The passions of the mind

Josef Breuer auzise de ea de la un coleg şi recomandase să fie văzută de dr. Freud. Sigmund încercă să facă o incizie în povestire cu precizia cu care opera Billroth un abces. Tânărul locuise împreună cu familia respectivă un an de zile, după care se dusese într-o călătorie şi se întorsese după o jumătate de an. Rămăsese câtva timp pe loc, apoi plecase definitiv. Ambele surori relatau cât de plăcută fusese atmosfera pe vremea când tânărul locuise cu ele.

Ce se întâmplase? Sigmund era aproape sigur că boala avea o cauză de ordin sexual. Apoi află adevărul, nu de la pacientă, ci de la sora ei mai mare: într-o dimineaţă, sora mai tânără făcea curat în camera băiatului în timp ce acesta era încă în pat. O chemase spre el şi fata, nebănuind nimic, se dusese. Bărbatul îi luase mâna, aruncase pătura la o parte şi îi pusese palma pe penisul lui erectat. Fata rămăsese nemişcată o clipă, apoi fugise. În scurtă vreme, omul plecase definitiv. Fata îi povestise ceva mai târziu surorii sale, spunând că băiatul încercase să-i facă necazuri. Când se îmbolnăvise şi sora mai mare încercase să discute cu ea „scena seducerii", fata mai tânără negase categoric că ar şti ceva de acel eveniment, sau că i-ar fi făcut vreo confidenţă surorii sale.

Având în faţa lui noxa sexuală care provocase boala, Sigmund se gândi că ar putea s-o ajute pe fată, căci apelativul de „femeie stricată" pe care i-l adresau vecinii în halucinaţiile ei, îşi găsea explicaţia în faptul că se simţise excitată la vederea organului sexual al bărbatului şi, de aceea, fusese copleşită de un sentiment al vinovăţiei concretizat în reproşuri atât de dure, încât le transferase în gura vecinilor. Deşi nu putea să-şi reprime propriul sentiment de vinovăţie, îi venea mult mai uşor să se disculpe atunci când învinuirile îi erau adresate de către vecini.

În clipa de faţă nu trebuia „exorcizat" atât incidentul iniţial, căci se îndoia că va putea şterge total amintirea traumatizantă, cât complexul de vinovăţie care se cuibărise în subconştientul fetei. Dacă reuşea să reconstituie întâmplarea respectivă şi să-i demonstreze că reacţia ei fusese normală şi inevitabilă, s-ar putea s-o vindece de autoreproşuri. De îndată ce acestea vor fi înlăturate, nu va mai fi nevoie nici de persecuţiile din partea vecinilor, care vor dispărea şi ele o dată cu vocile şi acuzaţiile pe care le auzea. Ar fi avut şansa să ducă o viaţă normală şi să se mărite.

Dar eşuă în toate încercările sale. O aduse de mai multe ori într-o stare de semiconştienţă, între hipnoză şi starea de veghe, şi o îndemnă să vorbească despre tânărul chiriaş. Fata îi vorbi deschis despre toate lucrurile bune pe care şi le amintea, dar când Sigmund încercă, prin întrebări, s-o conducă spre scena traumatică, fata strigă:

— Nu! Nu s-a petrecut nimic stânjenitor! Nu am nimic de povestit. Era un om bun, totdeauna amabil cu familia noastră...

După o a doua izbucnire de acest fel, îi trimise doctorului Freud o scrisoare prin care renunţa la serviciile lui pentru că întrebările lui o tulburau prea tare. În după-amiaza aceea târzie, Sigmund şedea în cabinetul său cu scrisoarea în faţă şi cu braţele întinse, cuprinzând biroul ca într-o îmbrăţişare. Era trist. Pacienta construise o apărare atât de puternică împotriva acelor amintiri, încât aducerea lor în planul conştiinţei ar fi ucis-o literalmente. Era prea târziu să pătrundă la materialul refulat şi să-l cauterizeze.

Oftă adânc, apoi mări flacăra lămpii cu gaz, în aşa fel încât camera să fie scăldată în lumina ei caldă, şi luă ciorna ultimului său manuscris: Despre nevroza anxioasă...

3
Examinând dosarele cazurilor care se perindaseră prin cabinetul lui în perioada de muncă intensă ce începuse în octombrie, fu fericit să constate că înregistrase mai multe reuşite decât eşecuri. Pe măsură ce aprofunda cunoştinţele şi îşi perfecţiona instrumentele terapeutice, era îndreptăţit să spere că va reuşi să atenueze tot mai multe dintre simptomele care îi stârneau nedumerirea. Acum, primăvara, avea o mulţime de pacienţi. Fiecare caz îi dovedea că manifestarea majoră a nevrozelor, oricât de bine ar fi fost ascunsă, era anxietatea. La rândul ei, nevroza anxioasă reprezenta consecinţa unei refulări. Întrucât gândea mai bine cu tocul în mână decât atunci când se plimba pe străzile Vienei, scrise în capul paginii cu caractere latine: PROBLEME. Pentru rezolvarea acestora era extrem de im­portantă formularea lor.

„Nu aştepta ca problema să vină la tine, observă el. S-ar putea să se prezinte într-un moment neplăcut sau nepotrivit. Fă-ţi cercetarea la modul agresiv, în aşa fel încât tu să stabileşti condiţiile de lucru cu materialul recalcitrant, deconcertant."

Aici nu-şi avea rost timiditatea. Wilhelm Fliess îi scria de la Berlin: „Îndrăzneşte să improvizezi! Îndrăzneşte să gândeşti dincolo de limitele a ceea ce este deja cunoscut sau previzibil!"

Sigmund decise: „Wilhelm are dreptate. Nu putem progresa fără oameni curajoşi, care îndrăznesc să gândească ceva nou înainte de a reuşi să-l demonstreze".

Exista oare o aşa-numită slăbiciune sau tulburare sexuală înnăscută? Sau era dobândită în primii ani de viaţă sub influenţa unor circumstanţe exterioare? Ereditatea reprezenta oare un factor amplificator? Care era etiologia depresiei recurente? Avea o bază sexuală demonstrabilă?

La rubrica TEZE înregistră o serie de postulate care urmau să-i servească drept punct de plecare. Fobii, halucinaţii, depresie anxioasă, toate acestea erau cel puţin parţial consecinţa unor discontinuităţi în viaţa şi creşterea sexuală normală. Isteria creştea după suprimarea anxietăţii. Neurastenia bărbaţilor avea adesea drept consecinţă impotenţa care, la rândul ei, determina nevrozele femeilor. Femeile rigide provocau nevroze soţilor lor.

Îşi mai fixă şi câteva sarcini colaterale: să citească literatura de specialitate din alte ţări unde „anumite anomalii sexuale sunt endemice"; să întocmească un dosar uriaş al afecţiunilor derivate din inhibarea dorinţelor sexuale normale; să urmărească firul conducător cel mai important, dar cel mai greu de obţinut, constând din traumele sexuale suferite la vârste fragede, înainte de apariţia capacităţii de înţelegere. Cea mai fascinantă etapă a fiecărei cercetări era cea care se referea la cauzele de bază. Asta le menţinea treaz interesul oamenilor de ştiinţă pentru experimentele lor. Şi exact asta urmărea Sigmund în clipa de faţă. Îi trimise lui Fliess extrase mai lungi din Etiologia nevrozelor şi-l rugă să-şi exprime opinia despre ele. La un moment dat, când intrase în nişte detalii de ordin sexual, firea lui puritană îşi spuse cuvântul. Îşi începu scrisoarea în felul următor: „Vei ţine, evident, lucrarea departe de ochii tinerei dumitale soţii."

Abia câteva zile mai târziu îşi dădu seama că se făcuse vinovat de aceeaşi falsă pudoare proprie unui mare număr de paciente crescute rigid, ca aceea pe care o consultase ceva mai devreme. Femeia suferea de crize de anxietate care se încheiau cu leşinuri în dimineaţa ce urma după o relaţie sexuală cu soţul ei. Fusese nevoit să facă excavaţii mai curând cu lopata decât cu scalpelul. Întrucât actul sexual decurgea normal pentru ambii parteneri, Sigmund îşi dădu seama că motivul primar al bolii se afla ascuns foarte adânc în subconştientul ei. Avu nevoie de mai multe şedinţe şi de utilizarea unui procedeu pe care îl denumi libera asociere până când pacienta reuşi să se întoarcă, în timp, până la trauma originară.

— Am să vă spun cum am început să am crize de anxietate în anii copilăriei. Obişnuiam să dorm într-o cameră vecină cu cea a părinţilor. Uşa rămânea deschisă şi pe masă ardea o lampă de noapte. De mai multe ori l-am văzut pe tata urcându-se în pat peste mama şi apoi auzeam nişte sunete care mă excitau îngrozitor. Atunci am început să am crizele.

Sigmund alcătuise un dosar voluminos, cu peste o sută de nevroze.

— Reacţia dumitale este cât se poate de firească, spuse el calm. Cele mai multe fete se gândesc la prima lor întâlnire cu sexualitatea cu o teamă vecină cu groaza. Dă-mi voie să-ţi citesc din fişele mele despre câteva cazuri similare, care merg chiar până la vârste mai fragede. Principala problemă în momentul de faţă este să disociezi anxietatea de relaţia dumitale matrimonială. E vorba de o isterie provocată de amintiri: amintiri refulate. Bunul mers al căsniciei dumitale depinde de felul în care vei reuşi să te eliberezi de aceste anxietăţi provocate de o relaţie cât se poate de firească între părinţii dumitale, la fel de normală ca aceea dintre dumneata şi soţul dumitale.

După plecarea pacientei, Sigmund se întinse şi se rezemă de spătarul tare al scaunului, masându-şi ceafa, în timp ce se gândea la noua lui tehnică ce înlocuia apăsarea degetelor pe fruntea pacientului. Considera că asocierea liberă de imagini poate fi o cheie pentru explorarea celor mai profunde straturi ale subconştientului. Era o cucerire importantă în domeniul metodologiei. „Faptul că observaţii aparent disparate erau legate adesea prin fire invizibile (adică inconştient) a reprezentat o extindere impresionantă a normelor ştiinţifice la acest domeniu." Ceea ce pacientului i se părea a fi un adevărat haos se dovedea a fi o schemă uşor de descifrat pentru medicul avizat. Subconştientul nu putea fi păcălit sau manipulat. Pentru că asocierea liberă nu era, în realitate, chiar liberă. Fiecare gând, idee, imagine şi amintire „întâmplătoare" se lega de cele care apăruseră mai înainte ca inelele unui lanţ. Liber era mai degrabă procesul şi mai puţin conţinutul acestuia, atunci când nu se exercita un act de voinţă din partea pacientului, care începea să aleagă selectiv din mulţimea de gânduri ce dădeau năvală, fără a fi influenţat sau sugestionat de medic.

„Prin acest proces, conchise Sigmund, putem obţine un autoportret real, nu fantezist. Fiecare gând consecutiv altuia se înscrie într-o progresie, chiar atunci când are loc o mişcare înapoi în subconştient. Nu este niciodată un accident şi nici nu poate fi irelevant sau lipsit de sens. Procesul scoate la iveală gândurile refulate."

Chiar şi cele mai încâlcite gânduri lipsite de consistenţă şi aparent contradictorii vor dezvălui structura internă a psihicului dacă vor fi urmărite în succesiunea lor.

De îndată ce asocierea liberă începu să funcţioneze, Sigmund descoperi un fenomen foarte ciudat, pe care îi venea greu să-l înţeleagă: pacienţii reacţionau faţă de el ca şi când ar fi făcut parte din trecutul lor! Îşi proiectau gândurile, sentimentele, dorinţele asupra medicului pentru că, în clipa în care materialul lor reprimat în subconştient era scos la iveală, se întorceau în timp în anii copilăriei şi retrăiau acea perioadă, uneori cu dragoste şi supunere, alteori cu ură şi revoltă. Încetau să mai fie ancoraţi în prezent, trăiau aceleaşi scene şi căutau aceleaşi recompense pe care le doriseră când erau copii mici, de cele mai multe ori în casa părinţilor. Lucrul acesta nu se întâmplase când recursese la hipnoză sau când apăsase cu degetele pe fruntea pacienţilor. Află astfel că transferanţa, aşa cum numise el uimitorul fenomen, era indispensabilă în orice analiză fundamentală. Descoperi că pacientul avea nevoie de foarte mult timp ca să sesizeze iraţionalitatea conduitei sale; o serie de transferanţe erau suportate la fel de greu şi de doctor atunci când nu le recunoştea, şi de pacient, care întâmpina dificultăţi în proiectarea lor. Simptomele puteau fi ameliorate într-o oarecare măsură şi fără această transferanţa a sentimentelor de iubire, ură, frică, anxietate şi agresivitate din trecut în prezentul actual, dar niciodată nu era posibilă vindecarea. De îndată ce pacientul intuia transferanţa, înregistra un progres important în înţelegerea conţinutului şi a metodei de lucru a subconştientului său. De pe acest vârf al Muntelui Everest putea ajunge la autocunoaştere, iar dr. Sigmund Freud se putea gândi la un tratament eficient.

*
Sigmund nu aştepta în mod special poşta de dimineaţă. Din când în când mai primea câte o scrisoare de la doamna Bernays sau de la Minna, din Wandsbek, sau un scurt mesaj de la fraţii lui din Anglia. De cele mai multe ori i se trimiteau reviste medicale, anunţuri ale unor conferinţe, note de plată. Însă de când îşi înfiinţase propria „bancă internaţională de idei în aşteptare" cu Wilhelm Fliess, care se ocupa asiduu de uluitoarea idee a periodicităţii vieţii umane, pândea nerăbdător sosirea poştaşului şi frunzărea repede plicurile, în căutarea timbrelor berlineze. Fliess îi scria des şi mult, scrisorile lui fiind, de fapt, ciorne ale monografiilor sale medicale: provocatoare, uneori de-a dreptul agresive, dar niciodată anoste. Lui Sigmund îi plăcea să-i scrie lui Wilhelm în fiecare zi, de regulă pe la miezul nopţii. Făcea o trecere în revistă a cazurilor tratate în ziua respectivă, formula ipoteze noi, analiza erorile trecute şi ideile care trebuiau revizuite, evidenţiind triumful minţii asupra materialului obscur de cercetare, precum şi eşecurile acesteia. Scopul lui era să înveţe, să înţeleagă şi să sistematizeze volumul crescând de cunoştinţe. Când nu putea să scrie, simţea lipsa acestei perioade de Gemütlichkeit, de comunicare, la fel de acut ca oricare alt vienez frustrat din cauza nefrecventării cafenelei. Wilhelm Fliess devenise Stamm-ul lui, grupul de prieteni şi colegi cu care te întâlneşti în fiecare zi câte o oră ca să stai de vorbă. Cores­pondenţa cu Fliess suplinea compania amicilor cu care se întâlnise până atunci în cafeneaua sa preferată.

La 12 aprilie, Martha dădu naştere celui de-al cincilea copil, o fată, pe care o botezară Sophie. Martha suportase foarte bine sarcina, spre mulţumirea lui Sigmund care avea să remarce:

— Sophie a venit pe lumea aceasta nesuferită fără nici un pic de luptă.

Extenuată, Martha căzu într-un somn lung, chinuitor. Tânăra infirmieră care fusese angajată în ultimele săptămâni ca să aibă grijă de ceilalţi patru copii îl luă imediat în primire pe nou-născut.

Martha se ridică din pat două săptămâni mai târziu şi preluă comanda asupra domeniului ei, deşi mama şi surorile lui Sigmund o sfătuiră să nu se suprasolicite. Când Sigmund constată că se restabilise complet, o întrebă dacă poate să plece câteva zile la Berlin, ca să-l viziteze pe Wilhelm Fliess.

— Bineînţeles, Sigi, du-te acum cât timp familia ta mă copleşeşte cu atenţiile. S-ar putea spune că eu am inventat naşterea copiilor. A fost foarte drăguţ din partea ta să-mi citeşti din Mark Twain în tot acest răstimp.

4
Sosi la Anhalter Bahnhof din Berlin după-amiaza târziu. Wilhelm Fliess îl aştepta cu Droschke, şareta pe care o folosea ca să-şi viziteze pacienţii la domiciliu şi să parcurgă drumul până la spital. În intimitatea vehiculului, cei doi bărbaţi îşi strânseră mâinile cu căldură: nu se mai văzuseră de la nuntă. Sigmund îşi privi cu plăcere prietenul: ochii negri enormi ardeau cu intensitatea unor cărbuni aprinşi, mustaţa neagră lăsa să i se vadă buzele tot atât de roşii ca marcajele proaspăt vopsite de pe copacii din Wienerwald, obrajii străluceau de vitalitatea tinereţii, „deşi, îşi spuse Sigmund, nu este decât cu doi ani şi jumătate mai tânăr decât mine, are treizeci şi patru de ani".

— Acesta va fi cu adevărat primul nostru congres, exclamă Sigmund.

Wilhelm zâmbi larg.

— Nu suntem decât doi, dar vom da drumul la un stol de idei care vor zbura deasupra Berlinului.

După-amiaza târzie de aprilie era încă destul de caldă. Fliess îi ceru birjarului să dea jos acoperitoarea de piele a şaretei.

— Din câte ţin minte, îţi place Berlinul, Sig.

O porniră spre vest, în direcţia Charlottenburg, una dintre numeroasele suburbii ale Berlinului. Sigmund se uita la oamenii de pe stradă care treceau pe Trauenzienstrasse: aveau o expresie serioasă, aproape sumbră, chiar şi perechile adâncite în conversaţie.

— Vienezii sunt guralivi, în schimb berlinezii au un aer posomorât, remarcă el. Cum s-a acomodat Ida cu statutul de Berlinerin?

— Pentru o tânără căsătorită de numai opt luni, cred că a făcut adevărate minuni: are numai prieteni germani, mobilă germană, ba chiar şi o bucătăreasă germană care n-ar prepara în ruptul capului un şniţel vienez ca să nu dea dovadă de lipsă de patriotism. Singura ei abatere de la loialitatea germană este faptul că nu avem în sufragerie portretul Kaiserului, nici al prinţului moştenitor, nici scene de bătălie care să glorifice armata germană. Şi-a format şi un mic cerc reprezentat de şase tinere căsătorite, care se întâlnesc aproape în fiecare după-amiază la ora patru acasă la câte una din ele ca să bea cafea, să mănânce prăjituri şi să comenteze ultimele noutăţi ale zilei: bassena, cum îi ziceţi voi la Viena.

Familia Fliess ocupa un apartament spaţios la ultimul etaj al unei clădiri de pe Wichmannstrasse, cu o vedere frumoasă spre grădina zoologică. Sigmund intră în salon şi Ida Fliess îl invită să se aşeze pe canapea, locul de onoare în orice casă berlineză. În vreme ce privea mobila grea de mahon a soţilor Fliess, Sigmund îşi aminti de vremea când el şi cu Martha hoinăreau pe străzile Hamburgului şi îşi turteau nasurile de vitrinele magazinelor cu mobilă, întrebându-se dacă vor avea vreodată şi ei o casă a lor cu o Möbel aşa de solidă şi indestructibilă.

Ida Fliess invitase la cină cele şase familii cu care se împrietenise la Kaffeeklatsch. Pe masa din sufragerie se afla o faţă de masă frumos brodată. Sigmund observă cu oarecare mirare că în dreptul fiecărui scaun era aşezat un teanc de cinci farfurii de dimensiuni diferite şi câte o sticlă de vin deschisă, cu excepţia locurilor ocupate de el şi de Wilhelm, unde lipsea sticla. Wilhelm îi explică în şoaptă că a doua zi de dimineaţă avea o operaţie şi voia să fie suficient de treaz ca s-o poată duce la bun sfârşit, în vreme ce Sigmund avea să-l privească cu un ochi la fel de lucid.

În farfuria mică de deasupra teancului fură puse diverse fructe conservate şi murături dulci. După fiecare fel de mâncare mai dispărea câte o farfurie. Untul era modelat sub formă de oaie, cu o fundă roşie la gât. Pe măsură ce scădea nivelul vinului din sticlele individuale, zgomotul devenea din ce în ce mai puternic.

În dimineaţa următoare, Wilhelm şi Sigmund stăteau faţă în faţă la o măsuţă acoperită cu muşama pe care se aflau cornuri proaspete şi un ibric mare cu cafea. Străbătură după aceea drumul lung spre centrul oraşului, pe Unter den Linden, trecură pe lângă universitate, apoi se îndreptară spre spital. La micul dejun luat în picioare şi pe tot parcursul drumului, Wilhelm sporovăi vioi, cu ochii strălucitori de emoţie din cauza ideilor pe care le discuta şi cu trupul vibrând sub costumul impecabil croit. Când Droschke ajunse la spital, ca prin farmec se transformă într-un bărbat cu o altă personalitate, cu privire severă, cu gura închisă ferm, cu alură la fel de rigidă ca cea a militarilor care se plimbă în uniformă de Königstrasse. Intră în spital şi fu salutat de infirmieri, surori, de colegii lui şi apoi de proprii asistenţi. Adoptase o atitudine rece, rezervată. Nu rostea decât cuvintele absolut necesare pentru pregătirea pacienţilor. Admirabila căldură omenească a dr. Wilhelm Fliess rămăsese zăvorâtă în adâncul fiinţei sale.

Sigmund urmărea cu admiraţie tuşeul delicat, sigur al instrumentului de puncţie în timp ce Fliess îl opera pe primul pacient, tăind osul în dreptul deschiderii naturale a sinusului pentru a asigura un drenaj mai bun. Celui de-al doilea pacient îi făcu o rezecţie a septului, îndepărtă mucusul şi tăie cartilajul.

După cele două operaţii, Wilhelm se spălă, îşi îmbrăcă costumul lui gris-perle, făcu semn cu capul asistenţilor şi surorilor din sala de operaţie şi porni în jos pe culoar, cu pas rigid, salutându-i cu un aer rezervat pe ceilalţi medici şi personalul administrativ. Sigmund simţea că nu ar fi potrivit să străpungă acest scut formidabil nici măcar într-un scop atât de plăcut cum era acela de a-l felicita pentru măiestria cu care făcuse operaţia.

Ieşiră de la spital la ora unsprezece. O dată urcaţi în şaretă, Wilhelm îl cuprinse pe Sigmund cu braţul pe după umeri şi cu ochii mari, scânteietori, exclamă:

— Acum suntem liberi! Putem să ne începem congresul. O să-i spunem birjarului să ne ducă la Stadtbahn, este mijlocul cel mai rapid de a ajunge în Grünewald... acesta reprezintă echivalentul berlinez al Wienerwald-ului, douăsprezece mii de acri cu râuri şi lacuri şi o splendidă pădure regală. Cunosc acolo fiecare potecă şi fiecare copac. La prânz am să te duc la un restaurant încântător, Belitzhof, aflat pe malul lacului Wannsee. Se află la o distanţă de zece kilometri de mers pe jos pe scurtături şi cincisprezece kilometri dacă mergem prin hăţişul de potecuţe pe care le străbat eu însumi de fiecare dată când am nevoie de o zi întreagă de plimbare ca să-mi analizez gândurile pe toate feţele. Ce părere ai? Poţi să mai rabzi zece kilometri până la dejun? Vreau să-ţi spun ceva care o să te uimească.

„În el sunt doi oameni, îşi zise Sigmund. Chipul pe care îl dezvăluie anumitor semeni de-ai săi va rămâne complet necunoscut celorlalţi. Aşa cum spunea cu ani în urmă Josef Pollak, când i-a făcut pacientei injecţia aceea cu apă ca s-o vindece de paralizia picioarelor, «suntem cu toţii actori!»."
Fliess aşteptă până când se cufundară în intimitatea ca de matrice maternă a pădurii verzi şi simţiră poteca sub tălpi înainte să se lanseze în expunerea ideilor pe care ardea de nerăbdare să i le împărtăşească lui Sigmund încă din clipa când îl întâmpinase la Anhalter Bahnhof. Îşi ţinea pălăria în mână şi vocea lui sonoră umplea văzduhul.

— Sig, nici nu ştii ce mult înseamnă pentru mine faptul că eşti aici. Colegii mei mă consideră numai specialist în boli de nas.

Îl apucă pe Sigmund de braţul stâng.

— Ştii că mă pasionează cifrele care dovedesc periodicitatea? Am descoperit o soluţie pentru problema acuplării sexuale fără contraceptive!

Sigmund îl privi cu gura căscată.

— Vrei să spui şi fără concepţie, nu-i aşa?

— Da, da, exact asta vreau să spun. Am elaborat mai multe formule matematice bazate pe ciclul menstrual de douăzeci şi opt de zile. Şi ştii ce am descoperit? Că femeile nu sunt la fel de fertile pe tot parcursul ciclului lor lunar. Statisticile mele, elaborate pe baza celor nouă luni de sarcină, comparate cu data reală a naşterii copilului mi-au oferit rezultate de-a dreptul zguduitoare.

Se întoarse pe potecă şi şopti cu o voce gravă, pasionată:

— Ascultă-mă cu atenţie, prietene: există anumite perioade când femeile nu secretă ovulul care este fertilizat de spermă. Dacă voi stabili aceste limite clare – numărul de zile care preced imediat sau succed menstruaţia – cuplurile vor avea la dispoziţie o perioadă de timp în care nu va mai exista riscul gravidităţii. Gândeşte-te, Sig: gata cu coitus interruptus care stă la baza atâtor nevroze, gata cu prezervativele stânjenitoare şi în care nu poţi avea prea mare încredere, gata cu abstinenţa tinerilor căsătoriţi care îşi refuză actul iubirii luni la rând şi, lucrul cel mai important, gata cu copiii nedoriţi din lumea asta. Este sau nu aceasta o revoluţie? Nu va fi una dintre cele mai benefice descoperiri ale medicinei din toate timpurile?

Gândurile lui Sigmund zburau încoace şi încolo ca nişte păsări care îşi pot schimba direcţia de zbor fără să trebuiască să-şi oprească în prealabil mişcarea de înaintare.

— ...Wilhelm... m-ai năucit... Dar eşti sigur? Durata gravidităţii variază atât de mult de la o persoană la alta. Prea puţine femei nasc exact la două sute şaptezeci de zile de la concepere. Înţeleg ce încerci să realizezi – este fantastic! Vrei să numeri zilele înapoi, începând de la data naşterii copilului, pentru a stabili data concepţiei şi în felul acesta să afli în ce perioadă a ciclului menstrual pot femeile să conceapă...

— ... exact. Fiecare familie îşi va ţine un calendar al său. În conformitate cu cifrele mele actuale – o, mai urmează încă ani mulţi de muncă pentru a perfecţiona formulele matematice –cuplurile se vor bucura de aproximativ douăsprezece zile de libertate în fiecare lună.

— Dar ce va spune Biserica? Te-ai gândit la asta? Va respinge categoric ideea de control al naşterilor.