The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

524
familia Wittelsbach, îi îndemnarã pe multi sã creadã în tot ce putea fi mai rãu. Maniera ascunsã în care cabinetul bavarez conspirase sã-1 rãstoarne de la putere pe rege trezise suspiciuni; nu era nevoie de o imaginatie prea bogatã sã se admitã cã moartea lui ar fi putut fi provocatã de un complot similar. Nimeni din Bavaria catolicã nu vroia sã creadã cã suveranul miruit în bisericã dupã ritualul încoronãrii îsi luase singur viata. Cei mai vehementi sustinãtori ai lui Ludwig considerau declaratia guvernului cu privire la sinuciderea sa drept o ultimã nedreptate flagrantã înduratã de prea iubitul lor monarh. Detronarea regelui îl transformase într-un erou; presupusul sãu asasinat îl preschimbã într-un martir.

Dacã existã putine dovezi în sprijinul teoriilor sinuciderii si înecului accidental, dispunem de si mai putine informatii demne de crezare care sã confirme ideea din ce în ce mai popularã cã Ludwig ar fi cãzut victimã unui atentat. Pescarul Jacob Lidl lãsã cu limbã de moarte o declaratie ambiguã, insinuând cã se întâmplase ceva misterios în acea noapte pe malurile lacului Starnberg; abia mai târziu, prietenii sãi care-i supravietuiserã afirmarã cã Lidl vãzuse când regele fusese împuscat de un asasin pe când încerca sã evadeze. Desi circulau versiuni printre anumite grupuri de la curtea munchenezã despre împuscarea lui Ludwig, toate par sã provinã în cel mai bun caz din surse indirecte, de mâna a doua sau a treia; absolut nimeni aflat în locul unde se descoperiserã cadavrele, nici unul dintre numerosii oficiali care examinaserã trupurile neînsufletite, nu raportase despre vreo dovadã incontestabilã care sã ateste teza violentei. Alegatiile despre conspiratia larg rãspânditã, urzitã de Lutz, Bismarck si chiar de familia regalã, începurã sã

525

iasã la suprafatã cu mult mai târziu, abia când fiii, fiicele, prietenii si cunostintele se confesarã cu ochii înlãcrimati, sustinând cã Ludwig fusese ucis.

Imediat dupã detronarea regelui, guvernul bavarez se gãsea fãrã îndoialã într-o situatie periculoasã; apelul deschis lansat de Ludwig la rezistentã armatã împotriva lui Lutz si a unchiului sãu Luitpold echivala cu o declaratie de rãzboi civil, în atare împrejurãri, nu e greu de crezut cã regimul Lutz s-ar fi putut pune în miscare sã-1 lichideze pe Ludwig al II-lea, figurã popularã printre supusii sãi de rând. Dar orice complot guvernamental ar fi implicat aproape cu sigurantã indivizi capabili sã suprime astfel de martori oculari incomozi, cum ar fi de pildã simpli pescari sau infirmieri nedemni de încredere. In ciuda afirmatiilor extravagante fãcute de-a lungul timpului, nu existã nici o dovadã directã cã Ludwig ar fi fost asasinat.

Probele sugereazã dimpotrivã cã se pusese la cale un plan pentru salvarea regelui, împãrãteasa Elizabeth îsi petrecuse dupã-amiaza de 13 iunie 1886 hoinãrind pe malul lacului Starnberg la Possenhofen, situat de partea cealaltã a apei, chiar vizavi de castelul Berg. Stãruise sã rãmânã afarã pânã la cãderea serii, desi furtuna amenintãtoare se dezlãntuise, scrutând cu privirea peste lac spre castelul îndepãrtat.7 Se credea în mare mãsurã cã împãrãteasa aranjase ca vãrul ei sã fie eliberat din mâinile temnicierilor; se relateazã de asemenea cã Elizabeth pregãtise o trãsurã care astepta în josul lacului, gata sã-1 transporte pe furis la Munchen sau sã-1 treacã granita în Austria.8

Este posibil ca aceastã trãsurã misterioasã sã fi fost cea despre care se spune cã i-ar fi apartinut unui anume

526
baron M. Beck. Se istoriseste cã Beck trimise la Miinchen dupã un echipaj cu cei mai iuti cai si-i tinuse înhãmati la trãsurã toatã dupã-amiaza, pânã la lãsarea noptii, înãuntru, vehiculul era întesat cu sute de manifeste, copii dupã proclamatia regelui adusã la cunostinta publicã cu o sãptãmânã înainte, chemând la reînscãunare si la rezistenta armatã împotriva prim-ministrului Lutz si a printului Luitpold.9 Se presupune cã un grup de oameni s-ar fi ascuns prin ungherele parcului de la Berg în acea searã ca sã-1 îndrume pe rege spre trãsura care-1 astepta; acest fapt ar explica dârele proaspete de roti descoperite dincolo de porti mai târziu în cursul investigatiilor din acea searã.10

Potrivit câtorva surse, trãsura stabileste de asemenea o legãturã cu prezenta bãrcilor observate pe înserat atât de Ludwig, cât si de membrii comisiei, care strãbãteau lacul Starnberg în sus si-n jos de-a lungul tãrmului. Se relateazã cã una sau douã dintre aceste bãrci ar fi purtat pânã la douãzeci de oameni înarmati din satele învecinate Leoni, Ammerland si Seeshaupt, veniti acolo ca sã-1 ajute pe rege sã evadeze si sã-1 apere de soldatii din serviciul de pazã la Berg.11 într-una din bãrci, se gãseau dupã cât s-ar pãrea fratele lui Richard Hornig si o rudã, contele A. Rambaldi. Hornig, care locuia în josul tãrmului la Seeleiten, sustinu ulterior cã Ludwig murise când încercase sã ajungã la casa lui. Acesti oameni îsi petrecuserã dupã-amiaza si seara zilei de 13 iunie vâslind de-a lungul parcului de la Berg, asteptând sã-1 salveze pe rege. în acea noapte, contele Rambaldi se întoarse la sotie, ud pânã la piele, si exclamã: "Am gãsit o pãlãrie! Totul s-a terminat!"12

Ce s-a întâmplat de fapt în acea searã întunecatã,

527
ploioasã, la lacul Starnberg? în acea dupã-amiazã, Ludwig îi strecurase lui Friedrich Zanders o scrisoare cãtre verisoara sa Elizabeth si e foarte probabil s-o fi informat pe împãrãteasã despre cea de-a doua plimbare plãnuitã pentru acea searã. Dupã ce Zanders se retrase, Ludwig pãru sã fie preocupat; stãtea la fereastrã, scrutând cu lornionul suprafata lacului, cãutând ceva. Mai târziu, atentia îi fu rãsplãtitã când reperã câteva ambarcatiuni mici, navigând dinadins de-a lungul tãrmului, prin fata castelului. Ludwig îl chemã pe Mauder si-1 întrebã dacã paznicii de serviciu primiserã noi instructiuni. La ora patru si jumãtate, se înfruptã copios, udând din belsug bucatele ca sã-i lunece pe gât cu o cantitate considerabilã de alcool; pe mãsurã ce se apropia ora fixatã pentru cea de-a doua plimbare cu Gudden, Ludwig lãsã impresia cã era cuprins de îngrijorare, temându-se cã excursia plãnuitã ar putea fi contramandatã din pricina vremii din ce în ce mai aspre.

Ludwig si Gudden pãrãsirã în cele din urmã castelul Berg la ora sapte fãrã un sfert. Pe când astepta pe treptele scãrii sub ploaie, Ludwig îsi descheie cu grijã nasturii paltonului si ai vestonului de stofã. Singura concluzie logicã este cã se pregãtea pentru un moment când putea sã se debaraseze repede de îmbrãcãmintea stingheritoare pentru a porni înot cãtre locul de sigurantã. Regele însusi alese sã urmeze aleea care traversa grãdina si înconjura tãrmul lacului. Mersese deja câteva sute de iar zi pânã când Gudden izbuti sã-1 ajungã din urmã. La distanta de un sfert de milã de castel, ascunsã vederii de o meandrã si de tufisuri dese, aleea se bifurca; spre dreapta, cãrarea continua sã ocoleascã tãrmul nãpãdit de trestii, în vreme ce poteca dinspre stânga urca pe o

528
coastã de deal, serpuind printre crânguri si pãsuni. Cele douã cãrãri se contopeau iarãsi la jumãtate de milã de grãdina castelului.

Una dintre santinelele care vegheau în acea searã la Berg, Lauterbach, raportã mai târziu cã patrulase de-a lungul cãrãrii de sus si nu observase nimic neobisnuit; prin urmare, regele si doctorul Gudden trebuie sã fi rãmas pe poteca de jos, cea apropiatã de tãrmul lacului. Alegerea fãcutã de Ludwig îl plasa de asemenea în vecinãtatea liniei de coastã, lucru deosebit de important dacã se astepta sã fie salvat de o barcã.

Se întunecase când Ludwig si Gudden ajunserã la capãtul potecii de lângã lac. Aici, desisurile se despãrteau, deschizându-se cãtre lacul Starnberg; pe Ludwig apele îl ademeneau parcã prin semne si i se întindeau în fata ochilor, suprafata lor împestritatã cu stropi de ploaie reflectând tãrmul îndepãrtat si contururile nedeslusite ale vilei Possenhofen. Regele fusese trãdat, declarat nebun, încarcerat ca si fratele sãu Otto. La Neuschwanstein îi lipsise puterea sã lupte; acum, privind luciul lacului, se hotãrâse. Se întoarse spre doctorul Gudden, care se forta sã tinã pasul alãturi; servitorii sãi, primul ministru, unchiul lui îl înselaserã si-1 umiliserã, iar vârstnicul tovarãs de plimbare îl proclamase alienat mintal incurabil. Cu umbrela strânsã, Ludwig se nãpusti spre doctor, lo-vindu-1 în frunte înainte s-o azvârle pe o bancã din apropiere. Luat prin surprindere, Gudden întinse mâna cãtre rege, însfãcându-1 de palton în efortul de a-i opri fuga. Despovãrat de vesmintele grele, Ludwig alergã cãtre linia coastei, cu Gudden poticnindu-se în spatele lui; doctorul reusi totusi sã-1 înhate din nou la marginea potecii si amândoi cãzurã peste un pâlc de tufisuri, dar

529
regele, cu mult mai înalt si mai puternic decât supraveghetorul sãu, îl împinse la o parte si se avântã spre lac. Gudden reusi într-un fel oarecare sã-1 prindã din urmã, însã nu-1 putut opri în loc cu nici un chip. Regele îl izbi pe doctor drept în fatã, învinetindu-i ochiul si zgâriin-du-1 în încercarea de a se elibera. Gudden se luptã din rãsputeri sã-i tinã piept, rupându-si unghia de la degetul mijlociu al mâinii drepte, înainte sã sucombe în cele din urmã. Se poate sã-si fi pierdut cunostinta din cauza loviturii primite la cap în timpul încãierãrii si astfel se înecã, dupã cum e posibil cã suferise un atac de cord sau o comotie cerebralã, îsi slobozi strânsoarea mâinii, iar regele îl îmbrânci în apã.

In tinerete, Ludwig fusese un excelent înotãtor. Dar înclestarea lui Gudden îi secãtuise puterea. Cu un surplus de greutate si cu stomacul încãrcat, probabil si ametit de bãuturã, plonja în lacul rece, dar se vãzu pe neasteptate coplesit. Fie cã suferi o crizã cardiacã, fie cã oboseala îl rãpuse, nu mai putu continua sã înoate. Muiat de ploaia necontenitã, alunecã încet-încet sub apele glaciale ale lacului Starnbeg, pe când luminitele îndepãrtate de la Possenhofen i se încetosau în fata ochilor, pânã ce întunericul îl împresurã din toate pãrtile.

530

Lpilog

Vestea mortii lui Ludwig al II-lea, rãspânditã atât de curând dupã detronarea fortatã si declaratia de nebunie, cufundã Bavaria într-o stare profundã de soc si în doliu. stirea despre tragedia petrecutã la lacul Starnberg circulã cu repeziciune. Regina Mãrie stãtea la Elbigenalp în momentul arestãrii fiului ei si încarcerãrii în castelul Berg. Personalul de serviciu si membrii suitei furã înstiintati în dimineata de luni, dar nimeni nu-si putea lua inima în dinti s-o informeze pe reginã cã Ludwig murise. Duhovnicul ei personal o gãsi pe Mãrie stând împreunã cu câteva doamne de onoare si o întrebã dacã-i permitea sã-i citeascã un anume pasaj din Biblie. Pe mãsurã ce preotul parcurgea fragmentul, regina observã chipurile încordate ale membrilor suitei si se interesã brusc dacã i se întâmplase ceva rãu fiului ei Ludwig. Una dintre doamnele de onoare îi rãspunse cã Ludwig se îmbolnãvise grav. Dar fetele stropite de lacrimi dez-vãluirã teribilul secret. "Regele Ludwig e mort?", întrebã în soaptã Mãrie. Nimeni nu se simtea în stare sã rosteascã o vorbã; în cele din urmã, printesa Therese încuviintã din cap si regina izbucni în lacrimi.1

Un raport provizoriu fusese deja autorizat de guvernul Lutz pentru confirmarea dementei printului Otto. Desi acesta succeda din punct de vedere tehnic la tron în

momentul mortii fratelui sãu, Otto rãmase mai departe întemnitat în castelul Furstenreid, nedându-si seama de drama desfãsuratã pe malul lacului Starnbeg. O delegatie trimisã de familia Wittelsbach îl vizitã, informându-1 cu tristete de moartea lui Ludwig. Dar, potrivit relatãrilor, Otto pãrea sã nu priceapã aceastã veste gravã si schimbã repede subiectul.2

împãrãteasa Elizabeth a Austriei tocmai îsi vizita familia la Possenhofen când aflã de decesul regelui. Ajungându-i la urechi vestea zguduitoare, împãrãteasa strigã în gura mare cãtre mama ei: "Regele nu era nebun, ci doar un excentric trãind într-o lume de vis! Ar fi putut sã-1 trateze mai cu blândete si sã-1 crute de un asemenea sfârsit îngrozitor."3 Printul Luitpold, noul print-regent si omul care, împreunã cu primul ministru Lutz, îsi doborâse nepotul, precipitând astfel tragedia, izbucni în lacrimi la aflarea mortii lui Ludwig.4

în acea zi de luni, dis-de-dimineatã, trupul neînsufletit al lui Ludwig fu spãlat si asezat în dormitorul sãu de la Berg. Wilhelm von Rumann si Max Gube crearã o mascã mortuarã, îi sculptarã mâinile si-i tãiarã o suvitã din pãrul pe care obisnuise sã si-1 frizeze cu atâta grijã.5 încã de la miezul noptii care trecuse, grupuri de localnici se strânseserã la portile castelului, asteptând sã aducã un cernit omagiu regelui lor atât de iubit. Li se permise în cele din urmã sã intre în castelul Berg în dupã-amiaza zilei de luni, la ora trei. Ludwig zãcea întins pe pat, sub baldachinul preferat din brocart albastru; trupul sãu era complet înconjurat de buchete de trandafiri si palmieri în vase de pãmânt, de lumânãri votive parfumate, îi fusese asezat pe piept un mãnunchi de flori de iasomie, culese de verisoara lui, împãrãteasa Elizabeth, si trimise în

532
acea dupã-amiazã de la Possenhofen. tãranii care treceau în coloanã pe lângã trupul sãu se înclinau si-si fãceau semnul crucii de repetate ori, îngenuncheau sã se roage si rupeau din giulgiul asternut peste mort, sperând sã smulgã un ultim suvenir pretios de la suveranul lor.6

La ora opt seara, clericii curtii regale sosirã în fine la castelul Berg sã binecuvânteze trupul lui Ludwig. Patru ofiteri ai casei regale îl asezarã în sicriu, purtându-1 apoi cãtre carul funebru. Acesta era aproape în întregime acoperit cu flori, multe dintre ele fiind aduse de sãtenii din vecinãtatea lacului Starnberg. Pe fundalul apusului de soare, scãldat în tonuri purpurii si aurii, si în lumina fãcliilor arzând cu vãpãi, Ludwig pãrãsi castelul Berg pentru ultima oarã, pe când procesiunea se îndreptã încet spre portile mari, croindu-si apoi drum cãtre Miinchen.

La mijlocul cãlãtoriei, cortegiul trecu pe lângã ferestrele întunecate ale castelului Furstenreid, unde noul rege, Otto, rãmânea încarcerat, inconstient de scena tristã desfãsuratã mai jos. Pe la ora unu, procesiunea ajunse la marginea capitalei. Sute de oameni se alãturaserã convoiului de-a lungul drumului, pãsind în tãcere în urma carului funebru încãrcat de coroane, pe care se afla sicriul cu rãmãsitele pãmântesti ale regelui, în suburbiile orasului, un escadron de cavalerie usoarã întâmpinã cortegiul, formând un corp de gardã de onoare, cu caii la pas, în fruntea sirului nesfârsit de îndoliati si oficialitãti, care serpuiau pe strãzile întortocheate cãtre Residenz.

In ziua urmãtoare, un grup de medici ai curtii regale fãcurã autopsia regelui si, în efortul de a sustine verdictul de alienatie mintalã, guvernul bavarez luã mãsura fãrã precedent de a dezvãlui constatãrile presei nationale.

553
l

Potrivit raportului de autopsie, se fãcurã câteva descoperiri interesante în privinta stãrii creierului lui Ludwig. Se arãtã cu probe existenta unor inflamatii si a unui a-flux anormal de sânge în cavitatea cranianã si în zona tesuturilor dimprejur. Se constatã cã pielea care acoperea teasta era extrem de subtire, în vreme ce cavitatea cranianã era de dimensiuni mai mici decât normal. O tumoare în regiunea osului frontal pãrea sã fi întrerupt din când în când afluxul de sânge prin artera principalã. Un numãr de alte deformãri mãrunte ale creierului tindeau sã confirme concluzia cã regele suferea de o boalã mentalã degenerativã. Acest fapt, în schimb, vine în sprijinul teoriei formulate de Biermarvn, si anume cã Ludwig se îmbolnãvise de sifilis.7

Enorma popularitate de care se bucurase regele deveni curând evidentã. Clãdirile din capitalã furã drapate în crep negru, drapelele nationale coborâte în berna în semn de doliu, iar clopotele bisericilor îi chemau pe fostii sãi supusi, cu dangãte prelungi si jalnice, sã se roage pentru mântuirea sufletului celui rãposat. Magazinele puserã degrabã în vânzare busturi comemorative ale regelui, laolaltã cu cãrti postale speciale, fotografii, pamflete tipãrite ieftin si prost, insinuând un posibil atentat la viata lui Ludwig. Relatãri si articole despre moartea lui suprasaturau ziarele si editiile speciale — fiind publicate câteodatã si câte patru articole pe zi pentru a satisface cererea publicã.8 Mii de bavarezi de pe tot cuprinsul tãrii se îmbulzeau în Mimchen sã-i aducã un ultim omagiu regelui defunct. Una dintre gazete relata pe 17 iunie: "Multimea de oameni îndoliati, strânsi în fata vechii capele din Residenz, pãrea fãrã sfârsit. O femeie care lesinã fu cât pe ce sã moarã cãlcatã în picioare. Ieri/ un numãr de douãzeci de oameni îsi pierdurã cunostinta si un munte de haine sfâsiate, umbrele rupte si obiecte pierdute stau mãrturie sãlbãticiei la care se supuserã oamenii."9

De miercuri, 16 iunie, pânã la funeraliile desfãsurate sâmbãtã, corpul neînsufletit al lui Ludwig fu depus în Hofkapelle din palatul de resedintã munchenez pentru a i se aduce un ultim omagiu de cãtre public. Peretii capelei erau drapati în crep negru; din centrul plafonului, un baldachin funebru din mãtase neagrã se revãrsa în falduri peste cele patru colturi ale sãlii, iar deasupra altarului înalt aninau o cruce mare albã si armoariile familiei Wittlesbach. Vaze de flori, dafini si chiparosi, ghirlande de trandafiri Malmaison pavoazau biserica, umplând încãperea cu parfumul lor exotic, în vreme ce umbrele tremurãtoare aruncate de sutele de lumânãri înalte, votive, jucau pe peretii drapati în negru.

Generali-aghiotanti din suita regelui, împreunã cu cavalerii Ordinului Sfântul Gheorghe, formau garda de onoare, stând cu capetele plecate în tãcere.

Sicriul cu trupul lui Ludwig era asezat pe un catafalc usor înclinat, acoperit cu un vãl din moar negru si cu roba de stat împodobitã cu herminã. Regele fusese învesmântat în straie de mare maestru al Ordinului Sfântul Hubertus: pantaloni bufanti, prinsi sub genunchi, din mãtase neagrã, mantie din catifea neagrã si cãmasã de mãtase albã, cu dantele bogate la guler si mansete, îi atârnau în jurul gâtului colanul si lantul Ordinului. Mâna stângã îi era întinsã într-o parte, îmbrãtisând mânerul sãbiei, încrustat cu pietre pretioase.

Prins între degetele mâinii drepte, se gãsea buchetul de iasomie trimis de împãrãteasa Elizabeth. Fata lui Ludwig, strãvezie, parcã de cearã, avea o expresie stranie, iar pãrul îi fusese netezit cu grijã în pãrti sã-i ascundã cicatricele rãmase pe piele dupã autopsie, în moarte, pãrea sã-si fi redobândit frumusetea care-1 fãcuse celebru în tinerete. Printul mostenitor Friedrich Wilhelm al Prusiei îi scrise reginei Mãrie: "Astãzi, am privit pentru ultima oarã chipul iubitului vostru fiu, dupã ce s-au scurs cincisprezece ani de când nu 1-am mai vãzut. Pacea si linistea i s-au asternut pe obrajii a cãror frumusete moartea nu o putuse rãpi."10

Funeraliile regelui avurã loc sâmbãtã, 19 iunie, o zi de varã strãlucitoare, fãrã nori. Mii de oameni se însiruiau pe traseul procesiunii de la Residenz pânã la Biserica Sfântul Mihail, unde urma sã fie înhumat Ludwig, stând tãcuti si gravi între cordoane de soldati însãrcinati cu serviciul de pazã. Locurile la ferestrele ce dãdeau spre ruta convoiului funebru se vindeau scump, cu un pret de închiriere de cel putin 100 de mãrci.11

Deodatã, câteva salve de salut umplurã cerul cu un rãpãit asurzitor, anuntând cã procesiunea pornise în cele din urmã de la palatul Wittelsbachilor cãtre ultimul loc de odihnã al regelui.

Bãtãile ritmice de tobã se contopeau cu dangãte metalice de clopot si cu bubuitul depãrtat de arme, creând o cacofonie de sunete discordante, spulberând linistea sumbrã a diminetii de sâmbãtã. Funeraliile lui Ludwig reprezentarã cea mai mare ceremonie desfãsuratã vreodatã în capitala bavarezã. Cortegiul funerar era condus de servitori ai nobilimii bavareze, purtând torte arzând cu vâlvãtãi. Acestia erau urmati de membri ai ordinelor religioase din oras, de profesori de scoalã, de reprezentanti ai curtii regale în uniforme de galã, de clerici si preoti seculari, de fete bisericesti apartinând casei regale, de membri ai consiliului canonic, de episcopi ai Bavariei. Venea apoi o delegatie de oameni cu chipul acoperit cu glugi negre, cunoscuti sub numele de Gugel-rnânner, fiecare dintre ei tinând lumânãri de spermantet împodobite cu cruci si blazonul regal.12

Opt cai albi cu trupurile drapate în valtrapuri negre si împodobiti cu mãnunchiuri de pene negre trãgeau carul mortuar pe strãzile Munchen-ului, fiind precedati de demnitari în uniforme cu galoane aurii, purtând sãbii de paradã. Dricul însusi era un vehicul fastuos, drapat în negru, încãrcat cu coroane de flori împletite în ghirlande, ce atârnau pe fiecare parte a celor patru colturi ascutite. în mijloc, deasupra catafalcului, se înãlta un piedestal auriu pe care era asezatã o reproducere dupã coroana regalã a dinastiei Wittelsbach. De fiecare parte a carului mortuar, mergeau aghiotantii regelui, sambelanii curtii regale în costume împodobite cu galoane aurii si cavalerii Ordinului Sfântului Gheorghe.13 Sicriul lui Ludwig era acoperit cu stindardul casei regale; coroana de stat si sceptrul, laolaltã cu ordine si medalii ale regelui, erau puse deasupra cosciugului. Calul preferat de Ludwig, fãrã sa si învelit într-un valtrap negru, îl însotea pe ultimul drum. Un purtãtor al crucii si doi paji ducând lumânãri de spermantet pãseau încet dupã carul mortuar, urmati de un escadron de soldati. Printre suveranii îndoliati care mergeau în cortegiu funebru se numãrau printul Luitpold, noul principe-regent, printul mostenitor prusac în uniforma de feldmaresal german, printul de coroanã al Austriei. Veneau apoi printii casei regale, Urmati de nobili bavarezi, ambasadori strãini, înalti demnitari ai curtii regale, ministri si delegatii din diferite orase bavareze. Detasamente de cavalerie si infanterie încheiau procesiunea, fanfarele lor intonând marsurile funebre compuse de Frederic Frantois Chopirv si Beethoven.14 Se scurserã douã ore si jumãtate pânã ce cortegiul ajunse la Biserica Sfântul Mihail.

Pânze enorme de culoare neagrã acopereau intrarea în bisericã. Arhiepiscopul, ajutat de cinul preotesc, binecuvânta sicriul, în timp ce participantii la înmormântare îngenunchearã, iar oamenii care priveau îngrãmãditi pe trotuare începurã sã plângã în hohote. Reprezentanti ai asociatiei Gugelmãnner purtarã sicriul înãuntru pânã în fata altarului, în vreme ce corul bisericesc cânta un psalm. O enormã tapiserie neagrã anina în spatele altarului, împodobitã cu o cruce albã gravatã cu o inscriptie în limba latinã: "Ludovicus II Rex Bavariae nat. 25.8.1845, denat. 13.6.1886". Deasupra altarului se gãsea un polog decorativ pe care era asezatã o coroanã aurie; prinsã de rama ei circularã, o tesãturã de crep cãdea în falduri cãtre cele patru colturi ale bisericii, formând un baldachin. Sicriul regelui fu depus pe un catafalc usor înclinat în fata altarului, fiind înconjurat de lumânãri albe si coroane de flori. Coroana regalã bavarezã si toate ordinele si însemnele demnitãtii lui Ludwig erau puse deasupra cosciugului. Dupã oficierea unei scurte liturghii, cãlugãrii capucini purtarã sicriul prin naos, coborând un sir de trepte de piatrã pânã în criptã, între timp, cerul albastru se înnora brusc si o scãpãrare vie de fulger spintecã vãzduhul, cât pe ce sã loveascã biserica. "Dumnezeu a vãrsat o lacrimã", relatã cu tristete unul dintre ziarele muncheneze.15

în octombrie 1886, Ludwig al II-lea fu înhumat în cele din urmã în monumentul funerar abia terminat, un sar-

cofag grandios în stil neoclasic, fãcut din marmurã verzuie, sustinut de labele unui leu sculptat în piatrã. La fiecare dintre cele patru colturi, se înãltau fleuroane încununate cu reprezentãri suflate cu aur ale leului, simbolul dinastiei Wittelsbach.

Mijlocul sarcofagului forma o platformã pe care era asezatã o copie auritã dupã coroana regalã bavarezã; în fata ei se gãsea un basorelief sculptat cu blazonul familiei. Conform traditiei Wittelsbachilor, inima lui Ludwig, scoasã din trup la autopsie, fu depusã în Capela votivã de la Altotting, alãturându-se astfel inimilor celorlalti monarhi bavarezi, inclusiv celor ale tatãlui, Maximilian al II-lea si bunicului, Ludwig I. Inima sa îsi gãsi în ultimã instantã refugiu într-o urnã înaltã din argint, de formã clasicã, decoratã cu initialele lui Ludwig gravate în monogramã si suflate cu aur, precum si cu mici ghirlande sculptate de flori de colt si trandafiri alpini.16

A doua zi dupã moartea lui Ludwig, oamenii împlântarã un stâlp cu o cruce în lacul Starnberg chiar în locul unde i se descoperise cadavrul. Mai sus, pe creasta dealului, regina Mãrie ridicã un mic paraclis în memoria fiului ei, iar printul regent Luitpold înãltã lângã tãrm o coloanã goticã, adãpostind în interior o candelã. La cea de-a zecea comemorare a mortii lui Ludwig, Luitpold puse piatra de temelie la capela votivã închinatã amintirii regelui. Fostul sãu arhitect, Julius Hofmann, proiectã structura în stil romanesc, cu acoperis înclinat, încoronat cu un dom înalt decorat cu fresce, în fiecare an, la ceremoniile menite sã evoce amintirea regelui, admiratorii se strâng pe malul lacului în fata crucii. Aduc coronite de flori, steaguri bavareze, stindardele Wittelsbachilor si le aruncã pe apele în care si-a gãsit sfârsitul Ludwig.

Mama regelui îi supravietui cu doar trei ani, murind la Hohenschwangau pe 17 mai 1889 la vârsta de saizeci si patru de ani. Dupã pierderea lui Ludwig, regina Mãrie se retrase complet din viata publicã, alinându-si durerea prin convertirea la catolicism. Desi Otto fusese totdeauna fiul preferat, Mãrie nu se simtea în stare sa-1 viziteze la castelul Furstenried. Se stinse din viatã aproape în singurãtate, înconjuratã numai de membrii suitei restrânse.

Otto stãpâni în Bavaria ca rege doar cu numele; starea sãnãtãtii sale nu-i permitea sã poarte o conversatie coerentã si nimeni n-a stiut vreodatã dacã îsi întelegea propria situatie.

Otto muri pe 11 octombrie 1916 din cauza unei hemoragii interne la vârsta de saizeci si opt de ani. Domnia lui neputincioasã durase treizeci de ani — ca o ironie a sortii, cea mai lungã dintre toti monarhii familiei Wittelsbach. în ciuda declansãrii primului rãzboi mondial, i se organizarã funeralii de stat cuvenite înaltei sale pozitii. Membri ai familiilor regale europene venirã sã-i aducã un respectuos omagiu, iar curtea regalã a Wittelsbachilor pãstrã doliu timp de trei luni. Otto fu înmormântat în cripta din Biserica Sfântul Mihail, într-un sarcofag mare, alãturi de cel în care îsi dormea somnul de veci fratele sãu, Ludwig.

Printul Luitpold, regentul care guvernã de fapt Bavaria în timpul domniei nepotului sãu Otto, îsi dãdu obstescul sfârsit în 1912, la vârsta de nouãzeci si doi de ani. Fiul lui îi succedã pe tronul bavarez sub numele de Ludwig al 111-lea, plasându-se astfel într-o situatie neobisnuita/ determinatã de existenta a doi monarhi care domneau în aceeasi tarã. în 1918, când împãratul Wilhelm al II-lea abdicã si se proclamã Republica germanã, stãpânirea VVittelsbachilor care durase o mie de ani luã de asemenea sfârsit. Se institui republica si familia regalã acceptã pierderea statutului privilegiat. Nu izbucni totusi nici o revolutie: membrii familiei regale rãmaserã bavarezi bineveniti, desi furã deposedati de însemnele si proprietãtile distinctive regale, cum ar fi de pildã Residenz si Nymphenburg, în urma nationalizãrii. Se bucurã si astãzi de respect si admiratie, reprezentând simboluri ale mostenirii si traditiei, pe care multi bavarezi ar dori sã le restabileascã.

Fosta logodnicã a lui Ludwig, printesa Sophie, nu si-a revenit în fire niciodatã dupã zvonurile scandaloase rãspândite pe seama ei dupã ce regele îsi retrase promisiunea solemnã de cãsãtorie. Cãsnicia ei cu ducele d'Alenton pãrea sã fi fost fericitã, iar fiica ei, printesa Louise d'Orleans, se mãritã cu principele Alfonso al Bavariei în 1891. în mai 1897, Sophie supraveghea un bazar de binefacere la Paris, când izbucni un incendiu printre galantare. Mai degrabã decât sã fugã, Sophie le ajutã pe niste tinere sã scape, întorcându-se mereu si mereu în infernul cuprins de flãcãri. Nu mai reusi în cele din urmã sã iasã. Când i se descoperi cadavrul, acesta era atât de ars încât nu mai putu fi identificatã decât dupã danturã.17

"Mã simt asa de pãrãsit si de însingurat pe acest pãmânt, ca o rãmãsitã pãstratã din vremuri mai bune, mânatã de vânt în prezentul pe care-1 detest si unde mã voi simti totdeauna înstrãinat", mãrturisea odinioarã Ludwig. Era un simtãmânt care definea pe bunã dreptate viata regelui si cu care se putea identifica usor si

541
verisoara lui, împãrãteasa Elizabeth. Ea, mai presus decât oricine altcineva - mai mult decât regina, Wagner, taxis sau Hornig - întelegea natura bizarã a regelui, idealurile romantice si abandonarea realitãtilor din secolul al XlX-lea pentru o lume de vis unde nu se auzeau glasuri neprietenoase. Elizabeth singurã ar fi tãlmãcit celebrele cuvinte asternute pe hârtie de vãrul ei, care-i servesc drept epitaf în istorie: "Este cu sigurantã usor de înteles cã mã cuprinde câteodatã un acces de furie si de urã si cã mã îndepãrtez cu dezgust de lumea din jurul meu care are atât de putine lucruri sã-mi ofere. Poate cã într-o bunã zi mã voi împãca în fine cu acest pãmânt, când toate idealurile ale cãror vãpãi sacre le pãstrez cu duiosie în suflet vor fi distruse. Dar sã nu tânjim vreodatã dupã acest lucru, s-ar putea sã-1 cãpãtãm cumva! Vreau sã rãmân o enigmã eternã pentru mine însumi si pentru ceilalti".19

542
(Sursa informatiilor

în cadrul surselor de informatii, s-au folosit urmãtoarele abrevieri: BWL: "Richard Wagner, Briefwechsel Zwischen Wagner und Liszt"; C-H: Desmond Chapman - Huston, "Bavarian Fantasy: The story of Ludwig II; CW: Cosima Wagner, "Die Tagebucher; FKLB: Eugen Frantz, editor, "Konig Ludwig II von Bayern, das Konigliche Kabinett, das Ministerium und das Bayerische Volk, 1864-1866; KLRWB: Otto Strobel, editor, "Konig Ludwig II und Richard Wagner, Briefwechsel; si scrisori: Stewart Spencer si Barry Millington, editori, "Selected Letters of Richard Wagner.