Thucydides- războiul peloponeziac

• “Istoria nu este o ştiinţă şi nu are prea multe de aşteptat de la ştiinţe; ea nu explică şi nu are metodă, mai mult încă istoria despre care se vorbeşte mult de două secole încoace nu există. Atunci, ce este istoria? Ce fac de fapt istoricii de la Tucidide la Max Weber sau Marc Bloch după ce-şi scot capul din documente şi trec la “sinteză”?...De 2200 de ani de când urmaşii lui Aristotel au găsit răspunsul la întrebare, el nu s-a schimbat deloc: istoricii povestesc evenimente adevărate, în care actor este omul, istoria este un roman adevărat” (Paul Veyne, Cum se scrie istoria?, p. 6)

• “Ce este istoriografia? Nimic altceva decât istoria discursului unor oameni despre trecutul lor, un discurs scris şi care se pretinde veridic. Căci istoriografia este dovada cea mai bună a existenţei unor culturi azi dispărute, a existenţei propriei noastre culturi, presupunând că ea continuă să fiinţeze şi că amnezia parţială de care pare atinsă nu e semnul unei dispariţii totale şi definitive. O societate nu se pune niciodată mai bine în lumină ca atunci când e însoţită de proiecţia în trecut a propriei sale imagini” (Charles Olivier Carbonell, Istoriografia, Bucureşti, 2006, p. 6)

• Thucydides (cca 460- 395)

Thucydides- Războiul peloponeziac

• Subiect

• istoria războiului dintre Sparta şi Atena (431- 404) considerat de autor cel mai important eveniment al vremii prin forţele implicate, prin impactul asupra lumii greceşti şi nu numai

• subiect delimitat- istoria polisului grecesc

• istorie imediată, istorie trăită

• istorie politică- analiza politicii războiului, democraţiei şi imperiului

• Cauzalitate

• pluralitate de cauze care se întrepătrund: politice, economice, psihologice

• zeii nu influenţează niciodată în mod direct cursul evenimentelor umane

• Metodă

• preocupat de ideea de imparţialitate- referirile despre sine sunt la persoana a treia

• critică miturile, legendele

• A folosit metoda analogică- a descris Grecia arhaică apelând la caracteristicile pe care le mai păstrau în secolul al V-lea oraşele-cetăţi mai puţin evoluate3

• Stil

• introduce discursurile aşa cum au fost rostite, cum ar fi trebuit să fie rostite sau cum ar fi putut fi rostite; acceptă deci inventarea discursurilor; rolul lor- de a descrie situaţii şi a dezvălui motivaţii într-o manieră atrăgătoare

Istorie şi retorică (sec. IV- III î.e.n)

• Pierderea libertăţii polisurilor a influenţat istoriografia: naraţiunea a devenit nesinceră, laudativă, elaborată pentru a persuada şi nu pentru a cerceta

• Isocrates- scopul istoriei este de a da importanţă lucrurilor meschine şi grandoare celor mai puţin importante; în consecinţă, se acordă importanţă performanţelor stilistice şi mai puţin acurateţei istorice

• Istoria pătrează memoria faptelor petrecute la curţile marilor regi

• Reprezentanţi:

• Ephorus (c. 405- 330 î.e.n)- Istorii- subiect- istorie universală

• Ctesias din Cnidos- Persica, Indica

• Theopompus din Chios- Epitome din Herodot, Hellenica şi o lucrare dedicată personalităţii lui Filip

• Timaeus din Tauromenion (Sicilia) (c. 350- 260 î.e.n.)- Istoria Siciliei (din cele mai vechi timpuri până în 289/288, Războaiele lui Phyrrus (răzoaiele cu Roma), Cronologie; figură aparte între istoricii timpului său prin erudiţia sa, dorinţa de cunoaştere; a fost cel dintâi care a atras atenţia asupra Romei

Lumea elenistică: Regatul ptolemeilor (albastru închis), Imperiul Seleucid (galben), Imperiul macedonean (verde), Epir (roz); zona portocalie adesea în dispută după 281 (regatul lui Lysimah; regatul Pergamului)

Polybios- un grec care a scris istorie romană

• Opere: Istoria universală, Viaţa lui Philopoimen, Tratat de tactică militară

• Istoria universală:

• Subiect: Cum a ajuns Roma mare putere în doar 53 de ani? sau istoria Romei între 217/216- 144 î.e.n.

• istorie universală- s-a considerat întemeietorul acestui gen istoriografic pe care l-a definit prin raportare la istoriile parţiale şi l-a comparat, sub influenţa curentelor naturaliste, cu corpul uman; istoria universală trebuie să aibă o idee unificatoare- în cazul său aceasta a fost politica romană

• Cauzalitate: - a distins între cauză- pretext şi început, potrivit întrebărilor: cum?, de unde au început? şi cum s-au sfârşit evenimentele?

• a considerat că cel care trece sub tăcere cauza răpeşte ceea ce este caracteristic istoriei

• Metoda istorică: - a introdus conceptul de istorie pragmatică- istoria utilă omului politic, bazată pe experienţa politică şi militară a autorului însuşi

• în anchetă partea importantă este autorul, anchetatorul- în funcţie de experienţa sa ştie ce să caute şi ce să întrebe; descoperirea adevărului depinde de abilitatea anchetatorului şi credibilitatea informatorului

• Surse- martori oculari sau mărturiile celor care s-au aflat în proximitatea unor personalităţi

•