The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun
Yüklə 1,5 Mb.
|
|
Durckheim era pe deplin constient cã se urzea ceva si întelegea cã Ludwig se expunea unui pericol. Nu stia cã, în vreme ce regele chibzuia la situatia financiarã si la construirea castelelor, familia regalã si guvernul bavarez se angrenaserã în mod activ într-un complot menit sã-1 înlãture pe Ludwig de la domnie. 452 34
„Nu este îndeajuns de nebun sã fie imobilizat si tinut la loc sigur, într-o camerã închisã cu cheia, dar prea anormal sã se descurce convenabil în lume cu oameni rezonabili."1 Acestea sunt cuvintele rostite de împãrãteasa Elizabeth despre vãrul ei Ludwig. De-a lungul vietii, Ludwig dãduse dovadã de o excentricitate pronuntatã. In ultimii zece ani de domnie, lãsase impresia cã suferã de o degradare nelinistitoare a stãrii de sãnãtate mentalã, caracterizatã de unul dintre slujitori drept „o prãbusire în întunericul impenetrabil si fãrã fund", asociatã cu o extravagantã crescândã, care ducea la concluzia cã era nebun.2 în raportul final, guvernul bavarez folosise istoria familiei Wittlesbach, boala psihicã a printului Otto si comportamentul bizar al regelui din ultimii ani de viatã drept dovadã incontestabilã cã Ludwig era un alienat mintal incurabil. Wittelsbachii aveau o lungã istorie pe linia excentrici-In spita paternã a lui Ludwig, existase un record ^spãimântãtor de consangvinitate prin cãsãtorii si legã-Ufi amoroase ilicite între rude de sânge, fapt ce poate sã 453
si în neamul reginei Mãrie exista o istorie de comportament bizar. Doi dintre strãmosii ei, landgraful de Hessen Ludwig al IX-lea si fiica acestuia Caroline, erau predispusi la accese de paranoia. Familia reginei Mãria se perpetuase de asemenea prin numeroase cãsãtorii între rude de sânge: pãrintii ei erau veri primari, bunicile erau surori, iar strãbunicii fuseserã de asemenea veri de gradul întâi.3 Despre unchiul ei, regele Prusiei Friedrich Wilhelm al IV-lea, se spunea cã manifestase simptome de dementã. Maximilian si Mãrie îi tinuserã pe fiii lor departe de aceste rude excentrice, dar atât Ludwig, cât si Otto aflaserã prin intermediul bârfelor ce circulau la curtea regalã despre acesti unchi si mãtusi cu apucãturi ciudate. Pe mãsurã ce înainta în vârstã, gândul cã ar putea sã fie si el predispus la o boalã psihicã îl frãmânta fãrã încetare pe Ludwig, provocându-i chinuri morale. Cele mai sumbre temeri i se adeverirã când maladia se abãtu asupra fratelui sãu; dementa lui Otto îl îngrozea pe Ludwig, prilejuindu-i sã întrevadã întunecata mostenii6 ereditarã a familiei. Otto începu sã manifeste pentru prima datã semne ale unei stãri patologice în timpul rãzboiului franco-prusac/ 454 nebun
pãrea incapabil sã se concentreze, suferind de insomnie sj epuizare nervoasã. Pe 6 ianuarie 1871, Ludwig îi scria baronesei Leonrod: „Este într-adevãr dureros sã-1 vãd pe Otto într-o asemenea stare de suferintã care pare sã se agraveze în fiecare zi. în unele privinte, este mai iritabil si mai nervos decât mãtusa Alexandra - si toate aceste manifestãri grãiesc de la sine. Nu doarme adeseori timp de patruzeci si opt de ore încheiate; nu si-a scos cizmele din picioare opt sãptãmâni, se comportã ca un smintit, face grimase înspãimântãtoare, latrã precum câinii si câteodatã spune cele mai indecente lucruri; apoi este iarãsi normal pentru o perioadã de vreme. Gietl si Solbrig 1-au examinat si, dacã nu le urmeazã curând sfaturile, va fi prea târziu sã se mai vindece vreodatã!"4 Comportamentul printului în vârstã de douãzeci si sase de ani deveni în cele din urmã atât de straniu si dezechilibrat, încât Ludwig ceru unei comisii alcãtuite din patru medici, condusã de doctorul curtii regale, Gietl, sã-1 consulte pentru a-i pune diagnosticul. Dupã examinarea preliminarã, Gietl îi trimise regelui un raport: „Cei patru medici considerã în mod unanim necesar ca gravitatea situatiei, precum si consecintele serioase ale comportamentului sãu, sã-i fie explicate Altetei Sale Regale. Numai dacã Maiestatea Voastrã nu dã alte ordine, socot de datoria mea sã-mi asum aceastã misiune ^trucat îl cunosc pe Alteta Sa Regalã de când s-a nãscut s1 îl observ de mai mult timp decât oricine altcineva."5 Ludwig primea cu regularitate rapoarte despre starea ^e sãnãtate a fratelui sãu, dar medicii recunoscurã cu Promptitudine cã nu-1 puteau ajuta prea mult. La început, tto fu tratat pentru epuizare nervoasã; nici unul dintre 455
Ludwig însusi nu cunostea nimic despre boala fratelui; citea cu constiinciozitate de la un cap la altul diversele rapoarte, dar credea cu naivitate cã Otto se putea vindeca dacã îsi schimba comportamentul, în acest sens, îi trimise mamei sale o scrisoare: „I-am spus lui Gietl sã meargã si sã-1 vadã pe Otto la Hohenschwangau deoarece e absolut necesar sã ducã o viatã ordonatã si sã asculte de recomandãrile medicilor; este deja aproape prea târziu pentru cã nu vrea pur si simplu sã urmeze sfaturile doctorilor."7 Spre sfârsitul lui octombrie, comportamentul lui Otto devenise complet imprevizibil, iar Ludwig se vãzu nevoit sã accepte cã boala fratelui era mai degrabã de naturã mentalã decât fizicã, îi relatã în acest fel mãtusii sale Amalie, regina Greciei: „Starea lui Otto este deplorabilã. E pe cale sã ajungã întocmai ca mãtusa Alexandra; suferã de o surescitare morbidã a întregului sistem nervos care este de-a dreptul înspãimântãtoare."8 Declinul lui Otto surveni cu rapiditate; în 1872, fusese deja pus sub supraveghere strictã. Desi Ludwig continua sã-si viziteze cu regularitate fratele, aceste prilejuf1 devenirã curând o caznã cumplitã, îl gãsea adesea stând singur în beznã, refuzând sã-si pãrãseascã încãperii6-Otto evita sã se spele cu sãptãmânile, pãrul îi atârna & 456
li nebun
soioase peste fata scofâlcitã si nu putea fi deter-sã se îmbrace. Refuza sã stea de vorbã cu Ludwig si îsi închipuia deseori cã auzea voci care-1 strigau, plângând si tipând pe când Ludwig îl privea cuprins de neputintã. Fiecare vizitã fãcutã lui Otto îl zguduia sufleteste, lãsându-1 înfricosat cã s-ar putea întâmpla ca si el sã cadã victimã acestei maladii.9 Spre sfârsitul lui 1872, situatia se agravase atât de mult, încât Ludwig porunci ca fratele sãu sã fie tinut sub cheie la Nymphenburg, departe de privirile iscoditoare ale curtenilor munchenezi. Otto se revoltã cã trebuia sã stea închis în camerele lui, scriindu-i: „Având în vedere cã n-am fãcut nimic rãu, nimic nu te îndreptãteste sã mã tratezi astfel. Am fost constrâns sã suport întemnitarea si sunt prizonier; tratamentul meu este degradant/'10 Sfãtuit în permanentã de medici, Ludwig continuã sã-1 priveze pe fratele sãu de libertate. Vizitele lui se rãrirã simtitor. Dupã un asemenea prilej, îi scrise reginei Mãrie: „Din fericire, 1-am gãsit pe Otto mai putin irascibil decât mã asteptam. Nu-i place totusi sã iasã la plimbare si încã pretinde cã are furuncule pe picioare. Pe când ne plimbam cu trãsura, nu contenea sã-si îngroape capul în palme - nu mã privea drept în fatã si rãspundea la salut mult prea târziu dupã ce oamenii respectivi trecuserã deja."11 In 1873, doctorul Gietl fu înlocuit cu un psihiatru spe- Clalizat, medicul Bernhard von Gudden, care conducea Un sanatoriu pentru alienati situat în apropiere de yWnchen. în luna august a aceluiasi an, Otto se alãturã ratelui si mamei sale la Hohenschwangau ca sã par- icipe la sãrbãtorirea zilei de nastere a lui Ludwig, iar °ctorul Gudden se dovedi destul de lipsit de tact sã 457
„Starea de sãnãtate i s-a înrãutãtit în decursul ultimei luni si în tot orasul nu se vorbeste decât despre «escaladã» ... cu prilejul festivitãtilor Corpus Christi* desfãsurate cu trei zile în urmã. Regele, care s-a supãrat pe Bisericã, a refuzat sã ia parte la sãrbãtoarea religioasã sau sã-i îngãduie Printului sã asiste. Acest lucru pare sã fi tulburat mintea Printului Otto (ale cãrui halucinatii au luat în ultimul timp o întorsãturã misticã) si, tocmai când procesiunea intra în Catedralã, pãtrunse prin mijlocul cordonului de soldati însiruiti pe stradã, se nãpusti înãuntru (învesmântat într-o jachetã de vânãtoare, treaz de-a binelea) si se aruncã pe treptele altarului chiar în fata Arhiepiscopului care oficia sfânta liturghie si începu cu glas tare sã-si mãrturiseascã pãcatele spre a obtine iertarea lor. îl transportarã cu mare greutate în sacristie si îl aduserã acolo într-o stare de spirit mai linistitã."1 Nymphenburg nu se dovedise a fi destul de îndepãf' * Corpus Christi - Joia Verde, a noua joi dupã Pastele catolic &;Vi 458 nebun
tat pentru a preveni asemenea manifestãri de surescitare intensã si Ludwig se vãzu fortat sã ia mãsuri mai drastice. La sfatul doctorului Gudden, printul fu consemnat în Furstenreid, un castel retras, situat la mare depãrtare de curtea miinchenezã. Pe 15 iunie 1876, Otto fu exclus din armata bavarezã, iar la sfârsitul lui 1878, medicii declararã în cele din urmã cã suferã de dementã. Comportamentul lui Otto se degrada cu trecerea anilor. Viata sa de exilat în Fursteinreid era un cosmar: urlete prelungi si tiuitoare rãzbãteau din încãperile sale la orice orã din zi si din noapte si pânã la urmã trebui ca peretii sã fie capitonati cu un strat izolator, fiindcã se pocnise de repetate ori cu capul de ei. în momentele mai linistite, îsi petrecea timpul amuzându-se cu jucãriile trimise de Ludwig si, mai târziu, de guvernul bavarez. Când mânca, îsi sfâsia hrana cu degetele, ca un animal sãlbatic, îsi petrecu restul zilelor închis acolo, zdrobind muste pe geamul ferestrelor si cufundându-se si mai mult în abisurile nebuniei.13 Ludwig se simtea pustiit de boala fratelui sãu. Desi cei doi nu fuseserã niciodatã în relatii foarte strânse, dementa galopantã a lui Otto îl îngrozea pe rege. Teama cã si el era expus aceleiasi alienatii mintale ereditare începu sã-1 tortureze, în rarele împrejurãri când se înfãtisa la curtea regalã, prezentându-se în fata supusilor sãi, simtea cã toti îl privesc fix, susotindu-si în ascuns prin colturi, comparându-1 cu fratele nebun. Regele începu sã manifeste pentru prima datã simp-torne diagnosticate ulterior ca fiind caracteristice unei Deficiente mintale serioase, curând dupã sãrbãtorirea sale de nastere în 1875, când împlinea treizeci de ani. timpul anchetei guvernamentale pentru stabilirea 459
„nu îngãduia ca absolut nimeni sã fie de fatã când mânca. Totusi, mesele de prânz si de searã trebuiau sã fie totdeauna pregãtite pentru trei sau patru persoane, astfel încât, desi Regele se ospãta mereu singur, sã nu se simtã stingher. Se credea în compania lui Ludovic al XlV-lea si a lui Ludovic al XV-lea, precum si a favoritelor acestora, Madame de Maintenan si Madame de Pompa-dour, si din când în când chiar întretinea conversatii cu ei, ca si cum ar fi fost într-adevãr musafiri la masã."14 Manierele lui Ludwig în timpul mesei lãsau mult de dorit. Servitorii povestirã mai târziu despre „modul sãu de a mânca neglijent, revoltãtor, dezgustãtor... Maiestatea Sa îsi împrosca hainele cu sos de fripturã si bucãtele de legume."15 S-ar pãrea cã Ludwig nutrea o dragoste ciudatã si multã milã pentru animale. Odatã, îsi invitã iapa preferatã, botezatã Cosa Rara, sã i se alãture la o cinã festivã, compusã din supã, peste, fripturã de porc si vinuri alese, toate felurile de mâncare fiind servite în portelanurile pretioase ale Wittlesbachilor. în mod firesc, Cosa Rara reactiona rãsturnând masa si spãrgând toate farfuriile si platourile scumpe, într-o altã împrejurare, un tap alpir1 nãvãli în chioscul maur de la Linderhof si se apucã sa loveascã în oglinzi cu coarnele. Când slujitorii încercarã sã alunge animalul, Ludwig le strigã: „Lãsati-1 în pace. Cel putin, el nu mã minte!"16 .,-• ,j- 460 Degete nebun Cultul sãu obsedant pentru Bourboni cãpãtã forme bizare: în plus fatã de oaspetii imaginari la masã, Ludwig o idolatriza pe Mãria Antoaneta. La Linderhof, îi ridicã fostei regine a Frantei o statuie si de fiecare datã când trecea pe lângã ea, îsi scotea pãlãria, saluta cu o plecãciune si îi dezmierda chipul cioplit în marmurã. O altã coloanã înãltatã la Linderhof avea o semnificatie specialã întrucât, de câte ori se plimba pe acolo, regele se oprea în loc fãrã exceptie si acoperea stâlpul de piatrã cu sãrutãri.17 încã si mai grav decât atât era modul confirmat prin declaratiile martorilor de a-si trata servitorii. Dacã se întâmpla ca unul dintre ei sã se întâlneascã nas în nas cu regele pe coridoarele vreunui castel, trebuia imediat sã-si abatã privirea în altã directie si sã se încline pânã la pãmânt. Odatã, Ludwig îl surprinse pe valetul sãu, Mayr, privindu-1 tintã din gresealã; dupã aceea, valetul fu pedepsit sã-si acopere capul cu o glugã neagrã timp de peste un an. „Trebuie sã poarte o mascã neagrã, astfel încât sã nu-i vãd fata criminalã", explicase Ludwig.18 Slujitorii care îl ofensau într-un fel sau altul primeau deseori cele mai incredibile sanctiuni. Cuprins de mânie, Ludwig poruncea ca servitorul sã fie biciuit, jupuit de viu sau executat. Unul dintre exemple, consemnat în investigatiile guvernului, sunã dupã cum urmeazã: /,Netrebnicul nu meritã sã mai rãmânã în viatã. Pe lângã alte delicte, a avut nerusinarea (si stia de multã Vrerne cã îi e strict interzis) sã ridice privirea si sã pãrã-Seascã încãperea mãsurându-mã de sus. Trebuie sã fie tinut sub cãlcâi pentru un timp (n-o sã pãteascã nimic) si lovit cu putere cu capul de pereti. Trei zile de-acum 461
Totusi, lãsând la o parte ciudãtenia lor, ordinele excentrice date de Ludwig cu privire la servitorii sãi si la altii din jur par sã-i trãdeze mai degrabã natura autocraticã si nevoia presantã de a-si exercita controlul absolut asupra celorlalti, decât manifestãrile de adevãratã nebunie. Ludwig era înclinat sã exagereze mai ales atunci când se înfuria. Firea sa impetuoasã se exprima din ce în ce mai des prin astfel de declaratii furibunde. Diferitele sale ordine ca slujitorii sã fie închisi în temnitã sau jupuiti de vii nu pot fi luate cu sigurantã ad litteram deoarece Ludwig însusi nu se asteptase niciodatã sã-i fie îndeplinite în sens, strict si, în orice caz, nu pãruse nicicând deranjat sã descopere cã valetul sau lacheul ofensator îsi vedea în liniste de treburile obisnuite chiar a doua zi dupã ce primise o atare pedeapsã exageratã. Cu toate acestea, s-ar fi putut întâmpla uneori ca Ludwig sã fi abuzat din punct de vedere fizic de servitorii sãi. în cea mai mare parte, aceste acte de maltratare s-au rezumat la lovituri de picior si plesnituri peste fatã, însã existã de fapt dovezi într-un singur caz cã regele a depãsit orice mãsurã. Un cãlãret tânãr care însotea caleasca regalã, pe nume Rothenanger, comise o indiscreti6 minorã, iar Ludwig îl bãtu si-1 izbi cu piciorul atât de 462
™: nebun
tare, încât unul dintre colegii sãi trebui sã-i sarã în ajutor, în decurs de un an, Rothenanger se stinse din viatã gi se bãnui cã numeroasele leziuni interne cãpãtate ca urmare a loviturilor aplicate de rege contribuiserã la decesul sãu prematur.20 Ludwig suferea adesea de halucinatii. Servitorii, intrând într-o încãpere, îl gãseau în repetate rânduri întretinând o conversatie cu nimeni altcineva decât cu sine însusi. Credea de multe ori cã aude un zgomot sau glasuri în camerele învecinate, când de fapt acolo nu se gãsea nimeni, în timpul unei cine, Ludwig îi porunci lui Mayr sã punã deoparte un cutit. Dar valetul obiectã, spunându-i cã nu existã nici un astfel de cutit pe masã. „Pãi, trebuie sã fie unul acolo!", protestã Ludwig. „Unde 1-ai pus? De ce 1-ai luat? Pune-1 imediat la loc!"21 Mayr depuse mãrturie mai târziu despre agravarea stãrii de sãnãtate mentalã a regelui. El afirmã sub prestare de jurãmânt: „Maiestatea Sa îsi pierdea câteodatã controlul asupra membrelor inferioare, fiind capabil la mânie sã execute un soi de dans demonic, dezmãtat, înspãimântãtor, zgâl-tâindu-si bratele prin aer ca un sãlbatic. Neavând altceva mai bun de fãcut, stãtea câteodatã ore în sir învârtin-du-si pe degete o suvitã de pãr sau netezind-o cu pieptenele."22 In afarã de tratamentul aspru la care-si supunea servitorii, Ludwig îsi concentra gândurile si asupra înlãturãrii celor pe care-i considera inamici. Odatã, îi porunci hu Hesselschwerdt, intendentul general al grajdurilor regale, sã cãlãtoreascã spre Italia si sã recruteze de acolo Cativa asasini, care urmau sã-1 rãpeascã pe printul mostenitor prusac. Dupã cum declarã Ludwig, prizonierul 463
Migrenele violente si durerile de dinti suferite de Ludwig îl smulgeau din pat, iar când izbutea în cele din urmã sã atipeascã, cãdea într-o stare de amortealã trecãtoare dupã ce se îndopa cu narcotice. Avea cosmaruri cumplite, într-o anume împrejurare, îi mãrturisi lui Hornig: „Am visat cã spãrgeam o canã mare plinã cu apã în capul Reginei, târând-o de pãr pe pãmânt si tropãind pe pieptul ei." Iar lui Ziegler îi relatã: „Am visat cã eram în cripta de la Theatinerkirche si cã îl scoteam pe Regele Max din sicriu si-i trãgeam palme peste fatã."24 Se însirau povesti fantastice despre faimoasele plimbãri fãcute de Ludwig la miezul noptii. Slujitorii sustinurã ulterior cã insista deseori sã se opreascã si sã mãnânce în toiul unui viscol, spunându-le cã se gãseau de fapt într-o statiune de varã asezatã pe tãrmul oceanului sub razele fierbinti de soare, în aceste plimbãri nocturne, se învesmânta uneori ca Ludovic al XlV-lea si purta, pe când strãbãtea pãdurile întunecate, coroana si sceptrul, însemne ale autoritãtii supreme, care i se aduseserã la ordin din trezoreria miinchenezã. în vreme ce guvernul bavarez tindea sã priveascã aceste incidente ca semne evidente ale pretinsei nebunii care-1 atinsese pe rege, ele par mai degrabã sã vãdeascã încercãrile disperate de a trãi numai potrivit propriei viziuni despre realitate; la fel ca si cursele cãlare desfãsurate pânã-n zori în jurul manejului de la scoala regalã de cãlãrie din Miinchen, aceste manifestãri nu demonstreazã dementa regelui, ci imaginatia lui debordantã. Este foarte putin probabil ca j Ludwig sã fi crezut vreodatã în ceea ce spunea, asa cur 464 îWefe nebun ar sugera o interpretare literalã. Deplina sa desfãtare sã scruteze chipurile buimãcite si perplexe ale curtenilor, când se confruntau cu astfel de afirmatii, n-ar trebui sã fie subestimatã când analizãm un asemenea comportament, e adevãrat, iesit din comun. Cea mai mare parte a acestor acuzatii proveneau de la servitori ale cãror veracitate si probitate mai ales sunt puse sub semnul îndoielii. Cei mai multi dintre ei erau mituiti sau corupti de agenti care actionau în numele regimului Lutz, depozitiile lor umplute cu cele mai monstruoase elucubratii sustinând o sentintã predeterminatã de alienatie mintalã. Ca atare, trebuie sã fie tratati cu scepticism, desi câtiva au fost chestionati de biografii regelui. în contrapondere la aceste alegatii, se cuvine sã luãm de asemenea în considerare si mãrturiile altor slujitori, nu putini la numãr, care n-au remarcat nimic neobisnuit. Alfonso Welcker, care a servit ca valet în casa regalã timp de multi ani, a declarat ulterior: „N-am putut observa nici un semn al pretinsei boli psihice de care suferea Regele. Nici n-am putut sã percep vreo schimbare anormalã. Am stat mereu în preajma Regelui. L-am ajutat sã se îmbrace si 1-am servit la masã. Vorbea cu mine adeseori. Regele n-a manifestat niciodatã vreun semn de alienatie mintalã."25 Iar Fritz Schwegler, alt servitor si cãlãret care însotea caleasca regalã, depuse urmãtoarea mãrturie: «în ultimele sale zile de viatã, mi s-au repartizat ade-Seori sarcini în slujba personalã a Regelui si nu pot sã spun decât cã era un stãpân bun si drept. Desi câteodatã Se enerva si ne mustra când cineva fãcea vreo gresealã, îi trecea de obicei repede dupã ce-si vãrsa nãdu- l. Eu însumi n-am auzit niciodatã sau n-am vãzut sã se 465 fi dat vreun ordin nebunesc, cum ar fi de pildã bãtãi puternice în usã pentru permisiunea de a intra, plecãciuni pânã la pãmânt si târâri pe podea, purtarea mãstilor negre si asa mai departe. Colegul meu Mayr, care a însirat mai târziu atâtea vorbe rele despre Rege, îmi povestea pe atunci deseori despre Suveran. Dacã lucrurile declarate de el s-ar fi întâmplat cu adevãrat, mi-ar fi spus cu sigurantã mult mai devreme. Din contrã! Am rãmas adesea surprins cât de calm si de potolit era Regele în ultimele zile de viatã, când trebuie sã fi înteles imensitatea trãdãrii sale si a uneltirilor potrivnice."26 De bunã seamã, Ludwig afisa o excentricitate latentã, care pãrea sã fie o trãsãturã caracteristicã anumitor membri ai familiei Wittelsbach grevatã de perpetuarea prin cãsãtorii între rude de sânge. Dar extravaganta nu echivaleazã cu dementa. Nu încape însã îndoialã cã Ludwig avea gusturi fistichii, iesind din limitele obisnuitului; totusi, gradele în care se manifesta se diferentiau în mare mãsurã în decursul ultimilor zece ani de domnie. De pildã, chiar si în zilele cele mai întunecate ale puciului întreprins de guvern împotriva lui, când Ludwig se lãsase efectiv pradã fanteziilor sale si universului plãsmuit unde putea porunci ca servitorii sã fie biciuiti sau jupuiti de vii, era totusi în stare sã poarte o conversatie extrem de lucidã si sã compunã scrisori uzuale în apãrarea pozitiei sale. Cu toate cã grupul de medici autorizati de guvern îl declararã ulterior pe rege nebun, acestia nu-1 examinarã niciodatã personal. Numai un singur psihiatru specializat îl consultase pe Ludwig. în 1884, familia regalã/ preocupatã de zvonurile alarmiste despre comportamef1" tul bizar al regelui, îl trimise de urgentã pe Franz Kan/ Yüklə 1,5 Mb. Dostları ilə paylaş:
|