In vreme ce Ludwig, regele, devenise o figurã îndepãrtatã, stearsã, pentru unii miinchenezi, acesti sãteni din Alpi erau încântati: aparitiile de basm, calestile somptuoase, cãlãretii în costume impunãtoare si regele împodobit cu brose bãtute cu diamante, se potriveau Perfect cu conceptia tãranilor despre ceea ce ar trebui sã
363
fie un monarh. Pentru ei, Ludwig cãpãta cu atât mai mare concretete, cu cât se retrãgea într-un univers plãsmuit de imaginatie. Serile, poposea adesea la bâlciuri si sãrbãtori rurale, întâmpinându-si cu cãldurã supusii zâmbitori si miscându-se printre ei cu o usurintã pe care nu o putuse niciodatã manifesta la curtea miinchenezã. Ii cunostea dupã nume pe multi dintre fermierii din regiunea Allgau si se interesa de starea culturilor agricole, oprindu-se câteodatã în treacãt ca sã discute despre recoltã. Când fãcea aceste vizite, lãsa totdeauna în urmã un memento tangibil al prezentei regale: mici bijuterii, ace de cravatã cu pietre scumpe, sau ceasuri cu rubine, toate piese foarte elegante si de un gust rafinat, fireste, de nici un folos pentru acesti fermieri practici. si totusi, acesti oameni de rând îl iubeau pe Ludwig cu atât mai mult pentru contradictiile sale; regele, care nu suporta sã se învârtã în societatea curtenilor, se amesteca de bunãvoie printre supusii din provincie, coplesindu-i cu mici bijuterii pretioase si jucându-se fericit cu copiii lor.
în izolarea sa autoimpusã si stingheritoare, Ludwig cãuta din ce în ce mai des compania verisoarei sale, împãrãteasa Elizabeth, fie la Possenhofen, fie la vreo cabanã de vânãtoare depãrtatã din Alpi. împreunã, cãlãreau prin pãdurile umbroase sau stãteau pe puntea micului sãu vapor cu aburi botezat „Tristan", pe când navigau pe apele line ale lacului Starnberg, scãldat în lumina lunii, recitându-si poeme sau citindu-si unul celuilalt din Schiller ori din Shakespeare. Una dintre doamnele de onoare ale împãrãtesei evoca în detaliu o astfel de întâlnire:
„îsi puse repede la loc bereta, care i se clãtina într-un echilibru instabil deasupra pãrului frumos, ondulat... Purta uniforma austriacã si etala cu ostentatie piezis, de-a latul pieptului, cordonul cu Marea Cruce a Ordinului
364
nebun
Sfântul stefan si, pe deasupra, orientat în directia inversã, colanul cu panglicã pentru serviciul militar în armata activã. Descinse din trãsura de galã - un bãrbat chipes cu manierismul unui suveran strãin sau precum Lohengrin în alaiul de nuntã... (El) avea ochi negri minunati care-si schimbau cu repeziciune expresia; blândã ca în vis, apoi iarãsi fulgerãtoare, o licãrire de amuzament rãutãcios - si ca sã spun lucrurilor pe nume - ochii înflãcãrati, scânteietori, deveneau glaciali si scãpãrau o licãrire, o sclipire care semãna mai mult a cruzime. Apoi, iarãsi, arãta melancolic si blajin."5
Aceste legãturi strânse cu Elizabeth si cu familia ei 1-au ajutat în parte pe Ludwig sã compenseze relatiile încordate cu mama si fratele lui. în decursul timpului, se atasã foarte mult de fiul Elizabethei, printul mostenitor Rudolf, un tânãr sensibil si irascibil, deziluzionat de viatã si de pozitia sa. Acesta admira eforturile hotãrâte depuse de Ludwig pentru a-si crea o lume de evadare din realitate, o nesfârsitã piesã jucatã cu grandoare pe scenã, în care el era unicul actor principal.
în noptile când nu se aventura în Alpi, Ludwig se cufunda în studiul istoriei si culturii franceze, îi ordona deseori secretarului sãu de cabinet, Friedrich Ziegler, sã-i procure cãrtile necesare. Ginerele acestuia îsi amintea inai târziu:
„Regele Ludwig citea ... foarte mult si despre tot soiul de subiecte. Toate aceste materiale de lecturã trebuiau sã fie obtinute de cãtre Ziegler, fie cã se refereau la literatura germanã medievalã sau modernã, fie cã erau opere literare franceze demult uitate. Regele cerea în special cãrti din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea în care erau descrise epocile în care trãiserã Ludovic al XlV-lea si Ludovic al XV-lea. întrucât nu dorea sã parcurgã totul
365
de unul singur, îi pretindea lui Ziegler sã-i expunã în detaliu aceste lucrãri si sã-i citeze câteva pasaje... Toti Ludovicii din dinastia de Bourbon, al XlV-lea, al XV-lea si al XVI-lea, sotiile si amantele lor, Delfinul, Printul de Conde, Ducele de Berry, Contesa d'Artois si de Provence, aii fost desteptati din somnul lor de veci. întreaga viatã plinã de fast a curtii regale din acea epocã de la Versailles si de la Fontainbleau era adusã în fata ochilor - serbãri galante, cavalcade, turniruri, dueluri cavaleresti, liturghii solemne, parade, iluminatii, focuri de artificii, concerte, alegorii si picnicuri câmpenesti. Apoi teatrul: mii de tragedii si comedii, atât lirice, cât si eroice, divertismente, balete eroice, comedii fantastico-eroice, pantomime, proverbe dramatizate, feerii tragice si pastorale. Nu numai titlurile acestor opere, dar si intriga si întregul continut trebuiau sã fie discutate în amãnunt... Ziegler singur nu putea îndeplini aceastã misiune. Sotia lui îi sãri în ajutor si copia fragment dupã fragment. Pânã si titlurile acestor opere nenumãrate umpleau tomuri întregi."6
Atât de intensã era aceastã pasiune pentru l'Ancien Regime*, încât Ludwig începu sã comande prezentarea pe scenã a unora dintre aceste opere dramatice pentru propria-i delectare. Aceste reprezentatii particulare, cunoscute sub numele de „Separatvorstellungen"**, începurã în 1872 si continuarã pânã în 1885. S-a întrunit un numãr de 209 spectacole, dintre care 47 au avut loc la Residenztheater, iar 162 la Teatrul curtii regale, cu mult mai încãpãtor. S-au însumat 154 de piese, 44 de opere si
*L'Amient Regime (Ib. fr.) - vechiul regim monarhic dinainte de revolutie ** Separatvorstellungen (Ib. germ.) - reprezentatie sau spectacol special
366
nebun
H balete, care au fost puse în scenã numai pentru plãcerea regelui.7 Majoritatea acestor opere dramatice evocau vietile regilor Frantei: „Ministru sub domnia lui Ludovic al XIV-lea", „Copilãria lui Ludovic al XV-lea" si „Madame Dubarry" erau doar câteva dintre cele mai savurate de Ludwig. Odatã, Diifflipp, dupã ce examina programul spectacolelor, comentã: „Nu înteleg cum se poate Maiestatea Voastrã delecta cu asemenea fleacuri!" Dar, în loc sã-si exprime supãrarea, Ludwig surâse pur si simplu, rãspunzându-i: „si eu cred cã piesa e proastã - si totusi, respirã mireasma de la Versailles!"8
Dar aceste reprezentatii particulare nu însemnau cã regele se deda numai la acte de extravagantã lipsite de gust. Pe lângã opere franceze minore, Ludwig ordonã si montarea unor piese valoroase de Schiller, Shakespeare, Victor-Marie Hugo si Henrik Ibsen. Aceste spectacole îi tineau pe angajatii Teatrului miinchenez ocupati luni de-a rândul cu punerea în scenã, costumele, decorurile, efectele teatrale si acompaniamentele muzicale. Ludwig plãtea totdeauna cu promptitudine costurile pentru punerea în scenã, dar dividendele rãmâneau proprietatea Teatrului miinchenez, care le utiliza iarãsi si iarãsi în spectacole publice.
De-a lungul timpului, sfera acestor reprezentatii particulare se rãspândi si ele furã considerate ca un alt semn al instabilitãtii mentale a regelui, îi repugnase întotdeauna sã se expunã privirilor publicului când se afla la teatru, dar la aceste spectacole speciale, se putea concentra asupra scenei, fãrã gândul supãrãtor cã altii se holbau la el. „Merg sã privesc eu însumi, nu sã ofer un spectacol altora", remarcã Ludwig într-o anumitã împrejurare, i,!
36?
28
Dezmembrarea guvernului
$^e la începutul anilor 1880, stilul de viatã straniu al lui Ludwig si dorinta sa coplesitoare de izolare începurã sã tulbure în mod grav functionarea eficientã a guvernului, în orice moment dat, nimeni nu putea spune cu exactitate unde s-ar fi aciuiat prin munti. Dezgustul regelui fatã de activitatea cabinetului îl determinã sã ignore documente oficiale importante pânã ce acestea se îngrãmãdeau în sute de pagini; amânând la nesfârsit ceea ce se putea rezolva în chip rezonabil într-o orã, îsi îngreuna si propriile îndatoriri, astfel cã atunci când se apuca în fine de treabã, îi lua o zi întreagã sã citeascã temeinic toate hârtiile. Se scurgeau sãptãmâni la rând pânã ce se hotãra sã se ocupe de datoriile oficiale sau sã accepte o întrevedere cu vreun membru al guvernului, în cele din urmã, rezolvã aceastã problemã îmbinând excursiile alpine cu audientele guvernamentale. Se întâmpla ca un membru al cabinetului sã se pomeneascã în orice moment din zi sau din noapte convocat la vreo cabanã montanã îndepãrtatã în scopul coordonãrii afacerilor oficiale. Louise von Kobell, sotia secretarului de cabinet August von Eisenhart,
nebun
descrise una dintre aceste întâlniri la Altach, lângã Wal-chensee.
„Pãdurarul regal... adusese o masã si niste scaune, le asezã pe pajiste, întinse pe masã un pled rosu de lânã si puse deasupra un buchet mare de flori, apoi alungã câinii de vânãtoare în custile lor... Regele sosi împreunã cu suita lui în trãsura de lux, pe urmã apãru si Eisenhart cu mapa plinã de hârtii oficiale si întrunirea se desfãsurã în aer liber. Cadrul era neconventional. Mai departe, pe pajiste, grãjdarii camparã pentru un popas mai lung, rânduind în sir trãsurile. Purtând haine de cãlãtorie si o bonetã scotianã cu panglici la spate, regele se asezã la masã. în spatele sãu, bãtosi ca vergeaua de tun, se postaserã doi lachei, în vreme ce în fatã, stând de asemenea în picioare, se gãsea seful de cabinet într-un costum bãrbãtesc negru de vizitã, cu un clac sub brat, însirând pe un ton declarator propunerile si sugestiile diverselor ministere. Din când în când, linistea era tulburatã de tãlãngile vitelor sau de lãtratul câinilor, mâniosi cã fuseserã închisi. De îndatã ce regele ajunse la ultima hotãrâre si semnã documentele, îl salutã politicos la despãrtire pe secretarul sãu si fãcu un semn, dupã care, ca prin farmec, întreaga suitã pieri în depãrtare."1
Era un mare nenoroc pentru Ludwig cã nu avea prieteni apropiati, si nici un cerc de persoane intime pe care sã se bizuie; cel mai statornic si influent dintre companionii sãi era Richard Hornig, care detinea postul de cãlãras-sef. Hornig se nãscuse la Mecklenburg în 1840, fiind fiul unui maestru de cãlãrie care slujise sub domnia lui Maximilian al II-lea. Desi fusese deseori descris ca apartinând pãturilor de jos, drept grãjdar avansat în rang, Hornig fãcea parte din clasa proprietarilor de pãmânt
369
instruiti si fãrã titluri de noblete. Altminteri urmase scoli particulare si fusese numit ofiter de artilerie în armata bavarezã. Manierele sale erau elegante, cizelate, si-i impresiona pe toti cei din jur cu firea lui modestã, rezervatã, si cu ascutimea mintii.
Ludwig si Hornig se întâlniserã pentru prima datã în mai 1867, când regele avea douãzeci si unu de ani. Acesta se simti imediat atras de Hornig, înalt, bine fãcut, cu pãrul blond si ochi albastri, si, dupã câteva investigatii discrete, îl invitã pe tânãr sã se alãture casei regale; în timp,, Hornig deveni maestru-sef de cãlãrie, pozitie aproximativ echivalentã cu cea de comis al grajdurilor domnesti la curtea regalã britanicã, în plimbãrile nocturne ale regelui, Hornig urma cãlare calestile si sãniile aurite, descãlecând adesea pentru a-i potrivi peste picioare regelui pledul de blanã sau pentru a-i curãta de coajã o portocalã; drept urmare, Hornig suferea deseori de degeraturi si de inflamatii ale laringelui. De-abia în 1878, primi în cele din urmã permisiunea sã-1 însoteascã într~o trãsurã proprie. Relatiile lor tumultoase, subiect în nenumãrate rânduri pentru insinuãri si bârfe malitioase, contenirã în ultimã instantã în 1886, cu câteva luni înainte de moartea lui Ludwig.
Haosul ce împresura guvernul bavarez începuse sã se infiltreze pe nesimtite în casa regalã, în 1876, Ludwig îl destitui pe August von Eisenhart din functia de secretar de cabinet. Cãderea lui Eisenhart era ca o loviturã de trãsnet din senin: într-o zi, Ludwig se decise pur si simplu sã-si schimbe secretarul de cabinet fãrã sã-1 informeze. Eisenhart aflã în cele din urmã despre dizgratierea sa când merse la castelul Berg sã-1 însoteascã pe rege si se trezi cã nu i se pregãtise nici o trãsurã pentru transport. Diifflipp se strãdui mai târziu sã-1 influenteze pe rege sã
370
l
Degete nebun
se rãzgândeascã, dar Ludwig se mãrgini sã-i spunã: 7Lasã-mã în pace! Nu-mi pot imagina cum de 1-am tolerat pe idiotul ãsta atâta vreme!"2
înlocuitorul lui Eisenhart, Friedrich Ziegler, deveni singurul demnitar cu care se întâlnea Ludwig în mod curent. Pentru a înlesni functionarea competentã a guvernului, toti cei sase ministri cu portofolii importante trebuiau sã solicite audiente la Ziegler, care servea pe atunci ca intermediar; ei întocmeau toate rapoartele de cabinet cãtre acesta si el le supunea spre examinare regelui. Astfel Ziegler devenise cel mai puternic om din regat. El hotãra cu cine se întâlnea regele si spre ce anume îsi îndrepta atentia. Comentariile lui Ziegler, sustinute cu inteligentã, puteau influenta hotãrârile regelui. Pozitia sa era neconstitutionalã, asa cum Richard Wagner încercase în repetate rânduri sã-i semnaleze regelui cu privire la Pfistermeister si totusi Ludwig nu catadicsea sã se debaraseze de un functionar a cãrui simplã prezentã îi usura poverile tronului. Si nici primul ministru nu protestã, chiar dacã fusese privat de dreptul sãu constitutional de a se consulta periodic cu regele. Când Lutz ajunse premier în 1880, aceastã metodã se potrivea pe de-a-ntregul scopurilor sale, întrucât îl îndepãrta pe rege de la deciziile reale luate de cabinet.
Chiar dacã se bucura de o functie cu mare autoritate, Ziegler ocupa locul al doilea dupã Hornig. Ordinele obisnuite date de Ludwig erau trimise frecvent prin intermediul lui Hornig, într-un dispret cu atât mai umilitor Pentru Ziegler prin însãsi natura dorintelor exprimate de rege. De pildã, Hornig îi scria lui Ziegler: „Dragã pri-etene, din pricina timpului scurt, mi-a fost imposibil sã-ti trimit instructiunile anexate la primul lot, asa cã ti le ex-Pediez acum." Urmau douãzeci si patru de însãrcinãri
371
de rutinã, lipsite de orice importantã, printre care se numãrau: sã scrie anumitor ziare, mustrându-le cã „nu ortografiazã pronumele «Eu» si «al Sãu» cu majuscule când se referã la Maiestatea Sa", „sã exprime sincere multumiri din partea Maiestãtii Sale" unui numãr de doamne cu care coresponda si sã-i redacteze o scrisoare Kaizerului Wilhelm I pentru cã „nu-1 felicitase pe Rege cu prilejul sãrbãtoririi zilei Sale de nastere"; ca urmare, împãratul trebuia informat cã „Maiesatea Sa rãmãsese neplãcut surprins", era înstiintat Ziegler.3
în ciuda tendintei ocazionale de a-1 împovãra pe secretarul de cabinet cu astfel de sarcini neînsemnate, Ludwig îl agrea cu adevãrat pe Ziegler. Noul secretar de cabinet se îndeletnicea cu pictura si cu compozitii poetice în timpul liber, iar relatiile personale dintre cei doi erau calde si prietenoase, în pozitia sa privilegiatã, secretarul de cabinet putea sã asiste la comportamentul din ce în ce mai bizar al regelui. De exemplu, într-o împrejurare, Ludwig îl învinui cu mânie pe Ziegler de utilizarea termenilor „deja mentionat" într-un raport guvernamental. Pentru un rege, îi declarã Ludwig, lucrurile nu erau niciodatã „mentionate", ci mai degrabã „aduse la cunostintã"! „Mentionat" reprezenta un cuvânt „reprobabil" si-i interzise lui Ziegel sã-1 foloseascã din nou sub amenintarea cu destituirea.4 Mai nelinistitor decât atât, se pãrea cã regelui îi plãcea sã improvizeze jocuri sâcâitoare si sinistre cu secretarul sãu de cabinet. Odatã, pe când acesta îi citea cu voce tare un raport guvernamental/ Ludwig înhatã de pe birou un mic revolver din argint si-1 îndreptã direct spre crestetul lui Ziegler. în mod câtusi de putin surprinzãtor, secretarul de cabinet se opri din citit, socat si temându-se pentru viata lui. Ludwig rãmase
372
Degete nebun
tãcut, dar fluturã arma prin aer ca semn pentru Ziegler sã continue lectura; nervos, secretarul de cabinet îsi atinti din nou privirea spre paginile ce-i stãteau în fatã. De îndatã ce Ziegler schitã acest gest, regele tinti iarãsi spre capul sãu. Acest joc morbid continuã, regele ochind spre crestetul secretarului de cabinet si apoi fluturând revolverul în aer, pânã la isprãvirea întregului raport, în cele din urmã, evident frustrat de încercãrile zadarnice de a-1 face pe Ziegler sã-si piardã sângele rece, Ludwig puse micã arma deoparte, spunând: „E uimitor câte soiuri de lucruri se fabricã în zilele noastre. Vezi cât de convingãtor aratã a revolver si nu este decât un termometru."5 Vestile despre astfel de incidente se rãspândirã curând la curtea regalã si în guvern, sfârsind prin a furniza inamicilor din ce în ce mai numerosi ai regelui suficiente munitii pentru a-i pune sub semnul îndoielii sãnãtatea mentalã. Acest episod cu Ziegler pare sã demonstreze mai degrabã simtul sãu bizar al umorului decât orice altceva, trãsãturã de caracter împãrtãsitã cu verisoara lui, împãrãteasa Elizabeth. Ca si împãrãteasa, Ludwig savura asemenea situatii, amuzându-se copios sã-i chi-nuie pe cei din jur. Rostea deseori lucruri dintre cele mai nesocotite sau scandaloase pur si simplu pentru a pândi figurile îngrozite si reactiile curtenilor, dar nimeni nu-1 cunostea atât de bine încât sã înteleagã cã acest comportament era, în si prin sine, destul de inofensiv. Ziegler msusi simti pe propria piele acest nivel de stres, care rãmase îndeajuns de constant în timpul când era în functie, însã care-1 afectã atât de tare, încât pe 6 septembrie 1879 îsi prezentã demisia din functia de secretar de cabinet, fri mai 1880, Ludwig îl rugã sã-si asume din nou aceastã Pozitie, punând accentul pe afectiunea sa personalã.
373
Ziegler acceptã fãrã tragere de inimã, dar, dupã trei ani, renuntã în cele din urmã sã mai fie în slujba regelui, epuizat din punct de vedere fizic si suferind de surescitare nervoasã.
Ziegler era doar unul dintre numerosii oameni de la casa regalã care fuseserã înlocuiti sau pur si simplu îsi pãrãsirã serviciul în ultima jumãtate a domniei lui Ludwig., In 1877, secretarul curtii regale, Dufflipp, demisiona în urma unei neîntelegeri financiare cu regele si îi succedã în functie Ludwig von Burkel; Burkel rezistã în acest post timp de cinci ani înainte sã-i ia locul Philipp Pfister, si acesta înlocuit curând de Hermann Gresser. Acest joc al fotoliilor dãntuitoare în casa regalã, întetit în ultimii ani de domnie, reflecta nu numai suprasolicitarea nervoasã în slujba unui monarh pretentios si impulsiv, ci si starea haoticã de lucruri din guvern.
în 1883, contele Maximilian von Holnstein cãzu pânã la urmã de la putere, în autoritatea pozitiei sale, Holnstein se expunea tuturor clevetirilor ce circulau pe seama regelui si acest soi de informatii îi permiserã sã-si pãstreze functia. stia despre relatiile întretinute de Ludwig cu diversi rândasi la cai, grãj dãri si soldati, si dat fiind caracterul duplicitar al lui Holnstein, s-ar fi putut întâmpla sã foloseascã acest material dãunãtor pentru santa-jarea regelui. Prezenta sa continuã la curtea bavarezã, laolaltã cu vãrsãmintele secrete din partea lui Bismarck drept recompensã pentru semnarea acelei Kaiserbrief, întãresc posibilitatea sã fi servit drept spion prusac. La pãrãsirea postului de la casa regalã, Holnstein, desi rãmas la Miinchen, a trecut în mod discret pe statul de platã al lui Bismarck. Ar fi fost chiar de neînteles dacã asa-numitul cancelar de fier nu s-ar fi folosit de pozitia
374
eele nebun
intimã detinutã de Holnstein si de contactele sale la curtea Wittlesbachilor. Holnstein mentinea o retea de spioni demni de încredere care lucrau ca servitori în casa regalã si s-a bizuit mai târziu pe aceste persoane introduse în toate secretele ca sã strângã dovezile în ultimã instantã utilizate pentru a demonstra dementa regelui.
Era totusi în acest grup de servitori si însotitori un om care se ridica mai presus de toti în ce priveste loialitatea si devotamentul fatã de rege: contele Alfred Durckheim-Montmartin. Ludwig îl întâlni pentru prima oarã pe Durckheim, pe atunci în vârstã de douãzeci si cinci de ani, în toamna lui 1874. Durckheim era un tânãr înalt, chipes, inteligent si îndeajuns de modest pentru a satisface gusturile regelui; slujise mai înainte ca aghiotant al vãrului lui Ludwig, printul Arnulf. Ludwig îl numi în cele din urmã pe Durckheim aghiotantul sãu. El rãmase în acest post, în preajma regelui, pânã la obstescul sãu sfârsit. A fost singurul membru al casei regale care a luat parte ca martor la ultimele zile petrecute de Ludwig la Neuschwantein si 1-ar fi însotit fãrã îndoialã pe stãpânul sãu în cãlãtoria fatalã spre Berg, dacã n-ar fi fost fortat, sub amenintarea cu trimiterea în judecatã la Curtea martialã, sã-si abandoneze postul si sã se reîntoarcã la Mtinchen.
Ludwig admira caracterul reverentios al lui Durckheim, precum si firea sa sobrã si calmã, coplesindu-1 cu mici cadouri si scrisori personale. Impresionat peste mãsurã de aceste atentii regesti, Durckheim îi scria:
„Tocmai am primit prea binevoitoarea scrisoare a Maiestãtii Voastre si minunatul album cu ilustratii de la Linderhof, care vor rãmâne pentru totdeauna un suvenir Pretios al acelor zile pe care le voi pãstra în suflet ca pe
375
un vis feeric... Fiecare pulsatie a inimii mele apartine principiului monarhic care pentru mine se întruchipeazã în Persoana Maiestãtii Voastre. Sunt mereu pregãtit sã-mi vãrs ultima picãturã de sânge pentru triumful Regalitãtii si pentru Persoana Suveranului."6
Doi ani mai târziu, în 1876, Ludwig îl desemnã pe Durckheim sambelanul curtii regale. Tânãrul îi rãspunse: „Pe când stãteam în fata Maiestãtii Voastre, m-am simtit cuprins de o putere magicã si toate nelinistile si mâhnirile care îmi tulburaserã sufletul loial s-au risipit în momentul vrajei de a fi zãrit pe Maiestatea Voastrã."7 în mod limpede, pe Ludwig îl entuziasmau asemenea sentimente si ajunse sã-1 considere pe Durckheim drept un membru nepretuit al curtii sale. Rãsplata cea mai mare i-o acordã în cele din urmã la 30 martie 1883, când Ludwig îl numi aghiotant personal.
Pe la începutul anilor 1880, nemultumirea regelui fatã de modul sãu de viatã îl determinã sã cumpãneascã iarãsi la abdicare, în 1880, dinastia Wittlesbachilor sãrbãtori sapte sute de ani de domnie, dar nici un fel de rugãminti nu-1 înduplecarã pe rege sã participe la festivitãti. Burkel încercã sã-1 convingã pe Ludwig, spunân-du-i cã era de datoria lui sã asiste la solemnitãtile comemorative, reprezentându-si familia.
„în mod firesc, refuzã. Am insistat, arãtându-i cât de mult îl iubea poporul si cu câtã bucurie ar fi întâmpinat în Miinchen dupã atâta timp. «Nu pot», îmi rãspunse, frecându-se pe frunte. «E înspãimântãtor, dar nu mai pot în nici un chip sã suport cum se holbeazã mii de oameni la mine, sã zâmbesc si sã transmit salutãri de sute de ori, sã pun întrebãri unor persoane care nu înseamnã nimic pentru mine si sã le ascult rãspunsurile care nu
376
eete nebun
intereseazã. «Nu, nu! Nu mai existã nici o scãpare din solitudinea mea.» Apoi, linistit si cu tristete, adãugã în soaptã: «Câteodatã, dupã ce am citit pânã la epuizare si totu-i cufundat în tihnã, simt un imbold irezistibil sã aud un glas omenesc. si pe urmã, îl chem cu clopotelul pe unul dintre servitori sau dintre surugii si-1 rog sã-mi povesteascã despre cãminul sau familia lui." Si, cu a-ceastã amãrãciune care-mi frânse inima, conchise: «Altminteri, as uita complet arta vorbirii.» Nu mai era nici o altã explicatie; un demon teribil dinlãuntrul sãu îl retinea sã se întoarcã în lume; se luptase cu puterile întunericului, dar fusese biruit."8
Ludwig îsi pierduse în mod evident orice urmã de interes pentru îndatoririle regale; ideea de „noblesse oblige" murise, cel putin în ceea ce-1 priveste, de mult timp, în urma nepopularitãtii prieteniei sale cu Wagner, în rãzboaiele care-i stirbiserã autoritatea supremã, pe coridoarele pustii si învãluite în umbrã si fantasme din castelele lui. Nu-i mai pãsa câtusi de putin dacã îsi exercita drepturile de suveran si, continuând sã actioneze în acest fel, îsi prejudicia propria pozitie si prestigiul tronului.
Dostları ilə paylaş: |