The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

Ludwig îi relatã imediat si lui Wagner: „Walther îi confirmã dragului Sachs cã si-a gãsit credincioasa Eva -iar Siegfried pe a sa Briirinhilda."1 îi scrise si Cosimei von Biilow: „Dragostea mea pentru ea este profundã si loialã; dar Prietenul nu va înceta niciodatã sã-mi fie mai

290

nebun

drag decât toti ceilalti/'2 Wagner însusi se arãtã încântat la primirea vestii. Doar cu un an în urmã, se vãzuse nevoit sã-1 convingã pe rege sã rãmânã pe tron; fãrã îndoialã, reflecta el în sinea lui, cãsãtoria îl cumintea, determinân-du-1 sã reintre pe fãgasul obisnuit si sã se dedice rolului sãu. Pentru compozitor, un rege fãrã visteria regalã nu era de nici un folos.

Familia Wittelsbach, la fel de'stupefiatã ca viitoarea mireasã de aceastã cererea în cãsãtorie, rãspunse cu mare entuziasm si usurare în suflet. Desi Ludwig abia împlinise douãzeci si unu de ani, nu manifesta pânã în momentul acestei logodne subite absolut nici un interes pentru perspectiva încheierii unei uniri conjugale. Fãrã un mostenitor, tronul urma sã-i revinã de drept, în cazul mortii lui Ludwig, fratelui sãu Otto, precum si copiilor acestuia proveniti dintr-o eventualã cãsnicie. Prin urmare, o datã cu logodna regelui, succesiuni-a la tronul Ba vâri ei pãrea sã fie asiguratã. Bãtrânul rege Ludwig I, trimitându-i o scrisoare de felicitare nepotului sãu, rezumã în câteva cuvinte ceea ce multi dintre membrii familiei trebuie sã fi simtit: „Fie ca binecuvântarea Domnului, dragã Ludwig, sã pogoare asupra cãsãtoriei tale. Am citit de câtva timp în privirile frumoasei Sophie cã tu esti adânc înrãdãcinat în inima ei... vraja cãminului este cea mai mare binecuvântare de pe pãmânt. Cât de fericit mã voi simti sã-1 port în brate pe primul tãu fiu, strãnepotul meu!"3

Bavarezii, în ansamblu, reactionarã favorabil la anuntul logodnei. Este adevãrat cã anumite factiuni se plânserã cã regele ar fi trebuit sã facã o partidã politicã avantajoasã în scopul cimentãrii unor aliante, si mai existau si cei care speraserã în alegerea unei printese de religie

291
protestantã. Dar cei mai multi dintre bavarezi erau fericiti cã tânãrul si frumosul monarh îsi gãsise o partenerã de viatã atât de fermecãtoare. Cei strâns legati de curtea regalã auziserã zvonurile rãuvoitoare care circulaserã deja referitor la viata particularã a regelui si, în consecintã, aceastã cãsãtorie pãrea sã anunte un sfârsit pentru incertitudinea cu privire la stabilitatea tronului. Vaze comemorative, farfurii decorative, medalii si monede omagiale umpleau pânã la refuz vitrinele magazinelor. Cãrti postale cu fotografiile oficiale de logodnã îl înfãtisau pe Ludwig stând la brat cu viitoarea mireasã, regele arãtând oarecum distant si preocupat, în vreme ce Sophie afisa un aer trimfãtor. Numai Robert von Mohl, ambasadorul statului german Baden, îsi exprimã îndoielile: „Simteai inevitabil cã Printesa nu avea un caracter blajin, binevoitor, mai docil. Chipul ei deosebit de frumos sugera rãcealã si asprime, care-i rãmâneau întipãrite pe fatã chiar si atunci când Regele se apropia în mod prietenesc sã-i vorbeascã."4

împãrãteasa Elizabeth a Austriei se nimeri, printr-o coincidentã fericitã, sã treacã prin Miinchen în drum cãtre Zurich, când se anuntã în mod oficial logodna surorii ei. Elizabeth aranja ca trenul cu care cãlãtorea sã opreascã în capitala bavarezã, astfel încât sã felicite personal cuplul cu prilejul importantului eveniment. Ludwig se retrãsese în dormitorul sãu de la Residenz, pretextând cã se îmbolnãvise de guturai, dar când auzi cã Elizabeth astepta la garã, se îmbrãcã în grabã, o luã cu trãsura pe Sophie de la palatul tatãlui ei, situat în oras, si se deplasã cu vitezã spre locul de întâlnire cu împãrãteasa. Odatã ajunsi acolo, Ludwig, asezat în fata logodnicei sale, îi declarã fãrã tact si lipsit de diplomatie

292

™

Degete nebun

Elizabethei cã singurul lucru pe care-1 gãsea cel mai atrãgãtor la Sophie era asemãnarea cu sora ei mai mare."5

Aceastã vorbã trebuie sã fi fost total dezagreabilã si jenantã pentru Sophie. Chiar si dupã logodnã, Ludwig îsi pãstrã totusi aparenta de demnitate regeascã si-si închidea lãuntric orice afectiune pe care s-ar fi putut întâmpla s-o nutreascã pentru Sophie. îsi continuã prolixa corespondentã între „Elsa" si „Heinrich", subliniindu-si din când în când gândurile cu câte un cuvânt sau maximum douã de devotament, iar acest atasament de la mare distantã pãrea sã fie tot ce se simtea în stare sã exteriorizeze.

Wagner fãcu o vizitã particularã la Miinchen în martie si Ludwig îi aranja s-o cunoascã pe Sophie la palatul tatãlui ei. Dupã întrevedere, compozitorul îi scrise regelui: „Am fost profund impresionat de draga aleasã a inimii Voastre! Gratiosul meu Rege! Pentru prima datã de când destinele ni s-au încrucisat, am privit în atare ochi omenesti binecuvântati cu dragoste fierbinte pentru Maiestatea Voastrã si care au glãsuit sufletului meu cu profunzime si elocventã. Oh, mãcar dacã s-ar putea sã vã uniti prin legãmântul sacru al cãsãtoriei curând, cât mai curând!"6

Desi Ludwig îsi începea si-si încheia scrisorile cu cuvinte afectuoase, Sophie gãsea în ele prea putinã mângâiere . Totusi, pânã si veneratia lui Wagner trebuie sã i se fi pãrut neînsemnatã în comparatie cu maniera în care regele cocheta, afisându-si dragostea ciudatã pentru fratele Sophiei, Karl Theodor. Karl Theodor, supranumit "Gackl" în copilãria lui Ludwig, tocmai suferea mult în Unrta mortii sotiei sale, când, la 13 martie 1867, regele asternu pe hârtie urmãtoarele rânduri tulburãtoare:

„Scumpa mea Elsa,

Te rog sã mã ierti cã te deranjez la aceastã orã târzie. Nu pot sã-ti destãinuiesc decât tie cât de tare sufãr. Sunt cu adevãrat atât de fericit de logodna noastrã ... si, în acelasi timp, mã simt cumplit de amãrât si de întristat. Oh, Dumnezeule, draga mea Elsa, în ciuda întregii mele fericiri, mi se rupe inima de durere. Gackl, care este atât de apropiat sufletului meu încât m-as azvârli în foc pentru el fãrã sã tremur de teamã la gândul propriei mele vieti, e rãnit. Oh, n-ar trebui oare sã-i stau alãturi la primejdie;: as îndura cu plãcere în locul lui orice durere din lume. Cât de tare mã doare inima! Nu existã nimeni în lume pe care sã-1 recunosc mai presus decât mine; absolut nimeni nu-mi poate ordona; dar dacã as abdica, i-as lãsa lui tronul, da, chiar i-as transfera coroana si însemnele regalitãtii. L-as sluji cu bucurie, i-as da ascultare si i-as îndeplini orice dorintã, dar lui si nimãnui altcuiva de pe întreaga suprafatã a pãmântului. Te rog fierbinte, fã tot posibilul sã vorbesc cu el în intimitate si în tihnã de îndatã ce se întoarce; va vedea cu câtã credintã bate pentru el, pânã la capãtul vietii, inima acestui prieten. Oh, Doamne! Pentru nimeni de pe pãmânt nu poate fi cu nici un chip mai pretios decât pentru mine - nici mãcar pentru propria-i mamã. Mi-e de neîndurat sã mã gândesc la eventualitatea mortii lui - mi-as pierde mintile."7

Nu se stie cum a reactionat Sophie la aceastã scrisoare. Ludwig se hotãra anevoie sã-si exprime sentimentele fatã de logodnica sa, si totusi, nu sovãia sã-si mãrturiseascã dragostea nemãrginitã pentru fratele ei în aceastã epistolã necugetatã, în pofida tuturor vorbelor binevoitoare, devenea din ce în ce mai limpede cã Ludwig nu se implica din punct de vedere sentimental în aceastã viitoare cãsãtorie. De asemenea, însusi tonul corespondentei

294
lor nu sugera o poveste de dragoste pãtimasã: ca pãrtasã pasionatã de muzica wagnerianã, Sophie trebuie sã fi considerat straniu cã Ludwig continua sã se semneze cu pseudonimul „Heinrich", mai degrabã decât cu cel de „Lohengrin", de care se îndrãgosteste Elsa. Dar când Sophie se plânse mamei sale de indiferenta logodnicului, Ludovica îi rãspunse doar cã „nimeni n-ar putea fi mai plicticos si mai excentric decât sotul ei si el nici mãcar n-avea scuza cã era rege."8

Cu toate acestea, Ludwig nu dãdea semne vizibile cã se simtea nemultumit de aceastã logodnã, începu imediat sã decoreze încãperile din Residenz destinate miresei lui, selectând o mânã de camere situate cu un etaj mai jos de cel ocupat de rege. Apartamentul lui Sophie, asemeni celui locuit de Ludwig, avea vedere spre Hofgarten. Regele comandã ca peretii acestor încãperi sã fie acoperiti cu tapete reproduse si imprimate cu fidelitate dupã decorurile de scenã folosite la recentele reprezentatii mun-cheneze cu „Lohengrin" si sã se construiascã o micã scarã în spiralã care sã lege biroul sãu de lucru cu viitorul budoar al Sophiei. Marea operã wagnerianã, încã neterminatã, „Die Meistersinger von Niirnberg", urma sã formeze ornamentul asezat în centrul festivitãtilor, hãrãzitã ca dar de nuntã din partea compozitorului pentru cuplul regal în ziua cununiei religioase. Iar Ludwig comandase o nouã caleasca pentru ziua nuntii, o masã compactã, deformatã de excesul de ornamente sculptate în formã de frunzã si suflate cu aur, cu heruvimi si tãblii laterale pictate cu scene din viata lui Ludovic al XV-lea si încununatã cu o copie a coroanei regale bavareze. Se zvonea cã aceastã piesã fantezistã 1-ar fi costat pe rege peste un milion de guldeni.9
în primele luni de logodnã, Sophie si familia ei se vãzurã deseori supusi bizareriilor nocturne plãsmuite de Ludwig. în toiul noptii, i se întâmpla sã se hotãrascã brusc cã dorea sã-si vadã logodnica si trimitea un rândas la Possenhofen. în timp ce toti cei de prin împrejurimile lacului Starnberg dormeau adânc, Ludwig se urca în trãsurã si pornea la drum prin beznã, mergând de la castelul Berg pânã la vila ducelui Max, situatã pe partea cealaltã a apei. Avertizati de rândas, membrii casei du-cale se trezeau din somn si se îmbrãcau cum se cuvine, deoarece Ludwig insista totdeauna sã fie primit cu toate onorurile acordate unui suveran, indiferent cât de înaintatã era ora. Sophie si pãrintii ei asteptau pe trepte, ascultând zgomotele trãsurii lui Ludwig, cãlãretii care însoteau caleasca veneau scrâsnind pe aleea de acces presãratã cu prundis, Possenhofen strãlucind de luminã în spatele lor. Ludwig nu rãmânea totdeauna dupã ce provoca atâta larmã; câteodatã, îi lãsa Sophiei un buchet de flori sau o scrisoare si apoi dispãrea în întunericul noptii la fel de neasteptat cum se ivise.

Când Ludwig binevoia totusi sã stea un timp, cerea deseori sã vorbeascã între patru ochi cu Sophie si atunci o doamnã de onoare se ascundea cu discretie în spatele unei perdele de protectie din palmieri pitici, sãditi în vase de pãmânt. Ludwig se prãbusea într-un fotoliu, în timp ce Sophie îi cânta la pian sau interpreta vreo arie romanticã. Dupã câteva ore, printesa se aseza în fata lui, lucrând cu acul broderii, tãcerea stânjenitoare asternutã între ei fiind întreruptã câteodatã de remarca lui Ludwig cã ea avea ochi foarte frumosi. Conversatia lor era astfel mereu fortatã si Ludwig descoperi curând cã, atunci când discutau, Sophie nu se dovedea a fi la fel de

296

fygele nebun

inteligentã sau de antrenantã cum o crezuse la început. Vorbãria ei de fetiscanã usor necultivatã îl plictisi initial, apoi îl iritã din ce în ce mai mult. Noptile se scurgeau anevoios în aceastã manierã stânjenitoare, pânã când Ludwig, obosit si plictisit, îsi lua rãmas bun. Doar ocazional lãsa sã cadã zidul de apãrare al prudentei rezerve si-si îngãduia sã-si exteriorizeze emotiile, dar, chiar si în aceste rare împrejurãri, se limita la câteva sãrutãri schitate din fugã pe fruntea Sophiei. Odatã, printesa se saturã de acest joc si îndrãzni sã-1 sãrute pe Ludwig pe buze; se enervã atât de tare încât aproape rupse logodna pe loc. Sophie nu se plângea niciodatã de Ludwig, nu trãda nicicând altceva decât satisfactie fatã de acest aranjament. Totusi, într-o anumitã împrejurare, tensiunea nervoasã îi depãsi puterea de rezistentã, în timpul uneia dintre vizitele nocturne, Ludwig aduse cu sine coroana viitoarei sotii ca s-o probeze Sophie. Se dovedi a fi prea mare si acest lucru îl amuzã nespus pe Ludwig, care se prãpãdi de râs vãzându-si viitoarea mireasã cu coroana pe cap. Pentru a spori efectul comic, o puse pe Sophie sã-si scoatã coroana si s-o reaseze la loc de câteva ori, asa încât el sã poatã observa cum îi cãdea peste frunte. Când plecã, Sophie izbucni în lacrimi, strigând: „Nu mã iubeste! Se joacã pur si simplu cu mine!"10

Atâta timp cât comportamentul bizar al lui Ludwig rãmânea ascuns între peretii tãcuti de la Possenhofen, numai el si cu Sophie cunosteau pasii încâlciti ai dansului în care se antrenaserã împreunã. Cu toate acestea, iluzia si duplicitatea nu puteau dura la infinit; când printul Chlodwig von zu Hohenhohe-Schillingfurst dãdu un bal în onoarea cuplului, puntea în echilibru fragil se prãbusi, dând în vileag adevãratele sentimente ale lui Ludwig. Bomhard relatã:

2.97
„Cãtre ora zece, regele rãzbi pânã la mine prin mijlocul multimii de invitati, mã întrebã cât era ceasul si dacã mai avea timp sã ajungã la teatru înainte de sfârsitul dramei lui Schiller care se juca acolo. I-am atras atentia Regelui cã gestul meu de a mã uita la ceas, dacã ar fi remarcat, ar putea fi interpretat gresit. L-am rugat pe Rege sã se posteze în fata mea, si, în acest timp, am scos ceasul din buzunarul jiletcii si 1-am informat cã mai putea sã vadã încã o parte din piesã. Dar mi-am luat libertatea sã-1 avertizez cã n-ar fi cu sigurantã un comportament cuviincios fatã de viitoarea sa mireasã dacã ar pãrãsi balul atât de curând, îmi multumi si destul de repede dupã aceea se rãspândi prin viu grai vestea cã: «Regele a plecat!». Oaspetii uimiti credeau cã Regele plecase fãrã sã-si ia rãmas bun de la logodnica sa, desi eu nu stiu dacã era adevãrat. Asistând la aceastã scenã, m-am vãzut obligat sã conchid cã Regele nu era îndrãgostit de mireasa lui."11

Destul de curând, întregul oras Miinchen aflã despre acest incident si întrebãri serioase legate de plãnuita nuntã începurã sã iasã la suprafatã.

Nunta fusese fixatã pentru 25 august 1867, când Ludwig îsi sãrbãtorea ziua de nastere si împlinea douãzeci si doi de ani. Sophie se ocupa de trusou, în timp ce Ludwig se agita cu ceremonialul minutios si complicat impus de o nuntã la nivel de stat: cununia religioasã propriu-zisã, receptia, dineul de galã si balul, fãrã a mai pune la socotealã marele triumf prevestit de premiera operei wagneriene „Maestrii cântãreti din Nurnberg". Cu toate cã Ludwig detesta de obicei ceremoniile publice, se lãsase prins în vâltoarea evenimentului, cumpãnind asupra încâlcitei etichete a Wittelsbachilor pentru cele

298

nebun

mai impresionante detalii. Când îsi pironi odatã privirea de la fereastra biroului sãu de lucru din Residenz, observã cum opt cai negri care urmau sã fie înhãmati la caleasca aurie de nuntã erau plimbati în buiestru prin curtea palatului. Altãdatã, totusi, gândul la pasul care avea sã-i schimbe fundamental viata îl coplesi atât de tare, încât îi scrise Sophiei: „Cât de minunat ar fi fost dacã ne-am fi putut cununa în tainã într-o micã bisericã din preajma lacului Starnberg."12

Dar acesta nu era un simplu sentiment romantic. Ludwig se îngrozea din ce în ce mai mult la gândul cã mii de ochi iscoditori urmau sã-1 scruteze la propria-i nuntã si cã avea sã fie socotit ostentativ drept un exponat la parada de pe strãzile capitalei sale. Curând, începu sã regrete modul impetuos în care-i ceruse mâna Sophiei si entuziasmul subit care-1 îmboldise spre o cãsãtorie de care acum se disocia. Anxietatea provocatã de pregãtirile pentru festivitãti, cuplatã cu întelegerea crescândã a raptului cã Sophie nu constituia un substitut pentru împãrãteasa Elizabeth, îl conduserã pe Ludwig la decizia fatalã de a anula nunta.

Mai important decât atât, Ludwig ajunsese sã se înspãimânte de însãsi ideea cãsãtoriei, fie cu Sophie, fie cu oricare alta. Gândurile si sentimentele de naturã homosexualã, care cântãriserã greu în imboldul sãu cãtre exprimarea publicã a dragostei romantice, irupserã acum din nou la suprafatã, aruncându-1 în ghearele deznãdejdii. Nu era vorba numai de simpla dorintã a anulãrii nuntii; igno-rându-si în repetate rânduri propriile înclinatii sexuale, Ludwig descoperi cã nu le putea alunga încheind pur si simplu o cãsãtorie cu o printesã pe mãsura rangului sãu. Merse pânã acolo încât îi ceru medicului sãu personal,

2.99
Gietl, sã-i elibereze un certificat prin care sã ateste cã era inapt pentru însurãtoare, îi declarã de asemenea unui oficial al curtii cã mai degrabã pierea prin înec în lacul Alpsee decât sã ducã nunta pânã la capãt.13 Era din ce în ce mai agitat si mai nervos, mãsurând cu pas mãrunt încãperile la ore târzii din noapte sau nãvãlind în dormitorul mamei sale cufundatã într-un somn adânc, si se azvârlea pe pat, plângând dupã ajutor. Odatã, fu gãsit stând în dreptul oglinzii de la masa de toaletã, schimono-sindu-se la propria-i imagine reflectatã si spunând: „Câteodatã, nu m-as încumeta sã jur cã nu sunt nebun."14

Primul pas decisiv întreprins de Ludwig era sã amâne în mod oficial nunta, în loc de 25 august, data stabilitã pentru ceremonie, o informã pe Sophie cã ritualul religios urma sã aibã loc pe 12 octombrie, zi în care se cununaserã si pãrintii si bunicii lui. Sophie nu se alarmã peste mãsurã la primirea acestei vesti: amânarea pãrea sã fie destul de rezonabilã, întrucât pregãtirile pentru ceremonial erau întârziate, iar data aleasã tinea de traditia familiei. Apoi, la o reprezentatie cu „Tannhãuser" în luna august, cuplul de tineri logodnici fu vãzut ocupând locuri separate în Teatrul curtii regale, Sophie în loja tatãlui ei, iar Ludwig stând singur în cea regalã. Pânã spre sfârsitul acelei seri, se rãspândirã zvonuri alarmante despre situatia logodnei regelui. Dupã spectacolul de operã cu „Tannhãuser", compozitorul Liszt comentã cu un umor fin: „Maiestatea Sa nu pare sã fie un petitor foarte înfocat."15

Totusi, în ochii marelui public, logodna continua, cu nunta amânatã pur si simplu pentru scurt timp. Numai Ludwig stia cã acesta era un viclesug menit sã-i împã-ciuiascã atât pe supusi, cât si pe logodnica sa pânã când

300

fygele nebun

reusea sã prindã suficient curaj si sã rupã în mod oficial legãtura solemnã. Faptul cã se hotãrâse deja sã nu respecte promisiunea de cãsãtorie este confirmat printr-o scrisoare trimisã de rege baronesei Leonrod. în 25 august, ziua sa de nastere si totodatã data în care fusese initial fixatã nunta regalã, Ludwig declara:

„Sentimentul de deplinã fericire care mã animã acum cã m-am scuturat din robia unui legãmânt împovãrãtor - despre care stiam cã se va dovedi a fi un nenoroc pentru mine - nu se poate compara decât cu extazul unui convalescent care respirã în sfârsit din nou aer proaspãt dupã o boalã primejdioasã. Sophie mi-a fost dintot-deauna dragã si pretuitã ca prietenã si sorã iubitã, dar nu mi s-ar fi potrivit ca sotie; cu cât se apropia mai mult ziua nuntii, cu atât mã îngrozea pasul ce-mi era hãrãzit. Mã simteam foarte, foarte nefericit si astfel m-am decis sã mã eliberez din lanturile si cãtusele autoimpuse: nici Sophiei nu i-a venit greu sã-si retragã cuvântul, deoarece a vãzut cu proprii ochi cã eram cu totul nepotriviti; asa încât am evitat nenorocirea si acum avem amândoi posibilitatea sã ne legãm printr-un angajament care promite sã ne facã fericiti; sunt convins cã va gãsi o partidã strãlucitã în viitorul apropiat iar, în ce mã priveste, nu mã grãbesc câtusi de putin. Sunt încã tânãr si cãsãtoria ar fi oricum prematurã."16

Aceastã scrisoare prefigura ceea ce urma sã se întâmple; desi Ludwig afirma cã logodnica lui întelegea motivele rãsturnãrii de situatie, ea nu stia de fapt nimic mai mult decât cã nunta fusese contramandatã. O datã cu apropierea noii date fixate pentru cununie, 12 octombrie, toate nelinistile si spaimele vechi reiesirã la suprafatã. Când nu mai putu sã suporte presiunea moralã, Ludwig de-

301
clarã cã nunta trebuia din nou sã fie amânatã, de aceastã datã pânã pe 28 octombrie. Nu se hotãra sã ducã la bun sfârsit promisiunea de cãsãtorie si nici sã accepte cu curaj rãspunderea pentru ruperea logodnei.

Pe 4 octombrie, Ludwig primi o scrisoare de la ducele Max, care-i cerea regelui fie sã stabileascã o datã definitã pentru ceremonia nuntii si s-o respecte, fie sã desfacã logodna. Ludwig îsi iesi din fire de mânie pentru cã „un supus" îndrãznise sã i se adreseze în acest fel ultimativ. Dar misiva ducelui îi oferea de asemenea scuza pe care o cãuta demult, îi scrise logodnicei sale cu o duritate neasteptatã: „Iubitã Elsa, pãrintii tãi doresc sã rupem logodna. Accept propunerea lor."17

In acest mod aflã si Sophie despre decizia logodnicului ei. Câteva zile mai târziu, primi o scrisoare lungã în care Ludwig se strãduia sã-i explice, pe cât de sincer îi îngãduia prudenta si discretia, motivele pentru desfacerea legãmântului.

„Iubita mea Elsa,

întrucât mi s-a impus cu forta ziua nuntii ca unei plante exotice scoasã din mediul ei natural si tinutã în serã, la fel cum am acceptat silit si ziua logodnei, consider de datoria mea sacrã sã-ti spun ceva acum când nu e prea târziu. Mi-ai fost mereu scumpã si dragã, nutresc o adevãratã si sincerã afectiune pentru tine, te iubesc ca pe o pretioasã sorã; si acest sentiment, adânc încuibat în inima mea, nu va pieri niciodatã si, ca atare, as vrea sã te rog sã-mi acorzi în continuare simpatia si prietenia ta pretioasã si binevoitoare; dacã ti-ai aminti de mine cu durere si amãrãciune, acest lucru mi-ar pricinui o mâhnire adâncã.

Atunci când corespondam foarte des, cu o varã în

30.2

nebun

urmã, si când ti-am dat dovezi de prietenie si încredere, mama ta m-a presat sã iau o hotãrâre; ea socotea cã ti-am sucit mintea deoarece nu credea în existenta unei prietenii fãrã dragoste „realã", îti vei aminti de rãspunsul pe care vi 1-am dat tie si mamei tale prin intermediul lui Gackl. Când am auzit apoi cât de nefericitã te-a fãcut si cã urma sã pleci de aici si sã nu ne mai vedem din nou, m-a cuprins durerea; m-am simtit profund impresionat de dovezile de dragoste adevãratã pe care mi le-ai dat; afectiunea mea pentru tine a crescut atât de mult încât m-am lãsat ademenit sã-ti cer mâna. Motivul pentru care am ordonat toate pregãtirile de nuntã, am discutat si ti-am scris despre aceasta, amânând-o fiindcã nu doream totodatã sã o zãdãrnicesc, n-a fost ca sã te însel sau, asa cum ai putea crede, sã-mi iau cuvântul înapoi încet si pas cu pas, oh, nicidecum! N-am vrut cu sigurantã sã te amãgesc. Acest fapt este mai presus de orice îndoialã. Am actionat cu convingerea fermã cã totul va duce la un deznodãmânt satisfãcãtor. Acum, am avut destul timp sã mã analizez si sã chibzuiesc temeinic, si înteleg cã dragostea mea frãteascã sincerã si loialã pentru tine este si va fi de-a pururi adânc înrãdãcinatã în sufletul meu. Dar înteleg de asemenea cã nu este iubirea absolut indispensabilã într-o unire matrimonialã.

îti datorez mãcar atâta lucru, dragã Elsa, si te implor sã ne continuãm prietenia când îti vei retrage fãgãdu-iala; si acum cã ne despãrtim, te rog sã ne luãm rãmas-bun fãrã supãrare si amãrãciune si te mai rog - te implor din tot sufletul - sã pãstrezi toate suvenirurile pe care ti le-am dat si sã-mi îngãdui sã le pãstrez si eu pe ale tale. Ele îmi vor reaminti mereu de o perioadã de timp care nu va conteni niciodatã sã-mi fie pretioasã, ca si de o

303
scumpã prietenã si rudã - atât de apropiatã inimii mele - si pentru fericirea cãreia mã voi ruga lui Dumnezeu cu credintã în fiecare zi. Dacã în decurs de un an nu vei fi gãsit pe cineva cu care sã crezi cã vei putea fi fericitã si dacã nu mi se va fi întâmplat si mie acelasi lucru (care socot cã nu e cu desãvârsire imposibil), atunci vom putea sã ne unim pentru totdeauna - adicã, desigur, dacã te vei simti încã în stare; dar acum e mai bine sã ne despãrtim si sã nu ne legãm soarta pe viitor. Trebuie sã spun din nou cã amestecul mamei tale în problemele noastre - asa cum se prezentau iarna trecutã - a fost cu totul nefericit. Dacã mai existã dusmãnie sau amãrãciune în sufletul tãu - care sunt strâns legate de urã - fie ca bunul Dumnezeu sã-ti dea puterea milosteniei, astfel încât sã recunosti în aceastã sincerã mãrturisire dovada celei mai pure si mai loiale prietenii. Fie ca Dumnezeu cel Atotputernic care împãrãteste deasupra noastrã - si aceasta este dorinta mea cea mai puternicã - sã Te cãlãuzeascã pe calea deplinei fericiri pe care o meriti cu prisosintã, iubitã si credincioasa mea Elsa. si acum, adio, nu-1 uita niciodatã,