The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

Ludwig concepuse Herrenchiemsee ca un monument închinat epocii absolutismului si nici o încãpere nu exprima mai bine aceastã viziune decât Sala Oglinzilor. Dar nu copiase pur si simplu încãperea de la Versailles; Sala Oglinzilor realizatã de Ludwig mãsura în lungime trei sute de picioare, fiind deci cu aproape o treime mai Atinsã decât originalul apartinând arhitectului francez Jules Hardouin-Mansart, exponent de seamã al barocului clasicist. Era de asemenea si cu mult mai grandioasã.

*• Oeil de Boeuf (Ib. fr.) - Ochi de bou, denumire datã ferestrelor r°tunde sau ovale de mici dimensiuni

437
Douãzeci si sapte de ferestre boltite însiruite pe zidul exterior se rãsfrângeau în oglinzile corespunzãtoare asezate pe peretele opus. Deasupra lor, o frizã împodobitã cu ghirlande sculptate, heruvimi si statuete, toate acoperite cu foite de aur, se desfãsura pe sub plafonul arcuit decorat cu picturi alegorice si sculpturi aurite. Pe laturile fiecãrei ferestre si oglinzi, se gãseau policandre înalte, cu douã brate, lucrate cu migalã, iar din tavan erau suspendate trei siruri de candelabre confectionate cu acelasi rafinament. Pe când Ludwig strãbãtea sala, luminile rãspândite de peste o mie opt sute de lumânãri scân-teiau si pâlpâiau, reflectându-se la nesfârsit pe suprafata lucie a oglinzilor si a geamurilor.

Dincolo de Sala oglinzilor, se întindea sanctum sanc-torum, sanctuarul sau Sfânta Sfintelor: Dormitorul fastuos. Ludwig nu intentionase niciodatã sã doarmã acolo; era dormitorul lui Ludovic al XlV-lea si regele Bavariei se considera doar musafirul monarhului francez, trecut demult în împãrãtia umbrelor. Fiecare incie din panelul de lambriu, din grinzi, cornise si pilastri era sculptatã cu detalii ornamentale complicate si poleite cu aur, depãsind cu mult grandoarea originalului de la Versailles. Baldachinul din catifea de culoare rosie-aprins si draperiile tesute cu fir de aur fuseserã lucrate cu atâta migalã, încât durase sapte ani ca treizeci de femei sã le brodeze.

Apartamentele particulare ale lui Ludwig aveau vedere spre Cour de Marbre si erau asezate în aceeasi pozitie ca încãperile ocupate odinioarã la Versailles de Ludovic al XV-lea, compunându-se din: un birou decorat în alb si auriu, o sufragerie ovalã, cu masa fermecatã, deasupra cãreia atârna cel mai mare candelabru din lume con' fectionat din portelan de Meissen; apoi, un cabinet de

438

nebun

portelan, o micã Salã a Oglinzilor, iar dedesubt, o baie ovalã si o camerã de toaletã. La capãtul anfiladei de încãperi, se afla dormitorul lui Ludwig, o camerã impunãtoare, marcatã de decadentism prin îngrãmãdirea petelor de culoare, a liniilor si volumelor, decoratã cu piese de lemn sculptate si suflate cu aur, cu draperii de moar albastru brodate cu scene înfãtisând triumful lui Ludovic al XlV-lea asupra pãcatelor, cu un imens pat împodobit cu basoreliefuri cu Venus si Adonis. La picioarele patului, se gãsea o coloanã sculptatã si auritã încununatã cu un glob azuriu care scãlda încãperea într-o luminã difuzã pe când dormea Ludwig.

El se simtea încântat de noul sãu palat, dar sederea lui acolo avea sã fie de scurtã duratã, într-o noapte, pe când rãtãcea pe coridoarele acestei iluzii fantastice, însiruite cu glastre pline de flori si sfesnice cu lumânãri pâlpâitoare, lovi cu bastonul una dintre statui, care se sfãrâmã în sute de bucãti. Când banii se împutinaserã, ipsosul înlocuise marmura. "Totul e fals!", strigase el cuprins de furie si porni în aceeasi searã spre una dintre cabanele de vânãtoare, dupã ce-si petrecuse în total nouã nopti în solitudinea apãsãtoare a castelului sãu Herrenchiemsee, împodobit în stil rococo. Nu avea sã-si mai revadã niciodatã ultima creatie.8

Lucrãrile de constructie la Herrenchiemsee înaintau foarte încet, iar Ludwig îsi îndreptã din nou gândul spre alte proiecte arhitecturale. Plãnuise sã înalte încã trei zidiri: un palat bizantin, un palat chinezesc si un castel gotic. Comandã sã i se întocmeascã douã variante de plan pentru structura bizantinã, care urma sã fie construitã Linderhof. Prima variantã, conceputã de Dollmann 1869, înfãtisa un ansamblu vast de clãdiri cu diferite

439
influente bizantine si maure. De la corpul principal al palatului, se prelungeau împrejmuind curtea aripi spatioase, care includeau o anexã pentru personalul de serviciu si o capelã mare particularã. Proiectul elaborat de Julius Hofmann în 1885 era si mai deconcertant, trãdând înrãutãtirea rapidã a stãrii de sãnãtate mentalã a regelui, o descriere amenintãtoare, sumbrã si extrem de simbolicã a desprinderii lui Ludwig de realitate, precum si a izolãrii sale crescânde.

Hofmann proiectã de asemenea si palatul chinezesc, care urma sã fie construit pe malurile lacului Plansee, între Linderhof si Neuschwanstein. Modelat îndeaproape dupã Palatul de iarnã din Pekin, se compunea dintr-un corp principal adãpostind Sala tronului si un dormitor amplasat în centrul unui complex mai întins, înconjurat de anexe. Aici, regele intentiona sã-si învesmânteze curtenii si servitorii în costume chinezesti si sã trãiascã conform etichetei complicate de la curtea imperialã chinezã.

Ultimul proiect arhitectonic viza construirea unui castel gotic la Falkenstein, un colt înalt de stâncã în regiunea Allgau ce mãrginea Alpii bavarezi, între Lindau si câmpia Fiissen. Christian Jank executã primele schite pentru planul de constructie în 1883, schemele sale fiind în mod limpede inspirate de un desen fãcut tot de el în urmã cu douãzeci de ani dupã niste ruine de pe valea Rinului.9 Acuarelele lui Jank pentru Falkenstein profilau un castel fantastic, cocotat primejdios pe creasta muntelui/ desãvârsit cu un simulacru de ruine presãrate pe pante si cu turnuri acoperite de iederã. Regele îi încredinta lui Dollmann executarea detaliilor tehnice, dar arhitectul stia cã Ludwig nu-si putea permite sã cheltuiascã pen-

440

nebun

tru o nouã constructie si-i propuse un plan de castel mai rnic, mai putin pitoresc, care nu semãna deloc cu modelul de fantezie romanticã imaginat initial de Jank. Fireste cã Ludwig îl concedie pe Dollmann de îndatã.

Regele îl angaja pe Max Schultze pentru definitivarea proiectului. Schultze modificã oarecum schitele originale întocmite de Jank, atenuând detaliile exuberante, dar pãstrând spiritul dramatic al desenului fantastic. Cu toate acestea, nu rezistã nici el mai mult de un an înainte sã fie înlocuit, de aceastã datã, cu Hofmann, care aduse si un asistent pe nume Eugen Drollinger. Acesti doi oameni împreunã se confruntarã cu ideile regelui vesnic schimbãtor si nehotãrât. Dormitorul de la Falkenstein, menit sã fie cea mai spatioasã încãpere din castel, suferi numeroase modificãri în machetã, de la stilurile gotice si bizantin pânã la cel romanesc. Patul urma sã fie asezat într-o absidã sub un baldachin auriu si mãrginit de o parte si de alta de douã niste semicirculare mai mici, adãpostind un altar bizantin. Deasupra, o imensã cupolã pictatã în azuriu cu stele aurii, era sustinutã de arcade decorate cu fresce religioase.10 Pentru Ludwig, aceastã încãpere reprezenta o combinatie de dormitor si capelã, iar dorinta de a-i conferi un caracter sacru deveni curând o obsesie; ordonã ca alte camere sã fie eliminate din plan pentru a adãuga si mai mult spatiu acestei încãperi.

Pânã în 1886, constructia pe steiul Falkenstein nu începuse încã, din pricina lipsei de fonduri, iar regele era stãpânit de nervozitate. Pentru a-1 linisti, Drollinger se apucã sã lucreze la o nouã serie de schite consacrate Dormitorului regal. Pretentiile lui Ludwig de venirã din ^ in ce mai excesive si mai descumpãnitoare: cerea cu arie un dom enorm împodobit cu mozaic, vitralii înalte

441
cât trei etaje, picturi murale ale apostolilor, un cande-labru suflat cu aur mãsurând în lungime treizeci de picioare, împãcat pentru un timp, regele comandã alte planuri si schite pentru imensa-i încãpere, extinsã acum atât de mult încât egala în suprafatã întregul parter de la Linderhof. Drollinger tocmai lucra la un plan de ansamblu al dormitorului regal când, pe 13 iunie 1886, i se aduse la cunostintã cã Ludwig a murit.

Sumele de bani cheltuite de Ludwig cu proiectele sale arhitectonice erau imense. Risipise 6.180.047 de mãrci la Neuschwanstein si 8.460.937 de mãrci la Linderhof; Herrenchiemsee, cel mai luxos si scump proiect, costase 16.579.674 de mãrci. Numai într-un singur an, 1883, Ludwig cheltuise 5.865.607 de mãrci pentru lucrãrile de constructie de la Herrenchiemsee - aproape tQt atât de mult cât îl costase Neuschwanstein. Suma totalã de bani risipitã cu larghete pentru construirea si decorarea celor trei castele se ridica în momentul mortii sale la 32.220.658 de mãrci.11 '

Dupã decesul sãu, guvernul bavarez deschise larg portile castelelor sale si primii vizitatori plãtirã ca sã colinde prin splendorile lumii romantice create de Ludwig.

442

33

/\

încurcãturi financiare

în primãvara lui 1884, datoriile personale acumulate de Ludwig se cifrau la 7,5 milioane de mãrci. Potrivit legilor bavareze, monarhul putea fi dat în judecatã publicã de cãtre creditorii sãi si întrucât regele continua sã iroseascã bani fãrã socotealã si în mod usuratic, aceastã posibilitate devenea foarte realã. Diferiti demnitari ai curtii regale pornirã de-a lungul si de-a latul Europei în cãutare de fonduri. Banca Baring Brothers din Londra îi oferi un împrumut de 6 milioane de mãrci, dar conditiile furã socotite de rege cu totul neconvenabile. Ludwig descoperi cã anumite fonduri din averea mobilã a tatãlui sãu rãmãseserã în pãstrare, fiind administrate prin procurã, si le ceru împuternicitilor sã i le punã la dispozitie. Dar avocatii care detineau tutela asupra avutului refuzarã sã-i transfere bunurile prin act de cesiune, "hilipp Pfister, secretarul curtii regale, se deplasã la Berlin sa obtinã un împrumut de la Bismarck; cancelarul de fier s^ arãtã destul de dispus sã-1 crediteze pe rege, dar înainte Sa se încheie o întelegere, Emil von Riedel, ministrul ba-de finante, reusise sã aranjeze un împrumut cu

443
garantie de 7,5 milioane de mãrci de la un grup de bãnci germane din sud, exact suma de bani datoratã de rege creditorilor sãi. Acest împrumut trebuia sã fie înapoiat în rate de-a lungul unei perioade de cincisprezece ani si necesita din partea lui Ludwig mari economii.

Aceste neajunsuri financiare îi împinserã pânã la exasperare pe membrii casei regale; adeseori, ei izbuteau sã rãmânã fermi pe pozitii doar mintindu-1 pe Ludwig. în 1884, Hermann Gresser, secretarul curtii regale, se vârî sub pielea regelui asigurându-1 cã nu existau motive sã se alarmeze în legãturã cu problemele financiare si cã "obiectele de utilitate sanitarã din toate încãperile Maiestãtii Sale vor fi în perfectã stare de functionare de acum încolo" - dupã câte s-ar pãrea, Ludwig semnalase starea proastã a instalatiilor de apã din castelele sale.1 Câteva luni mai târziu, Gresser fu trimis din ordinul regelui la visteria regalã sã adune toate bijuteriile si sã scoatã diamantele din coroana de stat bavarezã, probabil ca pietrele pretioase sã poatã fi vândute, iar sumele încasate sã fie întrebuintate pentru sustinerea proiectelor de constructie întreprinse de Ludwig. însã functionarul de serviciu refuzã sã îngãduie aceastã delapidare; când Gresser se întoarse cu mâinile goale, Ludwig : îl destitui pe loc.

Gresser fu înlocuit cu von Klug, un om care nu stia absolut nimic despre dificultãtile financiare în care se zbãtea regele. Ludwig ajunsese în culmea disperãrii/ astfel încât porunci chiar sã se depunã stãruinte pe lângã detestatii Hohenzollerni din Prusia; Kaizerul Wilhelm I se întâlni cu emisarii nepotului sãu si consimti sã-i împrumute regelui suma de 10 milioane de mãrci. Daf; încã o datã, Ludwig gãsi conditiile inacceptabile: bani1

444

•^^J^^

nebun

trebuiau sã fie folositi numai pentru achitarea vechilor datorii si nicidecum pentru sustinerea altor lucrãri de constructie, în decembrie, Klug îl informã pe rege cã un anume bancher pe nume Schulein era dispus sã-i împrumute de îndatã 40.000 de mãrci, cu conditia ca regele sã-1 recompenseze cu acordarea unui titlu de noblete. Desi sovãi la început sã se angajeze în aceastã afacere dezagreabilã, Ludwig acceptã în ultimã instantã si Schulein se vãzu înnobilat cu toatã pompa.

Dar aceastã sumã acoperi abia o infimã parte din enormele datorii fãcute de Ludwig; spre sfârsitul lui 1885, sumele de bani împrumutate de Ludwig aproape se dublaserã, ajungând de la 7,5 milioane de mãrci la totalul ametitor de 14 milioane de mãrci. Totusi, în pofida tuturor actelor de extravagantã, Ludwig îsi dãduse pe deplin seama cã lucrurile nu puteau continua în acelasi fel. Pe 29 august 1885, îi ordonã lui Riedel sã examineze în mod serios "starea nesatisfãcãtoare" a fondurilor personale si sã ia orice mãsuri socotite necesare pentru "îmbunãtãtirea situatiei financiare". Riedel se consultã cu ceilalti ministri si, pe 3 septembrie, îi comunicã regelui cã guvernul sãu îi recomanda sã facã mari economii si sã opreascã pentru un timp proiectele de constructie. Riedel îi atrase de asemenea atentia cã presa începuse deja sã strecoare aluzii rãutãcioase la criza financiarã a regelui si cã toate cheltuielile necumpãtate ar putea avea drept consecintã stirbirea totalã a prestigiului coroanei Bavareze. Ascultând aceste vorbe, Ludwig se montã pânã la un punct maxim de frenezie, asa încât îl amenintã pe Riedel cu destituirea, însã pozitia ministrului fu salvatã Cand si restul cabinetului declarã in corpore cã era gata a~si prezinte demisia. O asemenea întorsãturã neferi-

445
citã ducea în fapt la cãderea cabinetului bavarez si, prin urmare, regele se vãzu fortat sã-1 pãstreze în functie pe Riedel.

Tocmai aceastã afacere murdarã cu Riedel alertã înainte de toate guvernul bavarez în legãturã cu criza financiarã a regelui. Problema datoriilor îl privea din punct de vedere tehnic numai pe rege, dar când Ludwig începu sã-si ameninte ministrii cu demiterea din pricinã cã nu izbuteau sã-i obtinã împrumuturi, acest lucru zdruncinã din temelii însãsi institutia guvernamentalã. Supravietuirea coalitiei alcãtuitã cu mare greutate care detinea puterea în Bavaria depindea asadar de situatia financiarã a regelui, în mod involuntar, Ludwig transformase datoriile sale personale într-o crizã politicã, îi silise pe proprii sãi ministri sã i se opunã, nu fiindcã nu-i împãrtãseau în mod necesar planurile arhitecturale, ci pentru cã actiunile regelui constituiau o primejdie la adresa puterii lor.

Posibilitatea ca Ludwig sã fie dat în judecatã de creditorii sãi era foarte realã si Lutz îi sugerã regelui sã întocmeascã o listã cu toate datoriile si sã înceteze imediat lucrãrile de constructie. Gândul cã îsi pierdea într-un fel sau altul pretioasele castele îl tortura pe rege. îl întrebã pe ministrul de interne dacã îsi putea transfera castelele prin act de donatie guvernului bavarez, transformân-du-le astfel în proprietãti ale domeniului regal, fapt ce le proteja statutul prin lege, dar aceastã propunere fu respinsã. Ludwig îsi pierduse nãdejdea. Pe 28 ianuarie 1886, îi scrise aghiotantului sãu Durckheim:

"Dacã o anumitã sumã de bani nu este obtinutã (cafl1 în patru sãptãmâni), atunci Linderhof si Herrenchierrvsee/ proprietãtile mele vor fi confiscate în urma dispozitii^0*

446

nebun

- Dacã aceastã situatie nu este curmatã la timp, ori i voi pune imediat capãt zilelor, ori voi pãrãsi de îndatã si pentru totdeauna acest pãmânt blestemat unde se poate întâmpla un asemenea lucru abominabil. Te rog, dragul meu, te implor cu stãruintã sã mobilizezi un grup de oameni care-mi sunt loiali, care nu se vor lãsa intimidati de nimic si care, dacã se va întâmpla ce e mai rãu si banii necesari nu vor fi gãsiti, îi vor alunga pe agitatorii rãzvrãtiti si pe trãdãtori. Mã bizui pe tine cã vei proceda cu discretie si în mare tainã, întrucât ministrii si politia (în care nu mã pot bizui în aceastã problemã) si secretarii (Klug, Schneider) nu trebuie sã afle nimic. Sunt demnitari care se tem de Camera inferioarã, de lege si de opinia publicã; ei sunt doar un cârd de femei bãtrâne si nu supusi credinciosi, cum s-ar cuveni sã fie."2 în culmea disperãrii, îl expedie din nou pe Klug la Berlin sã-1 implore pe Bismarck sã-i împrumute bani. Secretarul îi prezentã ?un raport lui Ludwig pe 25 februarie 1886:

"M-am întors chiar acum de la Berlin - cu o zi mai devreme decât mã asteptam deoarece Bleichroeder a avut prilejul ieri sã discute cu printul Bismarck. Dupã spusele lui Bleichroeder, el (printul Bismarck) a afirmat: «Este imposibil sã strângi fãrã nici o garantie un milion de mãrci în Germania. Chiar dacã Maiestatea Sa, Regele Bavariei, mi-ar fi scris personal, n-as fi fost în stare sã-i dau alt sfat decât acesta: întrerupeti constructiile si adresati-vã ministrilor.» Bleichroeder adãugã cã, în aseirvenea împrejurãri, Maiestatea Sa ar face rost de bani ^u dobânzi mai mici în Berlin decât oriunde altundeva ^ Europa. Toate sperantele mele de a procura sumele ecesare pentru continuarea lucrãrilor de constructie s-au

447
spulberat de când m-am întors de la Berlin. Sunt mâhnit pânã în adâncul sufletului cã destinul m-a ales pe mir\e sã împãrtãsesc aceastã veste tristã Maiestãtii Voastre."3 Ludwig stãtea pe un teren politic periculos. Partidul Patriotilor, compus în cea mai mare parte din fosti iezuiti si adepti din sânul Bisericii romano-catolice care îrrv-pãrtãseau doctrina suprematiei papale, detinea majoritatea locurilor în Landtag, iar unul dintre membrii sãi adusese în public discutia despre problemele financiare ale regelui, afirmând cã, în cazul în care subiectul era supus spre dezbatere în adunarea legislativã, toti colegii sãi se aliau împotriva monarhului, încã si mai rãu decât atât, fãrã sã-i pese de urmãri, regele era urmãrit fãrã încetare de ideea obsedantã sã procure suma de 20 de milioane de mãrci. Diversi curteni furã trimisi de urgentã la regele Suediei, la sahul Persiei si la sultanul Turciei sã contracteze împrumuturi. Unui alt grup de emisari ai curtii regale i se porunci chipurile sã meargã la Frank-frut, Paris, Berlin si Londra ca sã stoarcã toate bãncile de acolo. Fireste cã încercãrile esuarã, desi toti oamenii se strãduirã sã-i cânte în strunã regelui. Durckheim îsi aminti mai târziu de o întrevedere avutã cu Karl Hesselschwerdt, seful intendentei regale: "în ianuarie sau februarie 1886, Hesselschwerdt a venit la mine cu un ordin verbal din partea Regelui sã plec în Anglia si sã obtin zece milioane de mãrci de la Ducele de Westminster". Diirckheim îsi dãdu seama de inutilitatea misiunii. Cu toate acestea, îi spuse lui Hesselschwerdt sã-1 informeze pe rege ca primise ordinul si cã urma sã-i raporteze despre eforturile sale de îndatã ce dispunea de vreo veste. Dar Hessel' schwerdt îi destãinui lui Durckheim cã nu putea sã'1 transmitã în persoanã acest mesaj regelui, zicându-i' "Vezi, sunt în Neapole în acest moment." '-

448

Degete nebun

"Ce vrea sã însemne asta?", îl întrebã aghiotantul nedumerit.

"Exact ce am spus. Regele m-a trimis la Neapole, dar n-avea nici un rost sã plec, asa cã am rãmas aici. Insã i-am cornunicat cã pornesc la drum si cã mã întorc abia miercuri, prin urmare nu-mi pot anunta înapoierea înainte de aceastã zi."4

Aflând despre necazurile financiare ale fiului ei, regina Mãrie îi scrise lui Ludwig, punându-i la dispozitie toti banii din conturile ei personale. Se oferi de asemenea sã-si vândã bijuteriile. Ludwig îi rãspunse: "Mã simt dator sã-ti transmit cele mai calde multumiri pentru propunerea ta minunatã, este un gest de mare bunãtate din partea ta; dar as vrea sã te rog sã-mi dai voie sã refuz. Printr-un soi oarecare de masinatii, seful secretariatului trebuie sã reuseascã în rezolvarea acestei probleme la timp."5

Situatia atinse punctul critic pe 11 aprilie 1886, când regelui i se trimise în mod oficial o somatie în numele unei companii care îi alimenta castelele cu gaz si apã. Intre timp, Ludwig se îndatorase numai la aceastã întreprindere furnizoare cu peste 100.000 de mãrci. Exista marele pericol ca si alti creditori sã-i urmeze exemplul si ca dezvãluirea publicã a actiunii civile în instantã pentru plata datoriei sã lezeze cu sigurantã prestigiul regelui. Pupã ce se consultã din nou cu Bismarck, Ludwig îl ^stiintã pe Lutz despre intentia lui de a supune problema sPre examinare în fata Landtag-ului.

Lutz comunicã aceastã informatie restului membrilor

lri cabinet, care îl sfãtuirã iarãsi pe rege cã un vot par-

Dentar s-ar solda probabil cu o înfrângere zdrobitoare, r-o scrisoare datatã 5 mai 1886, primul ministru si

449
membrii guvernului îl încunostintarã pe rege cã nu intentionau câtusi de putin sã introducã o mãsurã specialã legislativã privind suplimentarea fondurilor si refuzarã sã mai discute despre aceastã problemã. Ludwig se mânie din cauza acestui refuz. Solutia la aceastã dilemã era simplã din punctul sãu de vedere: se hotãrî sã demitã întregul guvern. Fostul secretar al cabinetului, Ziegler, primi sarcina sã supravegheze aceastã operatiune, în vreme ce lui Hesselschwerdt si frizerului regelui, Hoppe, li se încredinta misiunea importantã sã-i selecteze pe noii membri ai cabinetului.

Hesselschwerdt îi împãrtãsi degrabã aceastã veste lui Holnstein. Cu toate cã nu mai era de mult timp în slujba regelui, Holnstein pãstra încã legãturi strânse atât cu casa regalã, cât si cu membrii guvernului. El îl informã pe Lutz despre planurile regelui; astfel, guvernul bavarez aflã cã Ludwig uneltea neobosit sã rãstoarne cabinetul.

Aghiotantul regelui, contele Durckheim, evoca mai târziu:

"Era o mare nenorocire pentru Rege cã în toamna lui 1885 nu mersese la Miinchen asa cum obisnuia în acea perioadã a anului, în seara de 8 noiembrie, se afla deja pe drum, când dãdu pe neasteptate ordin ca trãsura sã se întoarcã si sã se îndrepte spre Linderhof. Dupã câteva zile de sedere acolo, porni cãtre Hohenschwangau. •• Acest fapt cã lipsise o vreme destul de lungã din Miinchen reprezenta punctul de cotiturã hotãrâtor - începutul sfârsitului. Ca urmare a acestei actiuni, Regele nu-si în primire resedinta mimchenezã nici în timpul Dacã ar fi venit mãcar atunci, mersul evenimentelor ar n fost poate diferit si catastrofa din 1886 nu s-ar fi petrecut- -

în cursul iernii si în primãvara lui 1886, se rernar0

450

nebun

lipsa de lealitate si de discretie manifestate pânã atunci când se discuta despre problemele personale ale Regelui, începurã sã aparã cu regularitate articole tendentioase în ziare pe aceastã temã - la început numai în strãinãtate, apoi si în presa bavarezã. Se purtau discutii publice si se auzeau critici fãtise în berãrii, nu doar cu privire la dezastrele financiare suferite de Trezoreria regalã si la proiectele de constructie ale Regelui, ci mai ales la stilul de viatã al Maiestãtii Sale, la obiceiurile lui si alte asemenea lucruri. Se fãceau insinuãri calomnioase despre soldati care serviserã ca lachei pentru câtãva vreme si cele mai exagerate povesti erau publicate în presã despre cadouri date oamenilor, despre presupusa maltratare la care-i supunea Maiestatea Sa pe servitori, si asa mai departe.

în mod cu totul uimitor, politia nu interveni niciodatã, desi în localurile publice se auzeau neîncetat cele mai grosolane ofense aduse Maiestãtii sale, adevãrate crime de «lese majeste». Ca totdeauna în asemenea cazuri, putini oameni erau instigatori reali. Cei mai multi ascultau doar, cãdeau de acord sau nu împãrtãseau pãrerea exprimatã, plecau acasã si repetau ceea ce auziserã. Este foarte usor sã declansezi o crizã când nici un obstacol nu ti se pune în cale!

Trebuie cã observatorilor impartiali le-a trecut prin minte ideea cã se încerca în mod deliberat sã se stârneascã un val de ostilitate împotriva persoanei Regelui.

Lucrurile n-ar fi ajuns niciodatã atât de departe dacã ^egele s-ar fi aflat la Palatul de resedintã din Miinchen Ca de obicei în timpul iernii între lunile februarie si mai! Maiestatea Sa preferase sã stea deoparte, singur si la Hohenschwangau. Cine ar fi putut astfel sã

451
confirme sau sã dezmintã genul de clevetiri care se rãspândeau pe seama stãrii sale mentale?"6