Vlad MOLDOVAN
La BNF
Toate păsările Domnului
se rotesc galaxii, turbioane
libere deasupra cerului
în supernumeri.
Cum ne ţin
capetele în sus
cu ochii bezmetici
în supa lor sublimă
Leibniz ar înţelege
Toate păsările Domnului
în copacii ăştia
se gudură ba se joacă,
piuie în zbor, luate de vînt
se sparg
în grupuri de la pin la pin
cred că se joacă
ba se înmulţesc
şi se pierd în jos
spre tulpini.
Oricum bucuria lor
zi după zi
mă scutură bine
cît să mă ruşinez
şi să îmi reiau paşii, cu rînjetul sub glugă.
Odată o să-l sun pe Hori
să-i spun într-o suflare
Vezi, vezi – mă distrez de minune
Şi fără droguri!
Mash-up și boli
Nu numai suavele depresii
cu irizări de spoliere tinerească
ci chiar tristețea omului
bolnav
se întretaie
ca apoi
să lase-n jur să crească
membrane de frisoane spiralate
căscate ascuns din trup
concav.
Și se afână cu înguste cristiane
înmuguresc mici fricile-n organ
pătrund în os
pătrund ca diorame
peceți din timpul monstruos.
E Chronos
sosește-n corpii umezi
cu al său iz
de carne masticată.
Stai locului
și ai să-l vezi.
Nu fumez nimic toată ziua şi apoi
într-o oră - termin pachetul
Dacă pui muzica – adică atîrni
casetofonul pe geam
o iau animalele din pădure razna.
Şi nu-s numai cîinii
care aleagă printre copaci.
îs fazanii şi căpriorii
vacile sparg gardu – se încurcă
în răzor.
Acuma nu o să ascultăm nici muzică
nici nu ieşim la bar.
pentru că Rusia s-a decis să atace China
şi o să ne uităm la ştiri
şi apoi o să punem pe mute şi o să pregătim cîte ceva.
Grăsunu de deasupra
E gol pe balcon
se lasă pe balustradă,
amiaza lui abia
începe.
Dar spune ! – netu ne lasă
în mijlocul discuţiei
tu vroiai să facem un efort
să vedem ce e cu sacrificiu
despre care se spune în relaţii.
Îţi scriam : că tot reduc.
Am lăsat băutul.
Mă tem de iarbă.
Nu înjur – nu mînjesc
Femeile mă sperie – sunt
Nişte extratereştri din Norway.
Fac exerciţii
Şi beau apă, multă apă care mă consolează.
Uneori am impresia că toţi ştiţi
cît de nebun sunt
şi că ţeseţi o corporaţie
în jurul vieţii mele.
Să mă menajaţi – pentru că eu am fost în accidentul ăla.
Scurtă viaţă
Mă bag sub pătură
mă las bătut
numai obiceiuri şi neştiinţă
şi neştiinţă şi obiceiuri.
Pe casa scării, după ce am
intrat
petale alungite prinse în pioneză
freamătă dar rămân la loc
mă plesnesc pe umeri
după care se trag înapoi
şi nu mai au de gând –
Câinii mei negri
se strâng apoi aleargă bezmetici
după un altul
şi el intră în grup şi se întorc
şi urmăresc pe cel din urmă
şi tot aşa între case
până se complică
pentru că ştiu să recunoască
un incendiu adânc din pădure.
eyesdown
azi nici o discuţie
azi raw war.
Dar mâine tu n-o să te înăbuşi cu mine
te iau şi te pun
pe scări, intri în tunel
şi la ieşire mâna mea te apucă
de umăr apoi
vrei pe tobogan dar te ţin până jos
picioarele nu ating nisipul
şi când ieşi pe stradă
primul soare, crede-mă-s sătul deja
de vară, se-ntinde agitaţia
în parc
să văd ce faci ● ai ceva copaci
vai de capu lor, copii care vor scorni
şi uită de bicicletă o lasă
lângă mine
apoi vine privirea cu care
un pic reinventare
un pic renunţare
fiecare poate înainta
şi întinde.
Tu m-ai învăţat şi eu văd
ce se termină.
dar fără teroare
e zid pe el plante nu le pot
numi
plante, dar fără teroare
There s still a jungle out there.
În baltă lentilă pe fund
dar fără teroare.
Unele lucruri
nu le voi înţelege
dar fără teroare.
Urban soulscare
Copacii de oraș,
ce au crescut înalți
pe lângă betoanele
fabricilor secesionale,
doar ei sunt adevărații
urbani.
Coronamente fuziforme
mlădiate de foarfecele
deceniilor trecute.
Oglindite într-o clasă gimnazială
pe la amiază
când ei sunt la sport
sau poate chiulesc.
Salcâmii din curtea depozitului
cunoscuți de ochii de paznic
îndurători de căldură
și amorțeală eternă.
Blocade de tuia prăfuite
în care au îndesat
stanioale
Păstăi din crengi
Pe străzi întregi
Cine le-a devastat azi noapte
Dintre lighioane zburătoare?
Buruienile care conduc
orașul
contopite cu peticele
extravilane
în care se încurcă
bicicliștii cutezători.
Mediocrii caprifoi
parfum pe beat de 808
un gând pauză
pauză un gând
cu anemone însetate
distrugând beton
cu miligrame
as we speak.
Și umbra fabricilor de
nevăzători
de la ulmii căpiați
își lipesc frunzele de geam
absorb pâraie subterane
ne intoxică cu puf.
WARSLUT
Direct de pe front
ia în primire
numai ce se merită:
Irespirabilă
spuza lacului
părăsită de
Novembre
un delay purpuriu
Fără detaliu
lo-fi
trasoare pătrund
o schelă veche din desiș
Cine vrea boltă?
Cine vrea spațiul să-l
îmbuibe în fum?
Cine declanșează
de departe
mai departe
garnitură de rafale
și cadență automată?
E o împletitură
un alint incandescent
ne cuprinde teritoriul
ne împinge în latent
Viața va scăpăra
corpuri/luminare
și doar reflexe
lăsate sub dărâmătură
cuprinse de mortar.
podidind.
starea prozei scurte
Claudiu KOMARTIN
Piolet
Respiraţia ta mă linişteşte, ai mai şoptit înainte să te ia somnul, aduci cu o pisică leneşă în timp ce pleoapele ţi se-nchid, iar vorbele devin tot mai moi şi mai leneşe, până rămâne un tors, un huruit cuminte, separat de tot ce e umoare, ţesut organic neconsolat. Ai adormit în aceeaşi poziţie: întoarsă spre mine, cu buzele întredeschise, cu mâna pe şoldul meu, e bine aşa. Cerul rămâne senin, nopţile sufocante au trecut deocamdată, poate că ploaia se va întoarce, dar până atunci va fi deja prea târziu. Nepăsătoare şi estompată, lumina răreşte gesturile şi le-ncleiază, respiraţia ta îmi abureşte clavicula, îmi gâdilă sfârcul drept – mă înduioşez puţin şi mai aştept lângă tine o vreme, gândindu-mă cât bine poţi găsi totuşi în clipele astea, chiar şi într-o lume plină de oameni amputaţi – ei încă aşteaptă un clei revoluţionar să le prindă la loc mădulare, artere şi creieri, toate ţâţânile şi şuruburile fragile, atât de puţin înţelese, ale unui corp omenesc.
Despre cleiul ăsta îmi vorbise, ca despre un miracol iminent, George. Noaptea, amintirea trece prin minte cum trece curentul electric printr-o bobină uitată într-un depozit, mă ridic pe marginea patului şi păşesc în vârful picioarelor către laptop, îl pornesc, atent ca mârâitul ventilatorului să nu te trezească.
Din superstiţie, nu am mai deschis folderul în care au rămas fotografiile cu noi de atunci – totul e înregistrat oricum în memorie, atât cât mai poate şi ea să ţină la suprafaţă imaginile păstrate din sfârşitul ăla de toamnă de la Constanţa. Plecaserăm în dimineaţa aceea trei din Dinicu Golescu, alţi trei ne aşteptau la destinaţie conştiincioşi, era încă dimineaţă când am ajuns şi-am început să vorbim de Pessoa; mă zgândărise că George îi dăruise lui Miki, chiar în staţia de autobuz, Cartea neliniştirii, lui, şi nu mie, dar am uitat asta repede, gândul mi-a fugit la toate cărţile pe care mi le amintesc mai degrabă pentru clipele în care au intrat în viaţa mea decât pentru ceea ce au lăsat în mine, acolo, dedesubt, sub toate cartilagiile şi venele îngroşate din lene sau neputinţă, când plecasem era încă întuneric şi Dâmboviţa avea sclipirea ei stupidă, pe care de-abia dacă o poţi vedea uneori prin mâl şi gunoaie, dar eu am văzut-o, cel puţin aşa cred, i-am zâmbit dispreţuitor şi mi-am spus că marea e mai darnică, marea, „această neaşezare pe veci a materiei”, cum spunea un poet bătrân care îmi arăta pietrele lui şi avea în ochi licărul ăla de bucurie nebună, marea pe care n-o poţi opri, n-o poţi închide-n betoane, şi sentimentul că undeva după colţul străzii, după statuia lui Ovidiu, după stabilopozii urâţi, cenuşii, aproape grandioşi în urâţenia lor veselă, mă aştepta ceva ce căutam ca un disperat, surd şi mut să fi fost, deşi numai surd şi mut nu eram, şi tot aş fi simţit că acolo e ceva nesfârşit în care mi-aş putea îneca răul, urâtul, mândria prostească şi inutilă, şi George, cu cleiul lui, cu râsul şi cu voinţa lui, pe care am crezut-o de multe ori neînduplecată şi rece, de a trăi cât mai intens, de a lua tot ce i se dă şi tot ce nu i se, în cleiul ăla rămăsesem şi eu prins, prostit de un vis, de o aberaţie citită în cine ştie ce revistă vulgară, cleiul ăla, clisa aia dospită în laboratoarele ultraperformante ale americanilor sau ale futuţilor de elveţieni, cu eutanasia şi cu băncile lor care îi feresc de deznădejde şi de furia care te cuprinde când devii slab şi neputincios, doar la asta mă pot gândi şi acum, chiar dacă ştiu că în timpul vieţii mele nu, aşa ceva nu va fi gata, şi lumina din dimineaţa aia, după o zi şi o noapte nedormite, fojgăiala instinctelor, foamea, zbaterile în gol: destrudo.
Începuserăm de pe drum: aveam destulă iarbă şi pastile (darnica de Găbiţa ne tot vorbea, cu modestie prefăcută, despre „farmacista ei”), profesorul bea whisky, noi bere şi un coniac prost, râdeam zgomotos, era rece, dar nu mai simţeam nimic, le convinsesem pe chelneriţele de la „Vraja mării” să scoată o masă pe chei şi-acolo ne-am continuat vorbăria, râzând pe seama tuturor labagiilor pedanţi, turnând în noi băutură şi fumând ca nişte poeţi adevăraţi care nu se tem de nimic.
Apoi şi-a făcut intrarea în scenă ţigănuşul: de-abia ieşit din adolescenţă, cu un Polaroid cum nu mai văzusem din anii ’90, încolţindu-ne, insistând să-i acceptăm propunerea, nu cerea mult, profesorul, deja ameţit, a plătit pentru fotografie înainte ca ăla să ne-o facă, stăteam la masă şi păream nişte fugari opriţi cât să-şi tragă sufletul la marginea drumului, „drugged perhaps by the hum of a long afternoon”, poate că aşa şi eram, drogaţi de fantasmele şi de cărţile pe care nu le scrisesem, de spaima că toate astea se vor termina după numai o clipă, după un singur gest greşit, cu marea zvâcnind în spatele nostru, şi lumina, lumina aia ca un piolet deasupra frunţii lui George, fotografia a fost gata imediat, dublurile noastre estompate au ieşit din fanta subţire a aparatului, în ea apărem toţi, doar lui George nu i se vede chipul, doar un nimb, o aureolă de clei gros îl acoperă, lăsându-l în felul ăsta intact faţă de orice trecere, de orice trădare a corpului, faţă de orice impuls care-ţi poate stâlci într-un singur moment trăsăturile, nicio patină a timpului, niciun zâmbet forţat, doar lumina aia, cleiul ăla cu care soarele de noiembrie i-a împroşcat faţa, doar sclipirea care ţi se dă numai când eşti aproape, foarte aproape de mare, de geamandură, de rânjetul capului de mort sub care cineva a scris o prostie, pe care o crezi, în ce altceva ai putea să crezi când totul este minciună, şi sunt momente pe care le trăieşti la nesfârşit într-un univers paralel – acolo timpul tânjeşte după repaos şi permanenţă, şi vârsta mea de acum nu e vârsta lui de atunci, şi în fotografii nu recunosc aceeaşi lumină poleindu-mi faţa, umerii, părul tot mai rar, fruntea din ce în ce mai plecată.
mircea cărtărescu – portret interior – antet!
Mircea CĂRTĂRESCU
Caravelă pufoasă, galion putred
toamna e vremea halucinării, a dubiului
a ceţii, a egocentrismului
a crizantemelor, a glosolaliei
cînd sub galaxiile care sînt crizanteme
pielea devine transparentă ca sticla
şi vezi prin ea casete cu bijuterii, lănţişoare...
prin pielea capului vezi muşchii masticatori, glandele salivare
modelate în platină şi trefla craniului de perlă
şi granatele dinţilor înfipţi în rubinul mandibulei.
lucrate în filigran, orbitele îşi rotesc în caverne
globii oculari, ouă scînteietoare
nervii din carnea limbii sînt fire de sidef
cartilajul traheei e de pirită...
şi apoi corpul e tot lucrătură, caligrafie
înluminiuri cu cerneală de aur şi purpură
sub părul pieptului, sub sfîrcurile micuţe
încape inima cu arterele coronare de jad
scheletul e cioplit în peruzea, ficatul e-o mitră episcopală
cu catifeaua plină de boabe...
nasturi de diamant cusuţi pe intestine
sînt ganglionii limfatici, un koh-i-noor este splina
două broşe-s rinichii şi un dolar de aur pancreasul
sexul de corn e sculptat cu frize şi cu petale
şi fire moi de argint străbat canalele inghinale.
tîrziu sub apa groasă a toamnei
omul e putred ca o corabie
dar pîntecul său e plin de comori.
cum stă pe o rînă, în nisipul halucinaţiei
nici nu bănuieşte milionul de sori
de dincolo de valuri, miliardul de crizanteme
roiurile de meteoriţi, cometele care mişună...
e toamnă şi omul cu vertebre de peşte
încruntă din muşchii de safir ai sprîncenelor.
Îmi amintesc
1
stradă putrezită în amurg
gard negru de fier forjat, plop negru în flăcări
cîine galben levitînd peste zidul de cărămidă
nori curgînd înspăimîntător de repede
şi spaima, spaima fără leac, fără sfîrşit
corpul tău şchiopătînd livid în palma Domnului
case galbene, stacojii, şi mama ţinîndu-te-n braţe
şi tu levitînd peste copii cu cranii gigantice
în vechea alimentară, acum ruinată
într-un colţ, în cîrpe murdare, cadavrul vînzătoarei
un beţiv din altă lume ridică ghiveciul spart
mîngîie muşcata ferfeniţită
sudoare galbenă, stradă cu bălţi galbene
frica făcîndu-te să orăcăi
o faţă necioplită lîngă faţa ta
degete cu tăieturi înnegrite se-ntind, îţi iau mîna
şi-n fine casa. acasă. ţiganca rîde.
te cheamă, îţi întinde bucata de rahat.
verde-transparentă, cu zahăr pudră.
coloane la etaj, geamuri sparte, obloane albastre.
mama plutind prin camera schimonosită
fierul de călcat mai mare ca lumea
şi totul urlă ca-n chinurile facerii
şi casa trozneşte şi mama ţipă.
2
oriunde merg pe zăpadă
mă-mpiedic de mîna neagră a mamei
iese ca un ciot dintre şinele de tramvai
se-ntinde din zidul policlinicii vechi
scormone prin ruine
oriunde calc printre ruinele galbene
dau de mama ridicată în capul oaselor
pe patul ei cu tăblii de fier.
un mare copac negru arde lîngă o fabrică
fabrică veche, de cărămidă.
o pasăre scheletică şchioapătă printre geamuri sparte.
toată viaţa am trăit înfundat
în toracele negru al mamei.
printre coastele ei am văzut lumea.
soarele şi luna sînt sfîrcurile ei,
norii sînt măselele ei uriaşe.
şi ce nori curgeau peste atelierul de geamuri
şi ce faţă stranie aveai, ce faţă stranie aveai,
mamă! ce faţă mare şi galbenă!
stăpîn al ruinelor,
al ruinelor în amurg!
îţi văd părul sclipind în vîntul de primăvară
şi muguri negri de primăvară te ning
şi norii se-nvolbură peste blocuri galbene, uriaşe.
3
bloc vechi, de dinainte de război, fărîmiţat, stacojiu
şi singurătatea mea din preadolescenţă
strada curgînd pe lîngă el ca un fluviu galben
scunda mercerie ocolindu-l ca o şalupă
bloc cu un salcîm chinuit lîngă el
la mansardă nimeni, rufe troznind în vînt
huietul singurătăţii în urechile
de preadolescent, şi norii ca un alt cartier de vile liniştite.
faţadă spartă mînjită cu litere -
HG, parcă un J portocalii violent, murdare
ca urmele de degete de pe pereţii closetului
şi tencuiala sfărîmicioasă, cu viespi
acolo intrară părinţii mei
înghiţiţi de esofagul de piatră
zăbreliţi în liftul dat cu păcură
traşi de cabluri de păcură murdară
nu i-am mai văzut de atunci. blocul stacojiu i-a atras
pe culoarele verzi-murdar, cu leandri
i-a storcit între pereţii clocotitori
le-a-mprăştiat oasele pe mozaicuri
de-atunci e şi mai stacojiu, iar copacul
şi mai chinuit
balconul, cînd cerul musteşte de sînge
musteşte şi el de urechelniţe.
4
îmi amintesc: sudoarea ieşea în boabe printre pietrele caldarîmului
ţin minte: alimentara de mahala prăbuşită pe nori
şi norii fugind spre burta mamei, ciocănind acolo cu un miliard de coarne de melc
înghesuindu-se-acolo în miliardul de pori...
ştiu: grădiniţele, creşele, drumurile de gaz lampant
înţeleg: noaptea, noaptea cu guşă endemică
stelele, umplutura de crizanteme tocate,
de artere tocate, de heleştee...
revăd: te revăd îngenunchiată, ţîţe căzute, părul clocotitor
braţul alb întins, degetele boţindu-mi faţa
uriaşă, terifică, bombă explodînd cu-ncetinitorul
muscă mare şi neagră bîzîind în plasa nervilor mei.
draga mea mamă ce nu m-ai născut niciodată!
îţi scriu aceste rînduri ce nu vor trăi niciodată!
mai ştiu strada de diamant şi casa de la numărul zero
în care îmi împleteai venele să îi faci tatei fular
mai ştiu, ştiu norii aceia legaţi cu lanţ ca jigodiile
repezindu-se spre burta ta, sfîrtecînd-o -
scoţîndu-mă de acolo
scoţîndu-mă de acolo, îmi amintesc, mamă,
şi înfăşîndu-mă în plăpumioara părului tău.
ce urlete scoteai, ce vînătă erai pe cînd norii, bărbaţii tăi
şi mamoşii tăi te fecundau, mă năşteau,
cînd eu, curat ca laptele şi cuminte
îmi lăsam umbra degetelor pe faţa ta.
Meditaţie de 14 iulie
este libertatea bunul nostru cel mai de preţ?
atunci de ce ni-l amanetăm cel mai uşor? de ce nu putem suporta libertatea
cum nu suportăm o lumină orbitoare? şi de ce cântă Bob Dylan
„trebuie să slujeşti pe cineva, fie pe diavol, fie pe Domnul, dar trebuie
să slujeşti pe cineva”? şi de ce i-a răspuns Lennon: „trebuie
să te slujeşti mai întâi pe tine însuţi, căci nimeni n-o face în locul tău”? şi de ce
ne ataşăm nebuneşte de lucrurile acestei lumi trecătoare
dacă esenţa religiei (şi-a libertăţii) este non-ataşarea?
e libertatea înţelegerea necesităţii?
este ea steagul negru al anarhiei?
poţi să fii liber când eşti, ca Bastilia, construit din celule?
când te surpi asemenea cetăţii Baliverna
dintr-un simplu sarcom? poţi fi liber fiind muritor
într-o lume ce va dispare?
citesc pe iPhone Istoriile lui Herodot:
pe tronul său, Darius împărat
priveşte cu ochii în lacrimi
defilarea trupelor sale: 5.500.000 de oameni înveşmântaţi
în straiele stirpei lor - şi Darius plânge
căci într-o sută de ani toţi aceşti oameni - şi el, stăpânul lor, singurul liber -
aveau să fie morţi. Liberi şi sclavi, femei şi bărbaţi, eroi şi laşi deopotrivă
sfinţi şi păcătoşi
iar eu
las iPhone-ul cu textul lui Herodot curgând pe ecran,
merg la fereastră, privesc norii cu ochii mei organici
şi mă-ntreb dacă iubesc libertatea,
mă-ntreb dacă sunt liber,
mă-ntreb dacă sunt.
este libertatea compatibilă
cu egalitatea?
ce spun despre asta khmerii roşii? şi poţi fi egal cu ceilalţi
fără să fii interşanjabil?
sunt nord-coreenii
identici între ei asemenea electronilor?
cum poţi fi tovarăş cu cel ce te torturează?
şi-apoi: masificarea culturii
nu e noul pat al noului Procust? sunt eu egalul
lui Lady Gaga? e Lady Gaga egalul
lui Spinoza? câtă nebunie, angoasă şi adevăr
e în cuvântul egalitate?
ascult pe iPod „Pasiunile” de Bach, şi mi se pare
(dar mi se pare doar) că ele
răscumpără, ca şi crucificarea Celui ce-a zis
că „adevărul vă va face liberi”
şase miliarde de sclavi ai timpului şi ai morţii. că Bach coboară-n infern
ca să ne facă liberi, în singurul fel
în care poţi fi liber: să scapi
în fine, în fine –
de tine însuţi.
e fraternitatea mai mult decât o utopie?
e multiculturalismul mai mult decât un vis
din care ne-am trezit mahmuri? pot Mahomed şi Isus
să stea de-o parte şi de alta a nopţii eterne?
e posibil să fim vreodată liberi, fraterni şi egali
cum scrie pe steagul francez, care e steagul
civilizaţiei noastre?
e încă posibilă civilizaţia noastră?
e binele încă posibil?
e realul încă posibil?
e viaţa încă posibilă?
e dragostea, panaceul lui Pavel şi Lennon
mai mult decât o adicţie?
privesc pe fereastră spre nori
cu ochii mei organici: exist?
am existat vreodată?
Pe marea pietruită, pe oceanul pavat
anatomie plină de inimi, de sîni şi de vene
treceai pe strada albastră, printre polistirene
ca un pachebot pe-o mare pietruită.
părul tău flutura ca un banc de peşti-papagal
fusta ta cadrilată conversa cu un şal
despre amortizoare, deşee, ispită.
deasupra norii erau nişte locomotive sticloase
apoi iar carne, inimi, cefe şi oase
înaintînd, scîrţîind la tine sub bluză
şi oasele şonticăind înapoi pe strada albastră,
în cîrje de cîini vagabonzi, de polizoare, de glastră
şi hoitul tău imobil, deranjînd la cîte-o fereastră
o pisică de angora, un pekinez, o ursuză.
incendiu de ţîţe, arhitectură de maţe
grăsană şi slăbănoagă levitai cu un moskvici în braţe
dezbrăcată, strivită, fardată, şalupă.
te revelai abia după.
de pe ţîşnitoarea de carne porumbeii pietrificaţi
îţi ciuguleau din palmă, din pupilă şi din ficaţi,
te întrebau: femeie cu gîndul departe,
de ce duhneşti atît de tare a moarte,
eşti catedrală cu ziduri înalte, cauciucate, cu ţîţe în palme, curbate,
de ce supurezi la gît şi la coate
precum caroseriile în cimitire?
porumbeii de piatră în haine de mire
se aureau în amurgul de brom.
statuetă de ojă cu inimi sub coastă,
fîlfîiai, fetiţă, adolescentă, curvă, nevastă
pe faţă cu un rîs şi-un flegmon.
şi, doamne, cum sîngera în decăderea de soare
părul tău, ca un păianjen cu o sută de mii de picioare
cum înfăşura şi sugea orice chioşc sau grilaj.
cine mai eşti? Pe cine mai prosteşte acum guşa ta,
ţeavă de revolver, cine-ţi mai este vergea,
cine mai încalecă fără zăbală şi şa
pe dumneata
între giulgiuri şi perne, sub peisaj?
treceai pe oceanul pavat, şi nu mai puteam să-ţi mănînc, să-ţi mîngîi
pielea de pe rotulă, de pe bigemeni, de pe călcîi
într-o curte făcea viermi un lămîi
şi făcea viermi în marele sentiment de venin.
lîngă spiţele de tomberon cu scînteie
cu suzeta în bot dorm în landou bebeluşi de uree
atinşi în zbor de fusta ta, zaharicale, berile şi zmee
în care ghemuită doarme-o femeie
cu obraji verzi şi buze ultramarin.
doarme cu genunchii la gură, o mînă de gelatină şi seuri
cu nervii negri vizibili ca la melci prin pielea translucidă
cu faringele, dinţii, gingiile, limba dispuse ca un trandafir orbitor
cu membrele-abia-nmugurite, cu venele roşii zgîrcite
cu ochii albaştri, cu ţeasta moale.
are sub sfîrc un ciorchine de inimi, iar intestinele de neon
încolăcite, scriu un nume în burta ei,
un nume scris într-o limbă străină, barbară, dezgustătoare
un nume care mă decapitează, mă jupoaie, mă doare,
coroziv, fictiv, visător, cariat...
deasupra norii, ca nişte locomotive sticloase
roteau peste fabrici de cărămidă biele lucioase
aruncînd umbre peste oceanul pavat
unde, pachebot de muselină şi oase
odată ai navigat.
(1982)
Dostları ilə paylaş: |