The mad king the life and times of ludwig II of bavaria greg king regele nebun

111
constitutionale. Astfel, regii bavarezi se întâlneau cu înaltii demnitari, citeau temeinic documentele oficiale, ascultau sfaturile secretarului de cabinet si se consultau în mod discret cu ministrii, dar nu luau decât putine decizii politice. Prin urmare, în timp ce regele nu-si putea exercita atributiile constitutionale fãrã interventia secretariatului de cabinet, guvernul, împreunã cu secretariatul, îsi îndeplinea functia în absenta suveranului. Tocmai acest aspect al structurii guvernamentale i-a permis mai târziu regelui Ludwig al II-lea sã ignore cu totul afacerile de stat si sã-si concentreze întreaga atentie asupra planurilor arhitecturale.

Un alt grup important de înalti functionari ce-1 înconjurau pe rege era reprezentat de secretariatul curtii, care lucra separat de restul guvernului bavarez, în vreme ce secretariatul de cabinet functiona ca un brat al guvernului, secretariatul curtii se compunea din membri ai casei regale si includea departamentul trezoreriei regesti si de control al listei civile, care îi acorda regelui venitul anual din bugetul statului, necesar pentru întretinere si cheltuieli personale. Acest grup era condus de secretarul curtii, care îndeplinea functia de sef al casei regale si de vistier particular al monarhului, pozitie ocupatã de Julius von Hofmann. Un numãr de alti politicieni care aveau sã joace roluri importante în timpul domniei lui Ludwig al II-lea detineau posturi minore în momentul urcãrii sale pe tron. Cei mai de seamã dintre acestia erau subsecretarul lui Franz von Pfistermeister, Johann von Lutz, contele Maximilian von Holnstein, care ocupa functia de Oberstallmeister sau intendent general al grajdurilor regale si baronul Ludwig von Pfordten, ministru de externe si seful cabinetului de ministri. ,j.t

112

nebun

Ludwig al II-lea îsi începea de obicei ziua de lucru destul de devreme si, pe la ora nouã dimineata, se aseza jeja la imensul birou pregãtit pentru prima audientã. Se întâlnea în fiecare dimineatã cu Pfistermeister, care îl informa pe rege cu privire la programul si obligatiile de îndeplinit. Acestea se refereau la ciclul uzual de ceremonii la care trebuia sã asiste, incluzând activitãti mai putin captivante, cum ar fi deschideri solemne de scoli, inaugurãri de poduri si inspectii în fabrici. Totusi, impresiile produse de Ludwig ca monarh sau conducãtor politic suprem erau strãlucite, cel putin la începutul domniei. Poetul Paul Heyse îsi amintea mai târziu: „Expresia ochilor sãi frumosi si lucitori era dezinvoltã si neîncãtusatã. Cunostea în mare profunzime natura umanã, ceea ce este cu totul remarcabil tinând seama cã fusese crescut atât de singuratic si departe de lume."3 Pânã si Bismarck, care se mândrea cã era un subtil cunoscãtor al caracterului omenesc, scria: „M-a impresionat totdeauna ca exponent dinamic si lucid al ideilor nationaliste germane, chiar dacã eforturile lui s-au îndreptat mai ales spre apãrarea principiului federatiei si a drepturilor constitutionale ale tãrii sale."4

Unul sau altul dintre membrii guvernului se întâlneau în mod curent cu regele ca sã-i aducã la cunostintã problemele importante la ordinea zilei. Ministrul justitiei, Eduard von Bomhard, nota ulterior: „Aceste întruniri aveau loc sãptãmânal în ziua stabilitã. Cel convocat se aseza pe canapea lângã rege si era o adevãratã plãcere sã vezi expresia sincerã, receptivã a ochilor sãi ageri, atunci când o anumitã parte a discutiei îl interesa în mod special. Atitudinea regelui avea un anume grad de timiditate naturalã caracteristicã tineretii, care-i sedea

773
bine, dar era în acelasi timp impresionant de maiestuoasã. Asculta expunerea interlocutorului cu deosebitã atentie, privindu-1 deseori pãtrunzãtor drept în fatã. Dupã aceea, vorbea despre lucruri generale, dar totdeauna despre problemele esentiale de actualitate si niciodatã despre bârfele mondene de la curte sau din oras ... Era înzestrat în cel mai înalt grad din punct de vedere mental, însã bagajul mintii sale era stocat într-un mod cu totul dezorganizat."5

Tot Bomhard observa comportamentul excentric al tânãrului monarh în timpul audientelor: „M-a frapat felul în care, uneori, tocmai când expresia figurii sale si întreaga atitudine pãreau sã reflecte multumire, se îndrepta din sale pe neasteptate si - privind în jur cu o minã gravã, chiar sumbrã - îsi dezvãluia latura lãuntricã, tenebroasã care contrasta izbitor cu farmecul tineresc din clipele anterioare. si atunci m-am gândit în sinea mea: Dacã douã naturi interioare diferite germineazã în acest tânãr, asa cum mi se pãruse chiar de la prima noastrã conversatie, sã dea Dumnezeu sã triumfe cea bunã."6

Desi von Bomhard se arãta în general plin de bunãvointã fatã de Ludwig, îi observase totusi lipsa de organizare. Adeseori ministrii sãi încercau senzatia cã Ludwig simula doar exercitarea puterii regale si cã, de fapt, mintea îi umbla rãtãcind aiurea. Spre nenorocul sãu, nu poseda stãpânirea de sine necesarã sã-si ascundã sau mãcar sã-si înfrâneze sentimentele. Dupã cum mentiona von Bomhard, regele se adâncea deseori într-o stare de contemplatie în timpul audientelor si când deschidea gura, în fine, vorbea într-o manierã atât de pompoasã, încât îsi lãsa frecvent auditorul derutat în privinta întelesului real al cuvintelor sale.

774

'

piscursul de încoronare tinut de Ludwig în fata consiliului privat, adunat la Residenz, desi concis, contura o serie de prioritãti politice, stabilite cu grijã, chiar dacã într-o manierã prescurtatã. Cel mai important rând fusese scris cu gândul la tensiunile crescânde dintre Austria, prusia si cele douã ducate de pe Elba: „îmi voi dedica toate fortele bunãstãrii necontenite a poporului meu si mãretiei statelor germane", în mod subtil, Ludwig sublinia ideea cã suveranitatea Bavariei reprezenta preocuparea lui principalã, în acelasi discurs, se gãsea sâmburele unei politici alternative, dat fiind cã noul rege aborda problema mãretiei Germaniei si-si exprima dorinta de a unifica poporul pe care-1 guverna. Consilierii se întrebau dacã recent înscãunatul monarh împãrtãsea visul bunicului sãu, Ludwig I, care îsi exprimase clar aspiratia de a forma un imperiu german unit. Nimeni nu stia îndeajuns despre Ludwig al II-lea pentru a se lãmuri ce politicã intentiona regele sã urmeze si, doar în decursul timpului, când împrejurãrile i-au fortat mâna, s-a putut deslusi pe care dintre aceste douã preocupãri contradictorii le-a socotit la înãltimea guvernãrii sale.

în aparentã, tânãrul suveran urma pilda tatãlui sãu, ceea ce se dovedea a fi o usurare pentru multi dintre membrii cabinetului de ministri. Mai toti supusii bavarezi deplânserã pierderea bunului rege Max si toatã lumea credea cã tânãrul neexperimentat avea sã lase afacerile de stat în seama ministrilor, într-adevãr, existã mãrturii cã, la începutul domniei, câtiva ministri care au expus în fata regelui probleme politice au fost întâmpinati cu întrebarea politicoasã si subtilã: „Cum ar fi procedat tatãl meu în acest caz?"7 Dar Ludwig începu sã se detaseze încet - încet de politica prudentã si conservatoare dusã

7/5
de defunctul monarh. Se putea comporta în mod tiranic si arogant. La câteva sãptãmâni dupã decesul lui Maxi-milian, maresalul curtii i-a sugerat lui Ludwig cã, în calitate de nou suveran si dupã regulile de protocol, n-ar strica sã se instaleze în fosta anfiladã de încãperi ale tatãlui sãu, care erau mai potrivite ca dimensiune decât apartamentul pe care-1 ocupase cu titlul de print mostenitor. Dar la aceastã propunere, Ludwig îi ripostã furios: „Te voi înstiinta dacã aceasta îmi e dorinta!"8

Ca rege, Ludwig se bizuia mai ales pe propriile instincte când venea vorba de decizii politice, întrucât îi lipsea un cerc de prieteni intimi, era rareori expus influentelor exterioare. Nu se simtea apropiat de nici unul dintre membrii familiei sale. îi privea cu teamã si-i evita pe cei doi frati ai rãposatului sãu tatã, Luitpold si Adal-bert, desi îl delega adesea pe cel din urmã sã-1 reprezinte la diverse obligatii sociale sau reuniuni publice. Fratele mai vârstnic al bunicului sãu patern, printul Karl, detinea gradul de feldmaresal si de comandant suprem al armatei bavareze si nu- avea mai nimic comun cu acest fiu romantic al defunctului nepot, Maximilian. Regele întretinea relatii bune numai cu bunicul lui, Ludwig I. Fostul monarh, care renuntase constrâns de circumstante politice la tron în 1848, trãind în exil la Nisa, nu obosea niciodatã sã-si sfãtuiascã nepotul imatur cum sã guverneze, savurând sansa de a încerca din nou, mãcar ca substitut, sentimentul puterii de care se bucurase odinioarã. Povetele bunicului sãu erau într-o oarecare mãsurã conservatoare si retrograde. „Nu ceda nici un pic din Drepturile Coroanei", îl avertiza el pe Ludwig într-o împrejurare. „Pentru scurtã vreme, vei fi obligat -dar pierderea rãmâne ireparabilã. Cât de schimbãtoare e

fygele nebun

<„Aura favoris popularis" - (Ib. lat.) - curent usor de simpatie a poporului

117
dar, dupã citirea acestui document, nimeni cu un anumit rang în regat nu se mai putea îndoi de forta moralã si hotãrârea neclintitã arãtate de tânãrul suveran.

Ludwig se exprimase fãrã echivoc în favoarea politicii de independentã a Bavariei, tintind în acelasi timp spre unificarea trainicã a numeroaselor state germane. Considera cã-i stãtea în putintã sã-si cãlãuzeascã guvernul cãtre atingerea ambelor teluri, în vreme ce libertatea deplinã si garantatã a Bavariei reprezenta prioritatea absolutã a domniei sale, era totodatã dispus sã realizeze întãrirea vechilor aliante care existaserã în Germania timp de mai multe decenii. Acest obiectiv viza direct Triada, perspectiva uniunii celor mai mari trei state -Bavaria, Prusia si Austria - ca o garantie împotriva oricãrei agresiuni necontrolate din partea vreunui alt partener, însã mãsura în care putea progresa aceastã politicã depindea într-un grad destul de mare de intentiile cancelarului prusac Bismarck în privinta celor douã ducate Schleswig si Holstein.

Rãdãcinile crizei Schleswig-Holstein se întindeau în urmã cu multe decenii, în 1815, dupã înfrângerea lui Napoleon la Waterloo, Congresul de la Viena a convenit sã restabileascã echilibrul de forte în Europa. Sub hegemonia printului Klemens von Metternich, rãmãsitele vechiului „Sfânt imperiu roman de natiune germanã" -peste trei sute de regate, principate, mari ducate, comitate si electorate - erau reconstituite pentru a forma un nou Reich. Aceastã asociere a avut drept rezultat crearea Confederatiei germane („Deutscher Bund"), o uniune hibridã alcãtuitã din treizeci si nouã de state germane, controlatã formal de o Dietã reprezentativã cu sediul la Frankfurt. mm

118

fygele nebun

prin masinatiile abile ale lui Metternich, Austria a detinut suprematia în Confederatia federalã în primii cincizeci je ani de existentã a acesteia, în timpul desfãsurãrii Congresului de la Viena, Austria era singurul membru prestigios al confederatiei care putea juca un rol conducãtor. Dar, de-a lungul anilor urmãtori, Prusia a actionat cu sârguintã pentru a-si îmbunãtãti pozitia în cadrul uniunii. Populatia ei crestea, armata îsi câstiga respectul pentru principiile-i spartane, eficiente, iar ritmul rapid de dezvoltare industrialã îi prevestea expansiunea ca putere europeanã. Cincizeci de ani mai târziu, Prusia tinea în mânã puterea de a schimba cursul istoriei germane, îi lipsea doar un om vizionar care sã-i arate calea de urmat. Apoi, în septembrie 1862, un fost functionar de stat din Pomerania, contele Otto von Bismarck era numit cancelar al regatului prusian. Bismarck avea patruzeci si opt de ani când s-a declansat criza Schleswig-Molstein. O bunã parte din viatã trãise într-o relativã obscuritate, caracterul sãu puternic si ambitiile de nestãvilit rãmânând în stare latentã. Dar Bismarck avea abilitatea de a manipula, ascutime a mintii, siretenie si arogantã, trãsãturi care i-au folosit din plin când regele Prusiei, Wilhelm I, a amenintat cu abdicarea din pricina haosului de nedes-cris iscat în guvernul sãu. Bismarck interveni, oferindu-se sã preia responsabilitatea de cancelar si sã formeze un nou guvern care sã respecte demnitatea regalã; Wilhelm acceptã si Bismarck cãpãtã numirea în postul de înaltã autoritate, devenind cel mai puternic om din întreaga Prusie. Câteva zile mai târziu, fãcea celebra remarcã de rãu-augur care a stârnit atâta rãsunet în cancelariile europene: //Marile probleme ale timpului nu vor fi rezolvate prin discursuri si majoritate de voturi, ci prin sânge si fier."12

Ducatele Schleswig si Holstein ocupau o importantã pozitie strategicã la nord de Confederatia germanã, în-tinzându-se de-a lungul fluviului Elba pânã la extremitatea inferioarã a peninsulei lutlanda. Locuitorii din Schleswig reprezentau un amestec de germani si danezi, în vreme ce populatia din Holstein era cu precãdere de origine germanã. Cele douã ducate se alipiserã de bunã voie la coroana danezã în urmã cu sute de ani, dar nu exista nici un tratat de încorporare încheiat oficial si problemele legate de suveranitatea lor frãmântaserã Europa secole de-a rândul. Situatia se complicase si mai mult prin aceea cã, în vreme ce Schleswig rãmase atasat de Danemarca, Holstein devenise membru al Confederatiei germane, în 1848, locuitorii din Holstein, de obârsie predominant germanã, s-au revoltat împotriva stãpânirii daneze, iar Prusia, cu deplina aprobare a Dietei federale din Frankfurt, a trimis trupe pentru a-i sprijini în luptã. Când Rusia imperialã a protestat, regatul prusian si-a retras soldatii silit si contrar vointei. >

Aceastã incursiune s-a soldat cu încheierea Tratatului de la Londra în 1852, prin care cele douã ducate erau plasate sub control nominal danez. Cu toate acestea, acordul îi interzicea regelui Danemarcei sã încerce anexarea celor douã provincii la propriul sãu teritoriu, întrucât monarhul danez, Frederik al VH-lea din dinastia de Oldenburg, n-avea nici un mostenitor direct, Tratatul de la Londra 1-a desemnat ca eventual succesor la tron pe printul Christian de Schleswig-Holstein-Son-derburg-Gliicksburg, o rudã îndepãrtatã descinzând din linia femininã a familiei regale daneze. Atât Schleswig, cât si Holstein, refuzarã sã-1 accepte pe Christian, invocând Legea salicã, prin care femeile erau excluse de la succe-

nebun

, ca parte sacrã, inviolabilã a istoriei lor si sustinân-du-si propriul candidat, printul Friedrich, duce de ^ugustenburg, un om cu mari drepturi ereditare la cele douã teritorii disputate. Tratatul de la Londra îi acordase ducelui despãgubiri financiare considerabile pentru renuntarea la orice pretentii asupra celor douã ducate si problema pãrea rezolvatã o datã pentru totdeauna.

Dar populatia majoritarã de limbã germanã, mai ales aceea din Holstein, opunea o rezistentã dârzã subjugãrii fortate, în numele ei, Prusia protestã împotriva dominatiei daneze, însã nici una dintre tãri nu era pregãtitã sã recurgã la fortã pentru a-si întãri suveranitatea.

Lucrurile s-ar fi oprit aici dacã n-ar fi intervenit în mod abuziv ambitiosul rege Frederik al VH-lea. în 1855, suveranul danez încercã sã rãstoarne autoritatea germanã si formã un nou parlament care sã conducã de la Copenhaga cele douã ducate, dar Confederatia germanã din Frankfurt declarã cã acest fapt reprezenta o încãlcare flagrantã a Constitutiei germane. Danemarca preferã sã nu-si impunã pozitia; totusi, în urmãtorii ani, Frederik al VH-lea a fluturat neîncetat spectrul unui parlament separat sub ochii Dietei de la Frankfurt, agravând si mai mult tensiunile. Danemarca lãsa impresia cã se delecta cu aceste amenintãri si, în decursul timpului, Dieta federalã a avertizat în permanentã cã nerespectarea Tratatului de la Londra ar avea drept consecintã începerea ostilitãtilor. Ignorând aceste rele prevestiri, Danemarca îsi afisã cu ostentatie dispretul fatã de Confederatia germanã: pe 30 martie 1863, institui un parlament distinct pentru Holstein, plasat sub propria-i autoritate, instaurând astfel o guvernare danezã de facto. Acest act crea serioase probleme diplomatice pentru statele unite în

121
Deutscher Bund. Totala desconsiderare manifestatã de Danemarca în repetate rânduri fatã de declaratiile federale a dus la ruperea relatiilor ei politice, economice si diplomatice cu celelalte tãri germane. Trei luni mai târziu, pe 9 iulie, Confederatia germanã cu sediul la Frankfurt a adoptat o rezolutie oficialã, în numele tuturor statelor membre, cerând dizolvarea parlamentului ilegal din Holstein. Regele Frederik al VH-lea a respins aceastã decizie si, în replicã, a amenintat sã încorporeze cu forta cele douã ducate. O datã cu formarea parlamentului din Holstein, Danemarca sãvârsea o ilegitimitate, atât în conformitate cu Tratatul de la Londra, cât si cu Constitutia federalã germanã, ale cãror clauze se angajase anterior sã le respecte.

Situatia tensionatã persistã în tot cursul verii lui 1863. Apoi, în acea toamnã, în decurs de patruzeci si opt de ore, criza izbucni. Pe 13 noiembrie, regele Frederik al VH-lea anexã prin violentã cele douã ducate. Douã zile mai târziu, s-a petrecut un fapt neprevãzut, cu consecinte nefaste pentru pacea europeanã: pe 15 noiembrie, a murit pe neasteptate Frederik al VH-lea, ruda lui îndepãrtatã succedându-i la tronul danez sub numele de Christian al IX-lea. Nedorind sã facã o concesie o datã cu primul sãu act de domnie, noul rege îndeplini cu promptitudine amenintarea danezã si ordonã ca încorporarea fortatã a celor douã ducate în teritoriul regatului sãu sã continue, ignorând atât protestele si îngrijorarea membrilor Confederatiei germane, cât si prevederile Tratatului de la Londra. Declaratia lui Christian al IX-lea împinse conflictul mocnit în punctul culminant: ar trebui ca ducatele Schleswig si Holstein sã intre sub dominatia danezã sau germanã? »

nebun

gismarck manifestã putin interes pentru soarta celor douã ducate în cursul primelor luni de crizã. Ca politician calculat, aspru si transant, nu se preocupa de pretentiile sentimentale asupra teritoriilor, nici de tiparul aliantelor menite sã configureze opozitia. Cancelarul actiona conform principiilor politicii realiste - „Realpolitik" - o viziune intelectualã neîndurãtoare despre actul de guvernare. Puterea si dreptul la putere reprezentau singurele preocupãri pentru Bismarck. „In acest mod, Bismarck se întorcea la traditia stabilitã de astfel de conducãtori din secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, cum ar fi de pildã Ludovic al XlV-lea si Friedrich al II-lea cel Mare", nota un mare analist.13

Anexarea ilegalã a celor douã ducate înfãptuitã de regele Frederik al VH-lea si continuarea acestei politici de cãtre Christian al IX-lea îl aduse pe Bismarck în prim planul litigiului. Cancelarul stia cã Prusia, ca stat, nu putea emite pretentii teritoriale asupra celor douã ducate; Holstein si Schleswig intrau propriu-zis sub autoritatea deplinã a Confederatiei germane. Dar se ivise deja ocazia favorabilã si Bismarck, prinzând din zbor momentul prielnic, profitã din plin pentru a impune influenta si puterea prusacã în partea de nord a Germaniei. La început, se multumi sã încredinteze responsabilitatea problemei în mâinile Confederatiei, convins cã aceasta urma sã se pronunte împotriva Danemarcei. Intr-adevãr, Deutscher Bund protestã fatã de actiunea regelui Christian al IX-lea. însã, în acelasi timp, Bismarck se dovedi îndeajuns de rafinat si dibaci ca sã calculeze, pregãtit pentru orice eventualitate, cum se desfãsoarã lucrurile înainte de a se angaja pe sine si resursele tãrii sale în aceastã disputã.
Populatia din Holstein respinse imediat înscãunarea lui Christian al IX-lea si refuzã sã jure credintã coroanei daneze. Locuitorii ducatului recurserã la sprijinul Dietei federale din Frankfurt, declansând o campanie pentru reîntoarcerea ducelui de Augustenburg. Confederatia germanã se afla în mare fierbere si toate statele membre erau mistuite de psihoza rãzboiului. Confederatia germanã adoptã, în cele din urmã, o rezolutie, acordând sprijin pretentiilor ducelui si formãrii unui regat independent sub autoritatea acestuia.

Bismarck nãzuia la afirmarea Prusiei si urmãrea o testare a combativitãtii armatelor ei. Dacã Prusia ar fi câstigat controlul aspra teritoriilor aflate în litigiu, ar fi dobândit ^acces liber la portul Kiel, centru de mare importantã strategicã pentru fortele sale navale în expansiune. Cancelarul era în stare sã convingã Austria cã disputa legatã de cele douã ducate trebuia sã fie transatã într-o manierã directã si energicã, fãrã echivoc. Cele douã tãri con venirã sã actioneze la unison împotriva Danemarcei, sustinând în aparentã clauzele Tratatului de la Londra din 1852. Austriecii considerau inadmisibile pretentiile ridicate de ducele de Augustenburg, „întrucât cauza lui se baza pe dreptul la autodeterminare nationalã, principiu totalmente strãin dinastiei de Habsburg", nota un istoric.14

în 1863, în Ajunul Crãciunului, trupele prusace si austriece intrau pe teritoriul ducatului de Holstein. O sãptãmânã mai târziu, Confederatia germanã trimise detasamente de soldati din Hanovra si Saxonia pentru a-si da concursul la înlãturarea dominatiei daneze. Deutscher Bund era încã divizatã, de o parte a baricadei situându-se Prusia si Austria, care sustineau încorporarea celor douã ducate în federatia de state, în vreme ce de cealaltã

124

îfegefe nebun

arte, Dieta de la Frankfurt era doar dispusã sã promoveze interesele ducelui de Augustenburg. Dar Bismarck refuzã sã astepte unanimitatea de vederi. Pe 29 ianuarie 1864/ îi trimitea regelui Christian al IX-lea un ultimatum, cerând ca Danemarca sã-si retragã toti soldatii si înaltii demnitari din Schleswig si Holstein. Cancelarul îi lãsã monarhului un rãstimp de patruzeci si opt de ore pentru comunicarea rãspunsului. Danemarca refuzã sã cedeze amenintãrilor categorice si la l februarie 1864, Prusia, sustinutã de Austria, îi declarã rãzboi.

Astfel se derula istoria acestui conflict încâlcit în care Ludwig se vãzu aruncat chiar din primele zile de domnie pe tronul bavarez, înghesuitã geografic între doi vecini, Prusia la nord si Austria la sud, Bavaria nu-si ascundea sprijinul pentru independenta ducatelor Schleswig si Holstein sub cârmuirea ducelui de Augustenburg. Din punct de vedere politic, pentru regatul bavarez, aceasta era solutia cea mai potrivitã pentru rezolvarea definitivã a conflictului. Bavaria nu dorea sã încurajeze nici agresiunea prusiana, nici cea austriacã, temându-se de consecintele unor astfel de actiuni ofensive asupra propriei suveranitãti în anii urmãtori. Dar nici atitudinea dictatorialã si arogantã a Danemarcei nu se bucura de bunãvointã la Miinchen. Totusi, încurajãrile date de Bavaria ducelui de Augustenburg se limitau de fapt la simpla exprimare a unui sprijin moral. Nimeni în Miinchen nu vroia sã-i vadã pe soldatii bavarezi târâti într-un conflict militar extins în nord. Dar aproape toatã lumea întelegea urmãrile potentiale: Prusia cãuta cu tot dinadinsul sa-si testeze puterea armatã si sã descopere cu precizie cât de departe îi putea împinge pe membrii Confederatiei germane. Politica de moderatie urmatã de Bavaria fusese