şi din propriile mele observaţii clinice este vizibil faptul că starea Eu-lui de Părinte este o internalizare istorică a personalităţii părinţilor sau a altor îngrijitori semnificativi, aşa cum sunt percepute în momentul introiecţiei”.16

Introiecţia este un mecanism de apărare, menit să suplinească anumite lipsuri şi conflicte. Practic, dacă nu există un contact psihologic şi fizic total între copil şi îngrijitor, acesta din urmă va fi integrat de copil, făcut parte a propriului sine, pentru a putea manageriza mai bine conflictul, pentru a-l înţelege, sau pur şi simplu că mecanism de compensaţie.

În practica mea de formare în Analiza Tranzacţională am observat de-a lungul anilor că toate persoanele cu suferinţe de ordin psihologic, odată regresate în primele patru luni de viaţă, trăiesc trauma unui ataşament neclar, teroarea tulbure a ruperii sau vicierii legăturii cu figura îngrijitorului, de obicei mama. Este o certitudine general acceptată şi demonstrată că, pentru a-şi păstra sănătatea psihologică, copiii au nevoie de ataşament fizic şi psihologic. Dacă aceste nevoi nu sunt îndeplinite, copilul va apela la orice metodă pentru a evita durerea acestei pierderi. Una dintre aceste metode este introiecţia (Fig. 6). Acest mecanism, potrivit lui Brown (1977), “permite unei persoane să evite sentimentele dureroase asociate cu pierderea unei persoane, a unui loc sau a unui eveniment prin crearea în interiorul ei a imaginii obiectului pierdut. Fanteziile ei inconştiente menţin asocierea cu obiectul pierdut şi evită efortul de a trece prin emoţiile dureroase legate de această pierdere”.17


Fig. 618
Personal am făcut unele observaţii cu privire la introiecţia părinţilor pe durata unor lucrări în Analiza Tranzacţională. O mamă ne povestea evenimentele prin care fiica ei a învăţat să se spele pe dinţi în fiecare seară. Din povestea cu tentă anecdotică am extras trei stadii distincte în procesul de identificare - introiecţie.

În primele zile, mama îi spunea “Şi acum ne spălăm pe dinţi”. După o perioadă, fetiţa repeta, înainte de fiecare spălare, “Şi acum ne spălăm pe dinţi”. Nevrand să piardă legătura cu mama, pe care cu siguranţă o simţise ameninţată cu alte ocazii, fetiţa s-a identificat cu mama, repetând exact cuvintele şi tonul acesteia. În următoarele zile, fetiţa a trecut printr-un stadiu intermediar în care, deşi rămânea în afară ei, se apropia de sine, rostind “Şi acum Ana se spală pe dinţi”. După alte câteva zile, cu acelaşi ton ca la început, fetiţa a spus, în sfârşit, “Şi acum mă spăl pe dinţi”, anunţând finalul introiectarii.

Berne observă două moduri de introiecţia părinţilor. De-aici reieşeau două feluri de stări de Părinte. Un părinte introiectat putea fi activ sau putea deveni o influenţă intrapsihica. Un Părinte activ comunică această stare lumii exterioare. Este vizibil în vecinul de bloc care strigă la copiii din faţa blocului cu exact aceleaşi expresii că propriul tată. Sau este tatăl care îşi avertizează copiii cu acelaşi ton că mama lui. Indivizii care au un Părinte introiectat activ nu sunt conştienţi că o bună parte din relaţionarea lor se află sub controlul acestei stări ale Eu-lui. Ei simt o descărcare momentană a emoţiilor conţinute în aceasta şi de-obicei consideră ca neplăcută doar părerea celorlalţi despre ei. În terapie, însă, un astfel de client va vorbi despre neîncredere în sine, un permanent sentiment de a fi controlat, depresie sau anxietate. În cazul influenţei intrapsihice avem de-a face de-obicei cu atitudini de supunere, în care copilul nu reacţionează spre exterior. El va dezvolta reacţii de ruşine, tristeţe de neacceptare sau teamă de abandon.19

Trebuie să menţionăm şi faptul că introiecţia unui părinte este, de cele mai multe ori, distorsionată. Pe de-o parte datorită faptului că, aşa cum am arătat, introiecţia s-a petrecut în trecut, iar personalitatea introiectata este cea din momentul acela, aşa cum o vedea copilul atunci. Or, copiii aproximează cu gândirea magică orice personalitate comparând-o la ei înşişi. Dacă ne gândim şi doar la statură şi la puterea vocii, părinţii sunt, pentru copii, nişte creaturi, de multe ori, terifiante, care pot oferi iubire necondiţionată sau moarte.

Pe de altă parte, copiii îşi fac şi ulterior introiecţiei o imagine deformată despre partinti, reuşind astfel să evite conflicte interne. Părţi neplăcute sau agresive ale părinţilor introiectati pot fi anulate şi trecute în personaje imaginare, păstrând astfel Părintele introiectat cald şi iubitor.

Este greu de studiat fenomenul introiecţiei, în primul rând pentru că el îşi are debutul la vârste fragede ale indivizilor. Or, la aceste vârste limbajul nu este încă dezvoltat. Aşa că este imposibilă atât comunicarea coerentă a evenimentelor intrapsihice, cât şi memorarea lor logică sau semantică. Aşadar introietia poate fi măsurată prin teste psihologice sau poate fi intuită prin regresie. Dar un instrument util în analizarea introiecţiei este obserarea ei la vârsta adultă.

3.5. Introiecția la adult

Multe persoane cu care nu petrecem tot timpul zilei dar cu care avem o relaţie interpersonală intensă sunt introiectate în viaţa noastră psihologică cu o anumită continuitate.

Exemplul cel mai la îndemână este situaţia îndrăgostirii. Când un tânăr, sau chiar un adult, se îndrăgosteşte el spune că se gândeşte la persoana iubită tot timpul în care nu este cu ea. Această se poate face doar printr-o introiecţie. Dacă aceasta, cu imaginaţia aferentă, nu ar avea loc, nu s-ar putea face conectarea necesară. A te gândi la un obiect înseamnă a avea o relaţie cu acesta. Or, în lipsa lui, relaţia poate fi menţinută doar pe cale imaginativă, prin introiecţie. A te gândi la persoana iubită este, cel mai probabil, o formă de introiecţie compensatorie, prin care aparatul psihic menţine plăcerea prezenţei obiectului dorinţei chiar şi în absenţa acestuia.

Nu toate scopurile introiecţiilor sunt însă atât de clare. Dacă în cazul unor relaţii plăcute mecanismul compensatoriu este evident, în cazul unor relaţii pe care Eu-ul le percepe că neplăcute, lucrurile sunt mai complicate. De exemplu, şeful critic cu care ai o relaţie neplăcută, îţi poate sta tot timpul în minte. Practic, chiar dacă pentru un termen mai scurt şi cu intensitate mai mică, se petrece tot o introiecţie. Şeful este imaginat aproape în permanenţă în urma unui conflict, individul rămânând astfel în relaţie cu el. Putem bănui trei avantaje pe care psihicul le câştigă din asta.

În primul rând, introiecţia permite individului să îşi verse furia asupra obiectului, în viaţa reală acest lucru fiind extrem de costisitor. Dacă ar răspunde furiei superiorului, individul ar risca să-şi piardă slujba, veniturile şi cariera. Imaginandu-şi însă răspunsul la agresivitate asupra superiorului introiectat, riscurile nu mai există. Avem aşadar o compensare a indispoziţiei create de presiunea furiei nefolosite.

În al doilea rând, introiecţia permite analizarea problemei şi eventual găsirea unei soluţii. Momentele de interacţiune a individului cu şeful sau pot fi scurte, emoţionale iar mesajele nocive pot fi tranzacţii uletrioare, nu foarte evidente. Introiectand personalitatea superiorului, aşa cum o percepe, subiectul va putea derula posibilităţi relaţionale, va putea evalua riscuri, îşi va putea imagina rezultante. Introiecţia asigură aici materialul de analiză.

În al treilea rând, asistăm la ceea ce aş vrea să numesc redeclanşarea compensatorie de analiză.

3.6. Redeclanşarea compensatorie de analiză si lanțul introiectiv

Introduc acest termen pentru a desemna acea introiecţie care, pe lângă utilitatea de moment evidentă, cea a compensării şi cea a analizei situaţiei curente, are şi menirea de a permite analiza unui lanţ introiectiv. Numesc prin acest ultim termen un set de introiecţii ale unor persoane de-a lungul a mari segmente de viaţa, care pot fi conectate retroactiv şi determinate a fi cauzate de o introiecţie fundamentală.

Pentru a explica mai în detaliu acest lucru, apelez la teoria stroke-urilor şi la stroke-urile negative pentru că, aplicandu-le la introiecţie să înţelegem mai bine lanţul introiectiv.

În anii ’40 ai secolului trecut, psihanalistul Renee Spitz a realizat un studiu cu privire la un fenomen extrem de des întâlnit în acea perioadă. Copiii tineri spitalizaţi sau instituţionalizaţi se îmbolnăveau sau mureau în număr extrem de mare, în ciuda mâncării bune, a grijii medicale adecvate şi a unui mediu în general plăcut. Motivul identificat de Spitz a fost lipsa atingerii şi conectării fizice umane. Practic, din copiii studiaţi de Spitz, o treime muriseră şi o mare majoritate era compusă din copii nedezvoltaţi fizic şi psihic. Unii dintre ei nu reauseau să fie autonomi nici după 40 de ani de instituţionalizare. Spitz a publicat rezultatele în 1945, denumirea dată fenomenului, Hospitalism, fiind o boală recunoscută de clasificarea internaţională a OMS, ICD-10, la poziţia F 43.2.20

Seymour Levine realizează un experiment ani mai târziu în care demonstrează că şobolanii privaţi de atenţia părinţilor vor prefera orice fel de recunoaştere a existenţei lor, incluzând tratarea cu stimuli stresanţi, decât să nu primească niciuna. Practic, şobolanii asupra cărora se intervenea cu stimuli, chiar şi stresanţi, trăiau mai mult şi erau mai sănătoşi decât cei care nu primeau niciun stimul.21



Eric Berne preia aceste studii şi propune termenul de stroke, ca unitate de recunoaştere umană. El spune că bebeluşul tânjeşte, după naştere, la o atingere perfectă şi un contact uman total. Dacă nu le primeşte sau le primeşte în moduri defectuoase, copilul va găsi alte moduri pentru a le primi. Ca în experimentele lui Levine, copilul va folosi orice îi stă în putinţă să obţină măcar urletele mamei dacă nu şoaptele pline de dragoste. Aşa ajunge să se mulţumească şi cu stroke-urile negative. Berne consideră că primele moduri de obţinere ale stroke-urilor scriu un protocol, o procedură în viaţa psihică, numită scenariu, pe care individul îl va aplica toată viaţa, dacă nu se intervine asupra lui prin traumă sau dezvoltare personală. Burt spus, copilul care va prefera vorbele pline de furie ale tatălui se va căsători foarte probabil cu o persoană care, din când în când, îi va adresa vorbe furioase.22

Atât pentru Levine şi Berrne, cât şi pentru noi, este practic dificil să determinăm ştiinţific motivele pentru care organismul şobolanilor preferă atingeri dureroase decât niciuna, sau pentru care copilul alege stroke-uri negative în lipsa oricăror recunoaşteri. Putem bănui că sunt caracteristici ale menţinerii vieţii în comun. Foamea de recunostere, diferită de cea alimentară sau fizica, este o foame de intenţie, de prezenţa, de viaţa. Potrivit cercetărilor citate, organsimul pare să se stingă în ipoteza în care nu există viaţă în jur. Această axiomă nu este subiectul acestei lucrări, dar ni s-a părut important de menţionat în condiţiile în care introiecţia este, practic, un stroke şi pare să aibă aceasi motivaţie.

Nevoia de prezenţa cuiva, stresul de readaptare pe care îl produce plecarea mamei, face copilul să prefere introiecţia acesteia în locul nimicului terifiant. În acelaşi timp însă, potrivit Melaniei Klein, mama este iniţial divizată şi, deci, şi introiecţia acesteia. Modul complex în care copilul introiecteaza obiectele exterioare, sânul bun, sânul rău, privirea mamei, privirea tatălui, reconstruind apoi introiecţiile pe măsură ce descoperă unitatea umană, individul, devine, consider, ca orice protocol de stroke, un mod de a introiecta, asemenator scenariului de viaţă.23

Voi numi acest model protocol de introiecţie. Simplificând, dacă relaţia cu figura introiectata, de exemplu tatăl, a fost plină de furia pe care individul nu avea curaj să o îndrepte asupra unui tată abuziv, cred, bazandu-mă pe experimentele de regresie psihologică şi corporală la vârste mici la care am luat parte, că la nivelele adânci ale psihicului, figuri de autoritate profesională, spre exemplu, vor produce o introiecţie ce va urma acest protocol. Individul îşi va introiecta şeful abuziv, de exemplu, sub aceeaşi formă şi cu acelaşi conţinut emoţional. De asemenea, un bebeluş care, în procesul de introiectare a mamei, dezvoltă o furie atât de mare încât naşte o formă de vinovăţie, va introiecta figurile feminine, sau persoane în funcţii sociale de la care se presupune grijă şi atenţie în acelaşi mod, arătând ruşine, vinovăţie sau o poziţie defensivă.

O observare atentă, în practica terapeutică, a relaţiilor clientului cu persoanele apropiate, scoate la iveală o anumită tendinţă a indivizilor de a căuta prieteni, iubit, iubită care să se potrivească protocolului de introiecţie. Cu siguranţă că avem de-a face şi cu un mecanism în buclă. Individul va introiecta o persoană conform cu protocolul său şi va proiecta imaginea modificată a acesteia înapoi pe aceasta. Dar in majoritatea cazurilor studiate de mine, persoanele cu protocol de introiecţie puternic construit vor căuta să îşi aducă în proximitatea socială şi de familie indivizi care să poate intra în acest protocol.

O’Reilly-Knapp şi Erskine (2005) demonstrează, analizând scriptul, sau scenariul de viaţă, al clientului John. “Când John a venit în terapie, nu aveam cunoştinţă despre cât de persistent era sistemul său de script în a-i controla cursul vieţii. Nu era foarte conştient de credinţele sale adânci, nu îşi cunoştea comportamentul şi reactiile fiziologice şi nu era conştient de sentimentele şi nevoile sale. Avea doar cunoştinţe generale despre experienţele lui din copilărie. Şi-a adus aminte de casa în care locuia şi pădurea unde petrecea mult timp jucandu-se cu câinele său.[...] Singurul sentiment pe care îl putea identifica era că se simţea singur în marea parte a timpului.[...] De-a lungul mai multor şedinţe de terapie a vorbit despre cât de dificil este pentru el să înţeleagă că cineva ar putea fi interesat în a-l asculta. Nu avea un cadru de referinţă care să includă o persoană care să îi fie aproape şi cu siguranţă niciuna care să fie interesată de bunăstarea sa. Când l-am încurajat să pună în cuvinte experienţele sale cu oamenii a spus că oamenii sunt interesaţi doar de ei înşişi”.24

Apoi au reieşit în terpia lui John elemente care erau suprapuse pe script, că de exemplu faptul că nici cu soţia sa nu putea vorbi despre singurătatea lui, fiind preocupată doar de ea însăşi, ceea ce a dus ulterior la divorţ. Iată matricea credinţelor lui John (fig.7).


Fig. 725

Logica internă a acestor căutări pare să fie greutatea cu care individul se adaptează la schimbare. Dacă un anumit protocol de introiecţie face parte din scenariul de viaţă al cuiva, alegerea de persoane care nu respectă deloc acest protocol va rezulta într-un efort. Hâns Selye, părintele teoriei despre stres, definea stresul ca “un răspuns non-specific al corpului la orice supunere la schimbare”.26 Apropiindu-si aceste persoane, el va completa lantul introiectiv, asigurandu-si astfel un teren emotional cunoscut care sa nu il duca in stadiul de extenuare al stresului.

În acelaşi timp, însă, alte etaje ale construcţiei fizice şi psihice, conţin chiar în protocolul de introiecţie, şi aspectele negative ale acceptării stroke-ului negativ. În primele decizii de viaţă sunt conţinute şi primele traume care au dus la necesitatea de a accepta compromisuri în relaţia cu mama sau persoanele care îl au în grijă. Introiecţia mamei conţine şi elementele de furie sau vinovăţie, născute din neacceptarea unei situaţii imperfecte, în care relaţia cu obiectul exterior nu este totală. Spre exemplu, în introiectarea mamei este conţinută şi furia sau ruşinea. Or, de-a lungul lanţului introiectiv, aceste trăiri vor fi retrezite mereu, menţinând o continuitate a acestora.

Observăm de aici şi a doua calitate a lanţului introiectiv. Pe de-o parte, cum am văzut, el are calitatea de a păstra nivelul de stres psihologic la niveluri joase. Pe de altă parte însă, cu fiecare nouă introiecţie, va fi retrezita şi trauma iniţială, supunând individul la posibilitatea unei reparări a acesteia. Deci, pe de-o parte redeclansarea lanţului introiectiv este compensatorie, fiecare nouă introiecţie aducând o reconfirmare a protocolului, dar pe de altă parte, cu fiecare introiecţie avem şansa să analizăm acest protocol.

3.7. Necesitatea măsurării introiecției parentale

După cum am văzut în capitolele precedente, introiecţiile celor mai timpurii apropieri umane stau la baza modului în care ne vom raporta la persoanele din viaţa adultă, prin legătură lanţului introiectiv.

Devine, aşadar, extrem de utilă analizarea stadiului în care, în momentul prezent, un adult zugrăveşte în viaţa interioară imaginea părinţilor săi. Analiza Tranzacţională a făcut progrese mari prin evidenţierea stării de Părinte şi propune înţelegerea raţională a acestor stări că prim pas de decontaminare a Adultului. În practică terapeutică, aceste demersuri se fac prin discuţii libere, asocieri ale amintirilor sau analize ale transferurilor.

Crede însă că un instrument psihometric ar putea fi util atât petnru prelucrarea mai sistematică a datelor pe care un client le prezintă în terapie, cât şi pentru analize mai largi ale diferitelor sisteme şi subsisteme sociale.

Bunăoară am putea afla, în cazul unui individ, cu care părinte se simte mai în acord în acest moment al vieţii. Cu care dintre părinţi sau figuri tutoriale este în total dezacord în viaţa sa adultă, răspunsul la această întrebare fiind şi un posibil punct de plecare într-un capitol terapeutic. Este posibilă studierea asemănării sau complemetaritatii dintre persoanele imaginare din viaţa psihică şi părinţii introiectati, existând, aşa cum am arătat, indicii teoretice că anumite structuri neadmise în imaginea părinţilor introiectati devin de sine stătătoare şi pot defula în halucinaţii psihotice.

De asemenea, în cazul unor analize sociale, se poate evidenţia rolul taţilor sau al mamelor în educaţia copiilor sau relaţia, în etaje specifice ale psihicului uman, cu fiecare dintre aceştia. Se pot urmări modificări de paradigme sociale măsurând diferenţele dintre credinţele culturale ale adulţilor şi cele ale părinţilor lor, aşa cum au fost ele introiectate. Plaja de aplicare este extrem de largă dar, cu toate acestea, încă nu există o metodă psihometrică ce, îmbunătăţită, să poată deveni valabilă ştiinţific.

Un alt subdomeniu al psihologiei în care ar putea fi folosită o metodă psihometrică a introiecţiei parentale este, cu siguranţă, terapia familiei. În ultimii ani, tot mai mulţi terapeuţi înglobează în metodele lor o apreciere sistemică non-individuală, uneori transgenerationala a problemelor clienţilor lor. Virginia Satir, părintele terapiei familiei, spune că “terapia familiei trebuie să se concentreze în primul rând asupra partenerilor că parteneri, deoarecedurerea lor maritală i-a împiedicat să-i acorde asistenţă parentală copilului în concordanţă cu nevoile sale de dezvoltare”.27

Dar în cele mai multe dintre cazuri, clientul aflat în terapie nu îi poate aduce şi pe părinţi. Desluşirea traumelor familiale va fi făcută, deci, în absenţa fizică a acestora, dar cu prezenţa părinţilor introiectati. Multe modele de analiză psihologică sistemică a familiei folosesc într-un fel sau altul această metodă. Fie ele Constelaţii Sistemice, Constelaţii Familiale sau Psihodramă. Or, în acest caz, un instrument psihometric se poate dovedi extrem de util, pentru a descoperi apropieri sau distanţări de unul dintre părinţi sau de ambii.


3.8. Tehnnica scaunelor in psihoterapie

Originară în psihodrama lui Jacob Moreno, tehnica scaunelor a fost popularizată pe scară largă în domeniul terapeutic de creatorul terapiei Gestalt, Frederick Perls. Deşi nu a folosit-o de la începutul muncii sale terapeutice, spre sfârşitul vieţii, Pearls a fost, practic, identificat cu această metodă.28

În acest moment, această tehnică este folosită în multe demersuri terapeutice, permiţând evidenţierea şi integrarea anumitor introiecţii, cu precădere cele parentale. Practic, pacientul se aseaza pe diferite scaune în funcţie de persoana din trecut pe care vrea să s-o amintească, vorbind în locul acesteia şi purtând apoi discuţii între aceste personalităţi introiectate. Din propria practică de formare precum şi din propria terapie de dezvoltare personală, activităţi în care am folosit această tehnică, cât şi din observarea şi citirea altor terapeuţi am constatat capacitatea extrem de puternică a acestei metode de a activă aproape instantaneu personalităţi introiectate în urmă cu ani sau zeci de ani de zile.

În fapt, chiar dacă metoda poate fi folosită şi în analiza viselor sau cea a relaţiilor, de multe ori, în cadrul unei sesiuni de tehnică a scaunelor, asistăm la o psihodramă în care un singur individ ocupă pe rând toate rolurile din constelaţia sa familială, aşa cum a fost ea introiectata.

Transformarea comportamentului, a personalităţii, a posturii şi a credinţelor clientului sunt aproape în acelaşi timp cu aşezarea să pe scaunul personajului respectiv. Simpla conştientizare a faptului că vorbeşte prin prisma propriei persoane la o vârsta fragedă, în locul mamei sale, a bunicului sau a profesorului de liceu îl transformă imediat. Clientul îşi întrupează introiecţia, îi da viaţă materială, arătând evident starea eu-lui în care se afla în fiecare moment.

Această constatare este de mare însemnătate pentru prezenta lucrare, de vreme ce metodă pe care o voi propune se bazează pe acelaşi fenomen psihologic. Dacă însă în tehnica scaunelor identificarea cu personalitatea introiectata se face cu întreaga fiinţa, psihic dar şi corporal şi, deci, emoţional, metoda propusă de mine va trebui să se adreseze cu predilecţie etajului psihic, acolo unde starea eu-lui de Părinte îşi are sediul activităţii.

Prezenta lucrare încearcă, deci, să obţină aceasi efect ca tehnica scaunelor, dar într-un mediu de psihometrie neviciat şi cuantificabil.

3.9. Tehnica scaunelor in psihometrie, o propunere

Pornind de la cele de mai sus, reiese o clară posibilitate de a aborda o nouă formă de măsurare a introiecţiei. Abordând paradigma teoretică a lui Eric Berne, aceea potrivit căreia introiectarea părinţilor construieşte personalităţi întregi în viaţa psihică a unui individ, vizibile în practică prin seturi de credinţe şi comportament diferite în funcţie de starea Eu-lui pe care energia psihică a unui subiect o transformă din potenţiala în cinetică, din refulată în defulată, reiese necesitatea măsurării acestor diferenţe.

Practica în psihodramă, constelaţii sistemice sau tehnica scaunelor mai subliniază un lucru. Atunci când unui subiect i se sugerează să intre în altă stare decât cea de Adult, el poate intra în personalităţi diferite ale unei stări ale Eu-lui. Spre exemplu, dacă va fi îndemnat spre starea de Părinte, el poate manifesta comportamentele psihologice şi fizice introiectate de la tată, de la mamă, de la unul dintre bunici sau de la oricare altă figură parentală din copilărie. În anumite momente şi probleme abordate în procesul terapeutic el îşi va imita psiho-fizic mama, în altele tatăl.

Practic, el va alimenta cu energie psihică Pt, Părintele introiectat de la tată, Pm, părintele de la mama sau Pb, spre exemplu, că fiind unul dintre bunici.

Avem motive să credem că sugestia psihoterapeutică, verbală, prin care este îndemnat să materializeze aceste introiecţii poate stă la baza unei sugestii scrise în psihometrie.

În ipoteza noastră, dacă un subiect va fi întrebat despre anumite calităţi ale părinţilor lui, acesta va răspunde apelând la lanţul introiectiv, fiind exclusă că foarte puţin probabilă şi, deci, relevantă statistic, posibilitatea ca părinţii să fie de faţă iar subiectul să le facă o caracterizare obiectivă. Aşadar subiectul va apela la introiecţiile acestora.

Mai mult, modul în care poate fi organizată măsurătoarea, unind testul pentru sine cu cele care întreabă aceleaşi întrebări dar direcţionate către cei doi părinţi, succesiv, va da timp pentru că subiectul să îşi adâncească şi prelungeasca rămânerea alături de energia introiecţiei.

Practic, răspunzând la zeci de întrebări despre, să spunem, mama sa, subiectul va alimenta tot mai mult Pm.


3.10. Măsurarea corelațiilor

În încercarea noastră de a propune o nouă formă de măsurare psihometrică a introiecţiei, vom putea valida metoda doar analizând comparativ variabilele dependente reiesite din aplicarea celor trei teste aceluiaşi individ.

Esenţial este ca, pe de-o parte, să nu existe tentaţia de a analiza şi conţinutul rezultatelor fiecărui test dar, pe de altă parte, să alegem caracteristici măsurate de complexitate destul de mare încât să putem vorbi de introiecţie şi nu de simple evaluări personale şi cognitive.

Dacă vom măsura, spre exemplu, timpul petrecut în faţa televizorului respondetului, apoi îi vom pune aceleaşi întrebări pentru fiecare dintre părinţi, subiectul va activa cel mai probabil  zonele psihologice ale măsurării timpului şi ale structurării lui. El va apela la introiecţie, dar foarte repede va asocia raţional programul fiecărui părinte, ora la care se întoarce de la serviciu, obiceiurile casnice, programele preferate de televiziune şi va da un răspuns aproximativ dar apropiat mult de realitatea obeictiva. El va folosi introiecţia dar o va analiza sistematic.

Aşadar una dintre cerinţele noii metode va fi să găsească seturi de caracteristici care să atingă adâncimi psihice ale respondentului dar să-l oblige şi la sondarea de aceeaşi adâncime a personalităţilor introiectate. De asemenea, calităţile cercetate vor trebui să acopere o plajă mare de existenţă atât a individului în sine cât şi a introiecţiilor.

3.11. Identitatea de gen

Am pornit de la identitatea de gen pentru că, potrivit multor autori, precum Money şi Erhardt (1982), este una dintre primele conştientizări identitare la copii. Identitatea de gen este apartenenţa psihologică la un anumit sex şi este una dintre primele formulate în jurul copilului. Întrebări precum “e băiat sau fetiţă?” adresate părinţilor şi apoi propriile identităţi ale acestora vor pune în primii ani de viaţa o presiune asupra copilului de a se identifica într-unul dintre sexe.29

Aşa cum arată Spence (1984), încă de la vârsta de doi ani şi jumătate, copiii au un simţ al genului lor şi ţin la respectarea lui de către ceilalţi. Identitatea de gen este, deci, stabilită în mare parte încă înainte ca individul să recunoască diferenţele anatomice dintre sexe sau să înţeleagă fenomenul consistenţei genului, aceste lucruri intamplandu-se în jurul vârstei de patru ani. Identitatea de gen este, deci, o apreciere de sine fără a avea toate datele despre aceasta, este un concept rudimentar despre propria persoană. Există, de bună seamă, disturbantele de gen. Copii care de mici se simt ca făcând parte din celălalt sex dar sunt prizonieri într-un corp nepotrivit. Dar inclusiv aici există o constanţă de-a lungul vieţii. Majoritatea transgenderilor spun că din totdeauna au simţit acest sentiment de captivitate în corpul greşit. Însă aceste disturbante sunt rare şi nu contravin scopului nostru de-a demonstra că identitatea de gen rămâne constantă de-a lungul vieţii. 30

S-ar creea astfel premizele pentru a include în cercetarea noastră acest indicator, de vreme ce el este integrat foarte timpuriu în viaţă şi rămâne constant, cu mici excepţii, de-a lungul vieţii. Însă tocmai pentru că numărul de excepţii este mic, o cercetare care să compare doar identitatea de gen a respondentului şi identităţile de gen ale părinţilor, aşa cum au fost ele introiectate de acesta ar fi complet irelevantă statistic şi inutilizabilă psihometric.

Este necesară, deci, o abordare suplimentară, bazată pe identitatea de gen dar neconfundandu-se complet cu aceasta.


3.12. Rolurile de gen

Rolurile de gen sunt, potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (2009), seturi şi norme considerate general potrivite fie pentru un bărbat fie pentru o femeie într-o relaţie socială sau interpersonală.

Ce dezvolta Spencer (1984) este că abordarea rolurilor de gen sunt diferite de identitatea de gen, dar că rămân pe aceeaşi axă. Mai exact, odată ce identitatea de gen a fost stabilită, contribuţia sa la identificarea de către individ a caracteristicilor şi comportamentelor fiecărui gen, rolul fiecăruia, scade în intensitate şi devine indirect, dar rămâne o funcţie a congruenţei de gen. Identitatea de gen “... devine o funcţie a caracteristicilor congruenţei de gen, indiferent cum sunt dezvoltate, de a păstra şi proteja identitatea de gen a fiecăruia sau simţul masculinităţii sau al feminităţii”.31

Tot Spencer (1984) arată că deşi bărbaţii şi femeile au, de-a lungul vieţii, momente în care sunt nesiguri de masculinitatea sau feminitatea lor, în centrul atenţiei este sentimentul inadecvării la propria identitate de gen şi nu suspectarea că psihologic face parte din celălalt sex. Transsexualitatea, aşa cum am văzut, este pe de-o parte rară iar pe de altă parte ea este o confirmare a identităţii de gen timpurii.

Majoritatea studiilor longitudinale demonstrează acelaşi lucru, că feminitatea - masculinitatea individului este, în general, constantă, chiar dacă există momente de schimbare a constelaţiilor de calităţi sau de nesiguranţă.

Galambos, Almeida şi Petersen (1990) confirmă că, în preadolescentă, diferenţele atitudinea de masculinitate, feminitate şi rol se intensifică. Rezultatele lor pot fi folosite ca argument în favoarea intensificării de gen. Mai mult, pubertatea timpurie sau întârziată nu influenţează această intensificare.32

De asemenea, Burke şi Cast (1997) identifică anumite turbulenţe în stabilitatea identităţii de rol la cuplurile proaspăt căsătorite. Studiul confirmă ipoteza potrivit căreia, trăind în comun într-un cuplu marital, indivizii încorporează într-o oarecare măsură rolul soţului sau al soţiei, bărbaţii devenind mai feminini, femeile mai masculine. Această schimbare are un rol benefic pentru comunicare. În momentul în care se naşte un copil, însă, bărbaţii devin mai masculini iar femeile mai feminine.33
Kleeman (1971) arăta că există dovezi în favoarea stabilirii identităţii de gen şi înaintea stadiului falic, aşa cum considera Freud. Într-un studiu făcut pe populaţie feminină, el arăta că “funcţiile cognitive joacă un rol mai important decât se credea anterior în stabilirea identităţii de gen şi sunt contributori universali mai puternici la o vârsta fragedă (înainte de vârsta de trei ani) decât mecanismele de identificare, invidia penisului sau anxietăţi de castrare. Atribuirea de gen la naştere, urmată de confirmarea mediului influenţând capacităţile cognitive progresiv maturizate ale copilului vor fi în mod normal organizatorul identităţii de gen, nefiind însă în mod clar singura forţă de influenţare”.34

În favoarea determinării puternice de către mediu a masculinităţii şi feminităţii poate fi şi studiul făcut de Harris, Vernon şi Boomsma (1998), în care se studiază moştenirea genetică a nivelului de testosteron, un indicator fiziologic aflat în corelaţie cu comportamentul masculin sau feminin. Nu s-a evidenţiat o asemănare între valorile de testosteron ale taţilor şi ale fiilor şi s-a descoperit o corelaţie medie între fete şi mame.35

Identitatea de gen şi înţelegerea rolurilor par strâns legate şi, deşi există variaţii în setul de caracteristici atribuit, există o constanţă de-a lungul vieţii în majoritatea oamenilor.


3.13. Considerații privind folosirea identității de gen si a feminității in studierea psihometrică a părinților introiectați

Am plecat de la premiza că dacă vrem să construim instrumente de măsurare a introiecţiei parentale, mai exact de analiză a corelaţiilor dintre aceiaşi indicatori la subiect dar şi la fiecare dintre părinţi, este necesar să găsim indicatori importanţi, cu un anumit grad de constanţă în structura psihică de-a lungul vieţii şi care să demonstreze că au fost achiziţionaţi cât mai devreme, arătând astfel că stau în miezul vieţii psihice, dacă rămânem în paradigma lanţului introiectiv şi a determinării temporale liniare a aparatului psihic.

Consider că una dintre calităţile indivizilor care poate să joace acest rol în psihometrie este sistemul de credinţe complex al masculinităţii şi feminităţii. Acesta, constituit atât din funcţia identităţii de gen cât şi din elementele asimilate cognitiv din mediu, mai ales în perioada traiului în comun cu părinţii, prezintă o oarecare ubicuitate în viaţa psihică.

Acest lucru este demonstrat atât de prezenţa aproape continuă a feminităţii şi masculinităţii în viaţa psihică, cât şi de legătura indirectă pe care această funcţie o are cu alte funcţii.

Spre exemplu, Gherghinescu (2002) arăta că în cadrul populaţiei masculine, există o diferenţă referitoare la performanţele de empatie cognitiv-anticipativă în funcţie de masculinitatea respondentilor. “În ceea ce priveşte acurateţea performanţelor de empatie cognitiv-anticipativă, dacă la subiecţii de sex feminin nu apar diferenţe între structurile feminine şi cele masculine, a fost pusă în evidenţă însă o diferenţă semnificativă între subiecţii de sex masculin cu structuri de personalitate masculine şi feminine. Această diferenţa este în favoarea subiecţilor de sex masculin cu structuri de personalitate feminine. Se conturează astfel, rolul jucat de structurile de personalitate feminine în ceea ce priveşte capacitatea de transpunere empatică la subiecţii de sex masculin”.36

Nu avem indicii clare că o asimilare a identităţii de rol care avantajează caracteristici feminine ale subiecţilor duce la o dezvoltare a empatiei cognitiv-anticipative. Este posibil că o structură celebrala care favorizează acest tip de trăire empatică să încline balanţa filtrării din timpul asimilării rolurilor spre valori considerate feminine. Certă însă este legătura dintre credinţe atât de vechi şi adânci precum identităţile de rol şi aplicarea lor practică în aparatul psihic de relaţionare cu ceilalţi.

Observăm, deci, că masculinitatea şi feminitatea au o puternică şi constantă influenţă în viaţa oricărui individ, fiind profund legate de identitatea de gen. Se constituie că o puternică funcţie vertebrală în aria relaţionării, a conştiinţei de sine, a sexualităţii, a credinţelor culturale, etc.

Cu siguranţă, feminitatea şi masculinitatea nu sunt singura coordonată prin care, în studii corelaţionale, să identificăm, să comparăm sau chiar să cuantificăm introiecţiile parentale. Consider însă că adăugând şi alte comparaţii între părinţi şi subiect, putem pune bazele unei metode psihometrice în care răspunsul unui subiect şi răspunsurile aceluiaşi individ în locul părinţilor să ne arate indicatori ai introiecţiei.

3.14. Scala Feminității

Unul dintre cele mai uzitate instrumente psihometrice pentru măsurarea feminităţii - masculinităţii este Scala de feminitate din Inventarul de personalitate California. Spre deosebire de Inventarul Multifazic de Personalitate Minessota (M.M.P.I), care era destinat aplicării pe indivizi care prezentau aspecte psihopatologice, CPI este destinat normalităţii psihice.

Un alt argument în favoarea utilizării acestui subtest de feminitate în prezenta cercetare este axarea acestuia pe ipostaza dinamică a personalităţii, cea reală, de zi cu zi, de interrelationare. Aşa cum arăta Gherghinescu (2002) “autorul CPI se sprijină pe acele concepte care apar în interrelatiilor sociale cotidiene, atribute ce se pot regăsi în toate culturile şi societăţile care au o relaţie directă şi integrală cu formele de interrelationare socială”.37

Din cele 18 scale ale CPI, scala de feminitate aparţine grupei a 4-a, iar cei 38 de iteni ai scalei au în conţinutul lor referiri la preferinţele pentru rolurile convenţionale, emotivitate şi sensibilitate precum şi pentru reţinerea impulsivităţii.

Cu cât scorul obţinut este mai mare, interesele feminine sunt mai prezente, adică cele care ţin de o personalitate caldă, sinceră, care îşi respectă semenii. Un bărbat cu scor mare de feminitate, mai apropiat de 38, va fi perceput ca recunoscător, plângăreţ, feminin, blând, nervos, autocritic. O femeie cu scor înalt de feminitate este văzută că serviabilă, generoasă şi matură. Scorurile mici reflectă personalităţi masculine, robuste, expeditive şi agresive. Un bărbat cu un asemenea scor e perceput ca aventuros, lucid, îndrăzneţ, impulisv, dur, pe când o femeie cu scor mic pe această scală apare ca brutală, leneşă, agitată, egocentrică.38

Scala de feminitate CPI este validată în România prin administrarea de către Pitariu (1981) a unei traduceri în limba romană la 570 de bărbaţi şi 300 de femei, liceeni, studenţi în inginerie şi psihologie. Mediile au fost de 17.01 pentru bărbaţi şi 22.49 pentru femei. Diferenţa de 5.48 a fost statistic semnificativă (p < .001). Din 38 de itemi, 31 au diferenţiat semnificativ în direcţia corectă; 3 itemi au arătat inversări. Lucrarea a concluzionat că scala Fe este destul de validă pentru folosirea ei în investigaţiile din România.39

3.15 Recapitularea problemei şi a teoriei

Am plecat în demersul nostru ştiinţific de la inexistenţa unei metode psihometrice de măsurare a introiecţiei parentale la indivizii normal patologici, aşa cum o vede paradigmă Analizei Tranzacţionale.

Mi-am propus să propun o metodă psihometrică pe care să o argumentez teoretic pe de-o parte şi pe care să o experimentez practic prin aplicarea ei într-un domeniu psihic potrivit. Am considerat că feminitatea - masculinitatea individului şi a părinţilor introiectati este o funcţie potrivită acestui scop, de vreme ce prezintă atât cursivitate de-a lungul vieţii, cât şi o rădăcină în cele mai adânci laturi ale aparatului psihic propriu fiecărui individ.

În acest scop am deschis partea teoretică a lucrării cu primele menţionări ale noţiunii de introiecţie la Freud, Breuer şi Ferencz. Aceştia vedeau, deşi sensibil diferit, mecanismul introiecţiei ca funcţie de apărare şi conservare a bunăstării pishice a copilului ca pe o integrare în realitatea psihică a figurii materne în cele mai multe cazuri, a îngrijitorului principal în cazuri speciale.

Melaniei Klein i-am oferit un rol aparte în identificarea şi analiza introiecţiei, ea stăruind mult asupra acestui subiect în teoria să. Klein a formulat metodele prin care psihicul copilului, Eu-ul său în particular trece printr-un proces de scindare. Copilul va scinda obiectul, cel mai celebru exemplu fiind împărţirea sânului mamei în sânul rău şi sânul bun, introiecţia acestora aducând în viaţa intrapsihica sentimentele de vinovăţie, agresivitate şi legătura libidinală constantă.

De-asemenea, am identificat latura imaginativă din procesul introiecţiei, aşa cum o vede Mielu Zlate.

Am trecut apoi la analiza introiecţiei la adult prin sistemul Analizei Tranzacţionale inventat de Eric Berne. Berne a pornit din exterior şi prezent spre interior şi trecut, obervand comportamentele exterioare ale unor clienţi care, în anumite momente, se comportau, gândeau şi apelau la prejudecăţi din personalităţi evident diferite, pe care Berne le-a inventariat ca făcând parte din trecutul individual. Clienţii încărcau energia psihică a propriilor stadii de copil sau cea a persoanelor importante din copilăria lor, în general părinţii. Astfel, el a identificat trei mari stări ale Eu-lui: Părintele, Adultul şi Copilul.

Dacă stări din copilărie fuseseră identificate şi de Breuer sau Freud, marea realizare a lui Eric Berne a fost identificarea stărilor de Părinte care erau mult mai personale decât supraeul clasic.

Berne, Erskine şi alţii au arătat că părinţii erau integraţi cu personalitatea lor completă prin introiectare.

Având acest model, al introiectarii preverbale la vârstă foarte mică şi cea a introiectarii părinţilor la câţiva ani de viaţă, atunci când înţelegerea vorbirii permintea integrări mult mai complexe ale figurilor acestora, cu tot cu moduri de a gândi, prejudecăţi sau tonalitatea vocii, am propus termenul de lanţ introiectiv.

Am arătat că există cercetări care argumentează că credinţele despre rolurile femeii şi ale bărbatului într-o anumită cultură sunt create pe baza identitaii de gen care are loc foarte devreme, ea fiind stabilă deja la doi ani şi jumătate. Achiziţionarea întregului set de credinţe despre rolurile masculine şi feminine este filtrată de identitatea de gen. Identitatea de gen are o puternică latură introiectiva, de vreme ce la doi ani şi jumătate, vârsta la care copiii îşi ştiu şi îşi apară identitatea, aceştia încă nu cunosc diferenţele fiziologice dintre sexe, fiindu-le deci imposibil de aşezat în limbaj fără influenţă externă. Observăm deci că avem de-a face cu un lanţ introiectiv pornit de la identitatea de gen şi construit apoi pe aceeaşi continuitate cu rolurile de gen. Am folosit în acest scop cercetările lui Spencer şi ale lui Kleeman.

Odată stabilit faptul că identitatea de gen şi rolurile de gen au un indicator psihometric bun în feminitatea şi masculinitatea individului am identificat scala de feminitate a CPI ca fiind cea potrivită pentru cercetarea noastră.

Scala de feminitate CPI face parte dintr-un inventar probat de-a lungul timpului, care are şi avantajul că, în cazul în care metoda propusă de mine se va vrea a fi extinsă, poate oferi mai multe scale pentru un larg spectru al existenţei psihice.

Pentru metoda de aplicare am prezentat şi o tehnică folosită mult în ultima jumătate de secol în practica terapeutică. Introdusă pe scară largă în terapie de Fritz Perls prin terapia Gestalt, ea îşi are rădăcinile în psihodramă şi conexiuni cu constelaţia sistemică. Tehnica scaunelor este o tehnică substitutiva în care clientul vorbeşte cu personalităţi importante din viaţa sa. Acestea nefiind de faţă putem, din definiţia termenului, să considerăm că sunt nişte introiecţii.

Din propria practică de formare în psihoterapie, din dezvoltarea personală şi din experienţa altor terapeuţi am observat că atunci când, prin inducţie verbală, un client este rugat să vorbească din punctul de vedere al unuia dintre părinţi, transformarea este nu doar de direcţie, ci de conţinut. Clientul îşi schimbă comportamentul, vocea şi credinţele.

Aceasta este tehnica pe care am optat să o aplic şi propun în psihometrie. Practic, respondentul va fi rugat să răspundă la întrebările scalei de feminitate atât din punctul lui de vedere cât şi din cel al părinţilor, pe rând. Pentru a adânci identificarea cu introiecţia, întrebările din punctul de vedere al tatălui, spre exemplu, vor fi toate, succesiv şi fără a fi întrerupte de cele ale mamei sau de cele destinate lui însuşi.

Vom obţine, deci, trei indici. Feminitatea respondentului, cea a tatălui, aşa cum l-a introiectat acesta şi cea a mamei.

Verificând corelaţional legătura dintre ei, urmărim să identificăm intuiţiile psihologice proprii culturii noastre, precum şi legităţi prezentate de Analiza Tranzacţională în urma introiecţiei părinţilor.

Vom verifica dacă copiii sunt mai feminini cu cât părinţii lor sunt mai feminini. Vom verifica dacă feminitatea părintelui de acelaşi sex este mai apropiată de cea a fiului. Vom verifica dacă persoanele cu indici mari de feminitate imprimă, prin introiecţie, feminitate întregului aparat psihic.

Acestea şi restul întrebărilor de cercetare considerăm că vor fi demonstrate de studiul nostru pe un număr neobişnuit de mare de subiecţi, peste două mii.

Consider că dacă există o legătură corelaţională mare între feminitatea părinţilor introiectati şi propria feminitate vom demonstră influenţa şi puterea introiecţiei şi, deci, validarea acestei metode psihometrice prin substituţie.

Astfel, consider că voi rezolva problemele şi tema prezentei cercetări.

  1. Metodologia cercetării


4.1. Obiectivul cercetării
Acest studiu are că obiectiv investigarea influenţei feminităţii părinţilor introiectati, aşa cum reies din scala de feminitate a CPI atunci când subiectul răspunde în locul lor asupra propriei lui feminităţi reiesite din aceeaşi scală.

Identificarea unor corelaţii semnificative statistic vor stă la baza extinderii viitoare acestui studiu pentru a pune bazele unei scale de măsurare a introiecţiei.
4.2. Alegerea variabilelor
Variabilele studiului vor consta în Fe, feminitatea respondentului pe scala feminităţii CPI, precum şi în Fet şi Fem, feminitatea rezultată din acelaşi test la care acelaşi respondent răspunde in locul fiecăruia dintre părinţii săi.

Pentru început, Fe va fi variabilă independentă. Apoi o voi considera dependentă de Fet şi Fem. Voi evita însă să fac în continuare astfel de referiri, de vreme ce corelaționalitatea studiului, deşi direcţionată de la Fem şi Fet spre Fe, rămâne, în esenţă, doar o corelaţie.

Fiecare dintre aceste variabile va fi măsurată cu scala Feminităţii CPI, un test cu 38 de întrebări. Vom împărţi în 3 şi în 4 cele 38 de puncte, măsurând corelatrea pentru fiecare dintre aceste împărţiri.
4.3. Designul de cercetare
Am ales metoda unui studiu corelaţional, de aplicare a mai multor teste aceluiaşi grup. Având însă în vedere că prezentul studiu se află într-o situaţie mai puţin întâlnită, aceea de a propune o inovaţie în designul de cercetare, îmi voi permite să denumesc această tehnică metoda substituirii de corelaționare.

4.4. Instrumentele de cercetare
Am folosit Scala de Feminitate din Inventarul de Personalitate California (G.H. Gough). Acest chestionar se adresează zonei de normalitate psihică şi foloseşte expresii uzuale, de zi cu zi, aplicabilă oricărui tip demografic.

Scala a fost distribuită unui număr mare de subiecţi, 2039, prin realizarea unui chestionar electronic care a fost distribuit pe internet la data de 27.03.2013.

Această opţiune a fost necesară atât datorită nevoii unui mare număr de respondenti cât şi de necesitatea obţinerii datelor într-un format utilizabil în calculele statistice.

4.5. Intrebările de cercetare
Ipoteza cercetării noastre nu este una cu răspuns neechivoc. Având de-a face cu o cercetare exploratorie vom formula întrebări de cercetare la care vom avea răspunsuri cantintative.

O primă întrebare de cercetare este:

1. Există o corelaţie între feminitatea individului şi cea reiesita în urma punerii acestuia în locul fiecăruia dintre părinţi?

Vom compara Fe cu Fet şi Fem şi vom observa semnificaţii statistice de exeistenta a acestor corelaţii.
Apoi vom lua separat corelaţia feminităţii fiecărui părinte introiectat, obţinând următoarea întrebare:

2. Există o corelaţie între feminitatea părintelui de acelaşi sex, aşa cum o vede respondentul şi propria feminitate?

Intuiţiile de ordin psihologic ne spun că, situandu-se pe pattern-uri diferite ale Complexului Oedipian şi având apropieri diferite de fiecare dintre părinţi, semnificative din punct de vedere al teoriei imitaţiei, bărbaţii şi femeile vor asimila diferit feminitatea părinţilor de acelaşi sex şi cea a părinţilor de sex diferit.

Răspunzând la această întrebare vom şti semnul sexului părintelui a cărui feminitate creşte feminitatea copilului.
Din diferenţele caracterelor dintre sexe extragem ideea că, în funcţie de sexul lor, copiii sunt mai mult sau mai puţin influenţaţi de introiecţiile parentale.

3. Sunt respondentii de sex masculin mai influenţaţi de percepţia feminităţii părinţilor decât cei feminini?
Spre finalul cercetării vom încerca să dăm răspunsul la această întrebare:

4. Se poate vorbi de o măsurare a părinţilor introiectati?

Nu vom avea un răspuns definitiv. Pentru acesta va fi nevoie de o cercetare mai extinsă, bazată pe ercetarea corelaţiilor dintre rezultatele mai multor teste date în metoda pe care o propun, cea a substituirii pentru măsurarea introieciei.

Spre exemplu, vom putea compara rezulatele corelaţiilor prezentului studiu cu un studiu similar dar în care, în loc de scala feminităţii, vom folosi spre exemplu scala eficienţei mentale.
În final, deşi nu face parte din obiectul cercetării, voi folosi cifrele mari ale grupului cercetat pentru a da un răspuns întrebării sociologice:

5. Există o tendinţă spre demasculinizare?
Voi răspunde la fiecare dintre aceste întrebări şi voi evidenţia orice rezultat cu valoare de cercetare.
4.6 Eşantionarea
Cercetarea a fost accesibilă pe internet permiţând, practic, oricărui individ cu o conexiune de acest gen să participe la test. Am optat deci pentru o selecţie arbitrară, care nu asigură reprezentativitate pentru populaţia studiată. Deşi rezultatele nu pot fi generalizate, există o apropiere mare de populaţia studiată, cea a României, derivată din faptul că numerele mari se apropie intodeauna de structura generală.

Pentru a oferi răspunsuri cât mai obiective, participanţilor li s-a explicat că este vorba despre o cercetare ştiinţifică şi că nu este nevoie de datele lor personale, în afară de sex şi vârstă.

Cred că numărul mare al întrebărilor, 119, a îndepărtat participanţii neserioşi.


  1. Rezultatele cercetării şi interpretarea acestora


Structura eşantionului
Eşantionul este puţin debalasat, existând în cadrul acestuia un procentaj mai mare de femei decât există în structura populaţiei din România.

Această realitate a fost luată în calcul, astfel încât calculele să nu fie viciate.




Scala de feminitate CPI are 38 de itemi. Rezultatele pot fi de la 0 la 38, astfel încât 0 înseamnă masculinitate absolută şi 38 feminitate absolută.

Majoritatea răspunsurilor polarizează în jurului mediei de 19 + - 4 puncte (scoruri între 15 şi 24 au 74% dintre respondenti), uşor mai spre feminitate datorită eşantionului care a fost preponderent feminin.

Din acest motiv am ales să tratez analizele separat pe sexe, observând aceeaşi tendinţa de polarizare spre neutru, fără cazuri extreme de feminitate sau masculinitate. Abaterea de la media de 19 este uşor mai ridicată în cazul femeilor.



Dacă ne ne uităm strict la scorurile pe bărbaţi (cele indicate mai jos în albastru) vedem că principii masculine (sub 19 puncte) au 73% dintre aceştia, 9.6% sunt neutrii (scorul 19) şi 17.4% au principii feminine (peste scorul de 19)

Dacă ne uităm strict la scorurile pe femei (cele în roşu) vedem că principii feminine (peste 19 puncte) au 77.4%, neutru (19 puncte) – 7% şi principii masculine (sub 19 puncte) – 15.6%.

Impărțirea rezultatelor in 4 grupe

Pentru a putea realiza mai multe analize am împărţit scala în funcţie de abatarea de la medie în 4 categorii: masculinitate (scoruri de la 0 la 12 – adică abatere mare de la medie), mai debraba masculinitate (scoruri de la 13 la 19), mai degrabă feminitate (scoruri de la 20 la 26) şi feminitate ( scoruri de la 27 la 38 – adică abatere mare de la medie)

Rezultatele testului la care s-a răspuns din punctul propriu de vedere, adică variabila Fe, au fost bine repartizate:

Răspunsul in numele mamei, variabila Fem

O distribuţie evidentă spre rezultate mai feminine au avut-o rezultatele testului în care subiecţii au răspuns la aceleaşi întrebări, dar despre mamele lor.



Observăm deja cum devine evidentă mutarea personalităţii spre zona feminină. Subiecţii răspund întrebărilor gandindu-se la mamele lor chiar dacă la unele întrebări nu cunosc răspunsul exact pe care l-ar da părintele lor de sex feminin.

Notăm de asemenea că feminitatea este mult mai puternică în rândul mamelor decât al respondetilor, chiar şi comparativ cu respondentii femei – 32% dintre acestea au mame clar feminine.

De asemenea, mamele de baieiti sunt percepute de către copii lor ca mai “feminine” decât cele de fete – 37.4% versus 28.6%

Răspunsul in numele tatălui, variabila Fet

Acelaşi efect, dar de sens contrar, îl are răspunsul la întrebările despre taţii subiecţilor. Este din nou evidentă deplasarea spre stânga, adică spre masculin, a răspunsurilor.



Observăm că masculinitatea este mult mai puternică în rândul taţilor decât al respondetilor, chiar şi comparativ cu respondentii bărbaţi – 22.2% dintre acestea au taţi clar masculini.

Totuşi, compărând scorurile dintre introiecţiile taţilor şi cele ale mamelor, observăm din nou tendinţa către feminitate – 14.3% dinte taţi au principii mai degrabă feminine, faţă de doar 7.9% principii masculine în rândul mamelor.

Regresia liniară

Pentru a certifica statistic impactarea de către variabilele considerate independente asupra variabilei dependente, Fe, am realizat o analiză de regresie liniară.

Am considerat că variabile independente:

- Vârsta respondentului

- Sexul respondentului

- Feminitatea mamei

- Feminitatea tatălui



Model

R

R Square

Adjusted R Square

Std. Error of the Estimate

1

.657(a)

0.431

0.430

3.27214

Yüklə 415,06 Kb.

Dostları ilə paylaş:
  1   2   3   4




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin