Tribunalul condamnării morale a crimelor regimurilor comuniste
Yüklə 203,38 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- V. MASONERIA KHAZARĂ ŞI HOLOCAUSTUL ROŞU.
IV. COLABORATORII 1). Spectrul colaboraţionismului. Privire generală: Caracterul criminal al regimurilor marxist-leniniste, a ieşit clar în evidenţă odată cu revoluţia bolşevică din octombrie 1917, continuând cu încercările însoţite de vărsare de sânge de după primul război mondial din Ungaria, Germania şi Austria, iar mai târziu, în anii 30 cu războiul civil din Spania (soldat cu 600000 victime) . Natural, acest adevăr nu a fost înţeles cu claritate, decât de aceia care au avut ochi de văzut şi urechi de auzit. (300)” Expemple pilduitoare de viraj de la stânga la o gândire normală, obiectivă, au furnizat-o printre alţii, scriitorul român Panait Istrati, celebrul George Orwell, cântăreţul Ives Montand, etc. Un număr cu mult mai mare de indivizi, au ignorat criminalitatea regimurilor comuniste, deşi era vorba de fapte ajunse de notorietate publică. Este ruşinoasa grupă a celor „care n-au vorbit, n-au criticat şi au ascuns adevărul fără ruşine, pentru a salva aparenţele unui regim monstruos. Şi asta n-au făcut-o numai partidele comuniste din lumea liberă, ci mulţi alţii, pe care nu-i putem numi decât colaboratori (300)”. 2). Colaboratorii comunismului, sunt reprezentaţi de o grupă aşa de numeroasă, încât activitatea lor „prin sumaţie”, a dus la o rezultantă ce echivalează probabil, răul pricinuit oamenilor de grupele precedente, cu o singură excepţie: ei nu au ucis direct. 3). Actul mizerabil de colaboraţionism, s-a practicat prin intermediul următoarelor „verigi”: a. La nivel de naţiuni prin: guverne, parlamente, ministere, organisme neguvernamentale, bănci naţionale, ajutoare economice date ţărilor comuniste, etc. b. Organizaţii internaţionale: de la Liga naţiunilor la ONU, organizaţii sindicale, organizaţii militând pentru pace, federaţii ale oamenilor de ştiinţă, internaţionalele partinice de toate culorile politice, Crucea Roşie internaţională, Amnesty International, etc. c. Marea finanţă internaţională (băncile cu filiale în multe ţări ale lumii), având „vârf de lance” FMI şi BM (Banca Mondială) (10). d. Consiliul Ecumenic al Bisericilor cu sediul la Geneva (condus direct de KGB şi agenţii săi), dar şi bisericile şi sectele naţionale, cu o singură excepţie: Biserica Catolică (cu puţine excepţii) şi preoţi şi slujitori ai credinţei din alte Biserici, acţionând însă ca persoane individuale şi acceptând sacrificiul suprem. e. Oameni de cultură şi din mass media, contingentul cel mai numeros dintre colaboratori. Excepţiile au fost în număr extrem de redus. Una dintre ele, o reprezintă postul în diverse limbi al Europei Libere (secţia română fiind la o mare înălţime morală din acest punct de vedere), atâta timp cât şi-au avut sediul pe pământ german (München); mutarea la Praga a adus schimbări de ton anticomunist vizibile. În aceeaşi ordine de idei, se notează aportul postului german Detche Welle (Emil Hurezeanu) şi Radio Liberty. f. Persoane izolate, neaparţinând niciunuia din grupele de mai sus. 4). Mecanismele ce au permis materializarea travaliului colaboraţioniştilor, de a aduce pe scena istoriei comunismul, şi de a-i asigura longevitatea şi supravieţuirea (chiar şi după prăbuşirea imperiului comunist şi a Uniunii Sovietice), au fost aproape în exclusivitate în mâna lojilor masonice (ţinând în special de „Marele Orient”), sau organizaţiilor lor paravan între care cităm: grupul Bilderberger, CFR în SUA (Council of Foreign Relations), Comitetul celor 300 (sau Olimpienii), Comisia Trilaterală, Club of Rome, NATO, ONU, „The round Table”, CIA, Interpolul, RIIA (Royal Institute of International Affaire), marile fundaţii americane (Ford, Rockefeller, Carnegie, etc.). „Filtrul masonic” a sprijinit făţiş sau pe ocolite (prin intermediul verigilor citate), regimurile comuniste şi crimele ce le patronau, cu o tenacitate ce exclude voinţi individuale: era vorba de ordine şi nu de discuţii, venite din vârful piramidei masonice, cu dovezi care la ora actuală sunt indubitabile. O excepţie în contextul de mai sus, o reprezintă IGFM (/Frankfurt / Main) (Asociaţia Internaţională pentru Drepturile Omului), aliniată cu discreţie masoneriei negre de Rit Scoţian, care şi-a adjudecat o atitidine făţişă anticomunistă. Atunci când vorbim de persoane izolate, cu totul excepţional, a fost vorba de masoni neîncorporaţi într-o organizaţie, partid, fundaţie, etc. Grupul mare l-au reprezentat însă, năimiţii, oportuniştii şi o minusculă grupă de idealişti ai utopiei comuniste. 5). Am încadrat actele de colaboraţionism în 2 grupe principale: a. Colaboraţionismul „primar” tradus prin:
b. Colaboraţionism secundar:
6). Qui prodest? sau foloasele trase în urma colaboraţionismului. Cel mai penibil aspect al colaboraţionismului îl reprezintă dezvăluirea „profitului” cules de fiecare din aceste verigi ale „tovarăşilor de drum” ai comunismului internaţional. Schiţăm câteva direcţii în acest blamabil capitol: a. Profit financiar direct de proporţii uriaşe, cu mediere masonică prin: băncile occidentale, marile concerne internaţionale, guverne, etc., datorită dobânzilor uriaşe şi subordonării economiilor naţionale. b. Profit indirect financiar, prin decuplarea lumii comuniste de piaţa occidentală şi prin asta evitarea concurenţei şi menţinerea ei într-o stare permanentă de subdezvoltare; aceleaşi considerente privind mâna de lucru ieftină, ce ar fi putut fi oferită de sclavii ţărilor comuniste. c. Demografic, scăderea populaţiei lumii comuniste, prin: denutriţie, boli endemice (SIDA), mortalitate infantilă ridicată, avorturi fără limită, etc., ceea ce s-a suprapus pe obiectivele oculte ale Comitetului celor 300 şi al Clubului de la Roma. d. Transformarea Chinei comuniste dintr-un „moloh cu picioare de lut” într-una dintre marile puteri industriale ale lumii şi cu un potenţial militar în creştere, prefigurând ca partener una din cele 2 variante ale celui de al 3-lea război mondial (prima variantă s-ar putea „înscena” în Orientul Mijlociu). e. Profitul maximal şi în toate direcţiile (poziţie politică, remunerare financiară, etc., etc.), l-a avut Masoneria Khazară datorită: poziţiei dominante în toate verigile actelor de colaborare şi numărului mare de agenţi în toate verigile acestei crime colective. Vom reveni asupra acestui lucru în altă secţiune. f. Holocaustul roşu, posibil prin formarea şi extinderea comunismului în lume, a deschis drumul către „GUVERNUL MONDIAL UNIC” şi „NOUA ORDINE MONDIALĂ”, ţelul final şi cel mai bine ocultat al masoneriei mondiale. P.s. se consideră că în ofensiva de cucerire a puterii lumii şi instalarea unei dictaturi mondiale, s-a trecut prin următoarele etape:
În încheierea acestui capitl, avem datoria morală de a mai deschide două „sertare” încărcate de tragedie din istoria Holocaustului roşu: 1). Panoplia marilor colaboraţionişti. 2). Panoplia Masoneriei Khazare, fără de care măcelul provocat de regimurile comuniste nu ar fi fost posibil (obiectul următorului capitol). 1). Panoplia marilor colaboraţionişti: a. „Team-ul neegalabil” aşa cum l-am definit în Holocaustul roşu: Spencer Churchil şi Franklin D. Roosevelt (trădătorii de la Ialta). b. Colaboratorul primar şi neegalat de nimeni al sovietelor: Armand Hammer. c. Colaboratori ai sovietelor din „al doilea eşalon” (300): Robert Maxwell, Illia Ehrenburg, Lion Feutchwanger, Gheorghi Morusow. d. Colaboratori politici ai ultimelor decenii: Herbert Wehner, Egon Bahr, Roman Herzog, Johanes Rau (RFG), Henry Kissinger, preşedinţii americani Jimmy Carter, Ford şi Clinton (SUA), Elisabeta a II-a a Angliei, Sir Michel Rose (Anglia), vestitul George Soros, etc. e. În cartea „Sub zodia proletcultismului” (M. Niţescu, ed. Humanitas, 1995), există o lungă listă de literaţi români ce au plătit un greu tribut actului de colaboraţionism. (8). f. De un aport inestimabil este lucrarea lui Stephen Koch, „Sfârşitul inocenţei”, (Albatros, 1997, (5), în care este denunţată reţeaua incredibilă organizată de Willi Münzenberg, unul din agenţii cei mai importanţi al KGB-ului, cu rază de acţiune atât în Europa cât şi în Statele Unite, secondat de locotenenţii lui credincioşi: Otto Katz, Ella Winter, Gibarti, Harold Ware, Liston Oak, Hede Messing şi Valeriu Marcu (originar din România). Graţie acestei monumentale lucrări, sunt nominalizaţi:
g. În ultimul timp, ne-a parvenit spre lectură remarcabilele lucrarări ale lui Eric Hobsbawm („Secolul extremelor”, ed. Lider Bucureşti, 1994 (12)) şi Michel Winock („Secolul intelectualilor”, ed. Cartier Bucureşti – Chişinău, 2001 (11)), ce ne-au permis alcătuirea unei noi liste de colaboraţionişti „de stânga”, dintre care cităm: Maurice Barrè, Emille Zola, Anatole France, Jules Renard, Léon Blum, Aristide Briant, Marcel Drouin, Henry Barbusse, Vicente Blasco Ibanez, Romain Rolland, Paul Vaillant – Couturier, Naville Rosenthal, Andrè Breton, Andrè Marty, Paul Langevin, Jourdain, Paul Mauriac, Francois Mauriac, Simone de Beauvoir, Raymond Aron, Albert Camus, Michel Foucault. Din aceleaşi surse de informare, sunt din nou citaţi literaţii francezi pomeniţi ceva mai sus, la care se adaugă britanicul H. G. Wells, indianul Rabindranath Tagore, şi americanul Upton Sinclair. h. Pentru răul neegalabil făcut ca agent KGB şi al poliţiei politice poloneze în Anglia (unde spiona, deconspira şi ajuta la extrădarea sau răpirea membrilor „guvernului polonez din exil” de la Londra şi unei grupe numeroase de patrioţi polonezi anticomunişti), actualul „papă” (preluând atributul mass mediei germane) Marcel Reich Ranicki , trebuie scos în evidenţă în vederea respectării adevărului istoric. Extrem de concis şi recent, este explicat şi definit, colaboraţionismul occidental de către un compatriot ce nu poate fi în nici un caz bănuit de deviere la dreapta (301). „Cum se explică reticenţele stângii vest-europene, ca şi cele mai discrete, ale centrului-dreapta vest european?. Ascunse sub argumente de circumstanţă, ele îşi au originea în conştiinţa încărcată a colaboraţionismului democraţilor occidentali cu comunismul stalinist şi, chiar, cu euro-comunismul. Aliaţi cu URSS în lupta împotriva aliatului iniţial al acestei, Germania nazistă, Occidentul a acceptat, în fapt, crimele stalinismului şi acum nu se simte confortabil să le pună în dezbatere. Se admite că Stalin, a avut, o faţă întunecată (neasociată, din fericire, cu Holocaustul) dar alianţa s-a făcut, chipurile, cu eroul anti-nazist, iar nu cu liderul bolşevic care ocupând jumătate din Europă ar fi obligat democraţiile atlantice, să privească neputincioase la lăsarea cortinei de fier. La aceasta s-a adăugat ceea ce unii au numit „ruşinea destinderii” din anii 70 ai secolului trecut” (301). Încheiem cu aceeaşi sperantă, că prin studii meticuloase şi nepărtinitoare, se pot întocmi şi în România liste sau cataloage, cu cei care au contribuit la menţinerea regimului comunist din România, având drept paroxism crima de stat organizată.
Respectând verigile acestei “crime colective” vom menţiona câteva din personalităţile masoneriei khazare, intrate definitiv şi indubitabil în istoria sângeroasă a Holocaustului Roşu.
P.s. poate surprinzător pentru unii, în cadrul „contaminării de stânga” a filozofiei politice a lumii, fără a se ajunge la promovarea crimei de stat şi în masă, trebuiesc citaţi din nou o grupă de masoni khazari, promotori ai: a). Liberalismului (fraţii Max şi Alfred Weber, teologul Martin Dibelius şi Hans von Schubert, juriştii Gustav Rodbrach, Gerhard Anschutz şi Walter Jellineck), produse ale şcolii filozofice de la Universitatea din Heidelberg şi cu rol important în „Republica de la Weimar”; b). În cadrul iluminismului, şcoala cea mai nocivă şi mai apropiată de marxism a fost fără îndoială „Şcoala de la Frankfurt”, ironizată cu apelativul „Marxburg”. În primele rânduri („părinţi” – „Vater”) ale acestei şcoli fugurează din nou un grup de khazari: Georg Lukacs, Herbert Marcuse, Ernst Bloch, Helmuth Gollwitzer, M. Horkheimer, W. Benjamin, E. Fromm, J. Habernas, O. Neght şi vestitul Adorno (300); c). I-au urmat „existenţialiştii” ce au încercat o sinteză cu marxismul între care figuri galion au fost: Kafka, Albert Camus, M. Marcuse şi J. P. Sartre (300); d). România „a beneficiat” de apariţia lui Silviu Brucan, redactor şef al „Scânteii” după invazia sovietică şi Leonte Răutu (ideologul comuniştilor dejişti şi ceauşişti).
a). W. Churchill (Ilustrated Sunday Harald, 20 febr. 1929, pg.5) scria cu caracter de premoniţie: „Această mişcare a conspiraţiei mondiale nu este nouă. De la Spartacus (numele conspirativ al lui Adam Weishaupt), fondatorul ordinului „Iluminaţilor”, la Karl Marx (membru al „Societăţii celor 4 secole”), de fapt o derivaţie a „Iluminaţilor din Bayern”, până la Troţki (în Rusia), Bela Kuhn (în Ungaria), Rosa Luxemburg (în Germania), Emma Goldman (în SUA), această conspiraţie se întinde în întreaga lume, pentru a distruge civilizaţia şi a reconstrui o societate cu dezvoltare controlată de o rea credinţă invidioasă şi o imposibilă egalitate. Ea (conspiraţia) a jucat un rol important şi uşor de recunoscut în tragedia Revoluţiei Franceze. Ea a funcţionat drept izvor principal al tuturor mişcărilor subversive de-a lungul secolului, şi nu trebuie deloc luată ca exagerare părerea acelora care susţin rolul evreilor în revoluţia bolşevică (şi în bolşevism în general) şi că extinderea acesteia în lume a avut loc în primul rând, în interesul evreilor atei internaţionali” (nota noastră: o altă modalitate de a defini masoneria evreiască, fără precizări, absolut necesare, asupra celei khazare). b). Exemplul cel mai grăitor al ingerinţei acestei organizaţii secrete este scenariul revoluţiei bolşevice, ce n-ar fi fost posibilă fără Lenin şi echipa lui venită cu trenul blindat din Elveţia (cu o singură excepţie, Inessa Armand, numai masoni khazari, în jur de 30 de persoane cu copii lor: Lenin (cu un bunic pe linie maternă Blanck), Nadia Konstantinova alias Krupskaia, soţii Sinoviev /Grigorii fiind cel legendar/, Karl Radek, familia Safarov /Georgi şi Valentina/, Lilina Georgi, familia Gobermann, familia Abramovici, familia Davidovici, Mişa Zchakaja, Olga Ravis, Sokolnikov, Şaritonov, Grigori Usievici, Helene Kohn, Kartonov şi David Suliaşvili; coagularea grupului, finanţarea şi organizarea transportului, i-au aparţinut coreligionarului khazar Alexander Helphand, alias Parvus. Der Zug: Yvonne Viehöver, W. Heine Verlag, München, 1987 (387)), grupare demonică care a oferit: ideologia, baza materială pentru declanşarea tragediei şi a jucat un rol extrem de important în succesul bolşevismului; travaliul lor criminal la adresa poporului rus şi a minorităţilor imperiului ţarist, a fost susţinut de o armată de agenţi aparţinând aceleaşi organizaţii secrete, ce au răspândit în masă ideile venite din anturajul lui Lenin. Instalarea bolşevismului în Rusia, oferă un model concret de colaborare minuţioasă a lojilor masonice din ţările lumii. Citatul ce urmează certifică această conlucrare incredibilă între germanii imperiali şi masonii khazari din trenul lui Lenin; iată ce deconspiră un memorandum al ministerului german de externe, prezentând argumentele în favoarea susţinerii bolşevicilor „Nu trebuie trecut cu vederea faptul că Tratatul de la Drest-Litovsk a fost ratificat numai de bolşevici, şi nici măcar de toţi .... suntem de aceea interesaţi în a-i menţine deocamdată în fruntea Rusiei pe bolşevici. În situaţia dată, pentru a rămâne la putere, ei vor face tot posibilul să ni se arate loiali şi să respecte înţelegerile de pace. Pe de altă parte, conducătorii lor, oameni de afaceri evrei, vor renunţa foarte repede la teoriile lor şi se vor arăta dispuşi să încheie tranzacţii comerciale şi acorduri de transport profitabile. Trebuie de aceea să continuăm să ne urmărim obiectivele cu răbdare şi hotărâre. Transporturile, industria şi întreaga economie a Rusiei, va intra în mâinile noastre” (Richard Pipes: Scurtă istorie a Revoluţiei bolşevice. Humanitas, Bucureşti, 1995, pg. 174-175), (190, 337).
a). Revoluţia bolşevică consemnează o conducere compactă formată de masoni khazari, între care de notorietate publică cităm pe: Pokrovski, Kamenev, Sverdlov, Lunacevsky, Kollontay, Radek, Rivkov, Troţki, Zinoviev şi Krilenko, grup la care s-a adăugat Lenin cu originea precizată. Singurul neevreu care şi-a făcut loc în acest „Comitet revoluţionar din Petersburg” a fost nerusul Stalin. În ceea ce am denumit „troika criminală iniţială”, am citat alături de Lenin, pe Troţki şi Dzerjinsky, acestuia din urmă, răposatul Johan Urwich, atribuindu-i după cunoştinţele dobândite în „Gulag-ul” sovietic, tot o origină khazară şi nu nobiliară poloneză. În aparatul de decizie al Rusiei bolşevice iniţiale şi al Uniunii Sovietice ce i-a urmat (guverne, parlamente, birou politic şi CC al PCUS), cât şi în aparatul de represiune (poliţie politică, miliţie, justiţie, conducerea Gulag-ului, instituţiei teroarei, etc., etc.), acelaşi grup etnic şi-a asigurat o poziţie centrală, în raport chiar cu ruşii sau alte minorităţi din cadrul URSS. În lucrarea noastră (Holocaustul roşu), notam la capitolul „Marea teroare” şi „al doilea eşalon al marilor criminali bolşevici”, alături de Stalin pe următorii: Lazarus Mosessohn Kaganovici (zis „patriarhul” sau şeful clanului, ce însuma 12 membrii cu posturi de conducere, inclusiv o concubină a lui Stalin), Mathäus Bermann („Călăul”), Jagoda (Genrich Gheorghevici), Lavrenti Pavlovici Beria, Iuri Andropov, Viaceslav Mensinski, Nicolai Jeskow, ultimii 7 fiind în acelaşi timp teribilii şefi ai poliţiei politice, ce a debutat ca CEKA şi a sfârşit ca KGB (186). O statistică recentă (195), a structurii etnice a NKVD (un nume intermediar al KGB-ului), din 1934 până în 1941 arată următoarele: în 1934 în conducerea acestei instituţii, erau 39 de evrei, 36 de ruşi şi 26 alte naţionalităţi (polonezi, germani, letoni şi alţii); în 1936, figurau tot 39 evrei faţă de 35 ruşi sau ucrainieni şi 26 din alte naţionalităţi; din 1937 începe prevalenţa ruşilor (38 ruşi faţă de 32 evrei şi 31 din alte naţionalităţi); în 1938, 48 ruşi faţă de 27 evrei şi 24 alte naţionalităţi; odată cu anii războiului (1939-1941), ruşii au crescut evident, (79; 81; 80) faţă de evrei (4; 4; 5) şi neruşi (17; 15; 14), în evidentă descreştere (195). Masonii khazari au avut în permanenţă externele sovietice, oficiu neegalat al propagandei şi dezinformării: Maxim Litvinov (alias Meier Henoch Wallach Finkelstein) şi spre a nu se dezminţi, actualul ministru de externe al Rusiei este tot un mason khazar, Serghei Lavrov. O sinteză a „rotharmiştilor” de origină khazară, am prezentată în detaliu la pag. 491-493 a Holocaustului roşu (300). Într-un articol recent semnat de Vladimir Alexe („Revoluţia bolşevică a fost finanţată de masonii americani şi de serviciile secrete germane”), apărut în ziarul Ziua (numărul nu ne-a fost notat) (337), se precizează: „Instaurarea comunismului bolşevic în Rusia la 7 noiembrie 1917, nu a fost – câtuşi de puţin – un act spontan, ci rezultatul unui amplu proiect secret, pregătit minuţios, în afara Rusiei şi finanţat generos de marii bancheri internaţionali, în primul rând cei de pe Wall Street, evrei khazari, care – fapt necunoscut istoricilor şi mass media – s-au înfiinţat la Petersburg încă din august 1917, pentru tratative economice şi financiare, cu Lenin şi Troţki. De pe urma aşa zisei „revoluţii” bolşevice s-au făcut apoi, decenii la rând, afaceri fabuloase, s-au acumulat valori imense, cu preţul transformării Rusiei / ulterior şi a „sistemului socialist”, de după al doilea război mondial/, într-un imens lagăr de muncă, ai cărui „gardieni” formând birourile politice ale diverselor partide comuniste, au fost aduşi la putere şi au menţinut, în mare secret, o permanentă legătură în lumea afacerilor, reprezentată de bancherii internaţionali. Totul acoperit ocult de francmasoneria roşie /de stânga, permanent socializantă şi bolşevizantă/ până la abolirea oficială din 1989, a comunismului. Abolire impusă tot de raţiuni geoeconomice, raţiuni din care a fost impus şi comunismul în Rusia, în 1917, printr-un puci, prezentat apoi pompos drept „Marea Revoluţie din Octombrie” (n.a. Autorul articolului omite, fără rea voinţă, incriminarea întregii masonerii în experimentarea princeps a comunismului în Rusia). b). După revoluţia rusă, la un interval de aproape 2 decenii şi după succesul acesteia, s-a regizat revoluţia spaniolă, ce trebuia să implanteze „morbul bolşevic” în SV-stul Europei, cu speranţa că extinderea în restul continentului va urma modelul jocului dominoului. Apelând la o mobilizare umană internaţională unică, finanţând-o în mod neruşinat în văzul lumii „democratice vestice”, la chemarea Comintern-ului şi a lojilor masonice khazare, s-au înrolat între 10 şi 15000 de voluntari evrei. În lucrarea sus citată, Holocaustul roşu (300) şi folosind ca surse de inspiraţie „Wer ist wer im Jugentum” precum şi lucrarea masonului khazar Lustiger (Schalom Libertad – Juden in Spanishen Bürgenkrieg, Frankfurt / Main, 1989) sunt enumerate mai multe duzini dintre cei cu funcţii de conducere în acest crâncen măcel. c). Revoluţiile eşuate din Germania, Austria şi Ungaria, au în fruntea lor aceeaşi grupă secretă organizată, între care cităm: Alecsander Abramovici (principalul om de legătură între soviete şi Räterrepublic din Bayern), Friedich Adler (preşedintele „Sovietului muncitorilor” din Austria), Leo Jogiches (care alături de Rosa Luxemburg şi Karl Liebnecht au organizat tentativa de transformare a Republicii de la Weimar în republică de tip sovietic), Georg Krausz (activ în dictatura lui Bela Kuhn în Ungaria), Leopold Kulcsar (activ ca şi precedentul în Ungaria), Bela Kuhn („fondatorul” lui Räterrepublic în Ungaria), Otto Landsberg (membru al extremei stângi a Republicii de la Weimar, denumit şi „Mefisto al revoluţiei”, Eugene Levine (alias Nissenberg, membru activ al revoluţiei din Ungaria şi din München), Alfred Levy (figură marcantă în organizarea „rezistenţei” din octombrie 1933 în Hamburg), Karl Liebnecht şi Rosa Luxemburg (figurile galion ale mişcării comuniste „Spartacus”, precursorul partidului comunist german şi promulgării în ianuarie 1919 a Germaniei bolşevice sub numele de „Republică Socialistă Liberă”), Karl Berhandovici Radek (în afara rolului său capital în revoluţia bolşevică, este cel ce a primit misiunea de la Lenin şi a Cominternului de a duce un cufăr plin cu aur, rezultat din topirea unor monede ce aparţineau mănăstirilor din Moscova, spre a organiza revoluţia din Hamburg), Heinz Neumann (organizator al „revoltei din Canton”, China, rămas în istorie sub numele de „călăul din Canton” pentru cruzimea sa neomenească), Frida Rubiner (implicată în Räterrepublic din Bayern), etc. d). O listă fără capăt (în aceeaşi lucrare), numele lor acoperă spaţiul paginilor 497-520, cuprinde „activişti masoni khazari” implicaţi în istoria secolului XX în toate activităţile societăţii omeneşti, îndeosebi în cele cu mai mare putere de penetraţie în masă (mass media, litaratură, politică, finanţe, economie, învăţământ, artă, etc.). e). România a beneficiat din plin de „străduinţa” (pentru a-l cita pe Paul Goma) comuniştilor khazari, la bolşevizarea şi tiranizarea ei. Cu o „faţadă” românească, asigurată de Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, agenţii masoni khazari, având ca predecesori o întreagă „trupă” definită drept „Partidul comunist exterior” (cu sediul la Moscova, între care cităm (391) pe: Alexander Danieluk – Stefansky (Gorn), Boris Ştefanov (alias Belo, alias Draganov), Lenuţa Filipovici, Nicolae Goldberger, Vanda Nikolsky (alias Samson), Eugen Iacubovici, Emil Haliţski (alias Braun, alia Veding, etc.), dar cu o puternică reprezentare şi în cadrul „partidului comunist interior” dintre care Victor Frunză în celebra sa carte (391) citează pe: Birtaş Gavrilă (alias Octav Toth), Bela Brainer (alias Kelmen, alias Balog, alias Orlov, alias Saga, etc.), Gheorghi Krosnev (alias Banc, Weiss, alias Spartacus), Ganev Gheorghi (alias Şura, alias Juri, alias Eminov, etc.), Alexandru Sencovici (alias Gyula, Lacatos, Kerekes, etc.), Gheorghe Stoica (alias Mosca, Kohn), etc. şi-au început activitatea practică de demolare a României prin Ana Pauker (alias Robinsohn) şi Alexandru Nikolski (alias Boris Grunberg). Reprezentanţii aceleaşi organizaţii secrete, şi-au asigurat o reprezentare supraproporţională în guvernele şi parlamentele României comuniste, în conducerea Partidului comunist (CC, Birou politic, dar şi în aparatul de represiune comunist, teribila securitate); în acest sens, în vârful piramidei criminalităţii se situiază Alexandru Nikolski (alias Boris Grunberg), Ana Toma (alias Grosmann), acuzatoarea publică Tiron, Godra Zoltan şi Mendel, coloneii Moiş şi Deitler, teribilul Koller de la Aiud, etc. Dintr-o sursă insuficient verificată la pagina 534 a Holocaustului roşu, (300), am prezentat cu ani în urmă, o lungă listă de nume încadrate drept „evrei” (în înţelegerea noastră, agenţi khazari neocomunişti), organizatorii puciului din decembrie 1989 (urmat cu o inutilă şi cinică „revoluţie”, soldată cu cca. 1400 de vieţi tinere), ctitorii aşanumitelor partide politice post-decembriste şi a guvernărilor năruitoare pe care le-au format, autorii decalajului insuportabil pe care România şi l-a adâncit de la an la an, în cei 16 ani scurşi de ticălosul măcel. Origina indiscutabilă khazară a lui Petre Roman (alias Neulander) este de notorietate publică, tatăl său agent KGB venit în România odată cu tancurile sovietice, ca şi notarea în antecedentele etnice ale lui Ion Ilici Iliescu, a khazarului Vasili Ivanovici, bunic bolşevic dinspre tată (392). Un rol special l-au jucat masonii khazari comunişti în timpul îngrozitoarei „săptămâni roşii” (6), a cărei tragedie este descrisă magistral de Paul Goma, ca ripostă la o perversă încercare a lui Tesu Solomovici de a acoperi rolul decisiv al acestora în masacrele din Basarabia, consumate în perioada 28 iunie 1940, 22 iunie 1941 şi săptămâna ce a precedat-o (28 iunie – 3 iulie 1940, data retragerii armatei române). f). Acelaşi rol pernicios, şi în acelaşi sens distructiv, l-au jucat agenţi recunoscuţi sau rămaşi în umbră, în organizarea mişcărilor de guerillă (descrise de propaganda comunistă drept de „eliberare naţională”, sau fără pretenţia unui asemenea scop), a mişcărilor teroriste şi a tuturor încercărilor, reuşite sau nereuşite, de uzurpare a unor regimuri de nuanţă diferită (de la firave democraţii până la dictaturi personale), şi înlocuirea lor cu regimuri bolşevice, tributare (şi numai aparent) Kremlin-ului, iar după căderea „imperiului sovietic”, „Ocultei Internaţionale Khazare”. La fel de elocventă, este prezenţa în fruntea guvernelor sau partidelor de stânga din fostele ţări comuniste, după 1990, a unor lideri khazari. Exemplu: Petre Roman (în România, ca prim ministru post-decembrist), Gregor Gysy (secretarul general al SED din fosta DDR), Iuri Primakov (rămas în nomenclatura actualei Rusii după destrămarea imperiului sovietic), Pyrinsky (ministru de externe bulgar), etc.
Domeniile în care prezenmţa masonilor khazari colaboraţionişti a fost copleşitoare, le-au reprezentat: cultura, arta şi mass media (radio, televiziune, presă, etc.). Referindu-ne la România şi în carenţă de spaţiu, recomandăm citirea listei „proletcultiştilor”, formulată de M. Niţescu în valoroasa şi curajoasa lucrare „Sub zodia proletcultismului” (Bucureşti, Humanitas 1979 (8)); în acest context, ne îngăduim să reflectăm cum de a fost posibil ca un individ fără liceu, perversul ideolog şi colaboraţionist al „Scânteii” din epoca djerjistă (l-am nominalizat astfel pe Silviu Brucan), să-şi continue „panseurile postmarxiste” pe banii contribuabilului român, în nesfârşite ore, chiar şi în perioada actuală (competenţa incontestabilă în probleme politice şi economice, nu-l absolvă de trecutul său blamabil şi faptul că „s-a înfipt din nou în primele rânduri fără ruşine”). ÎN LOC DE ÎNCHEIERE (la capitolele I – V): Sinteza prezentată şi notată drept „Preambul”, are menirea să arate că şi noi românii avem memorie, că şi noi ne-am putut sustrage „malaxorului” actual al deformării istoriei, maşinărie ce funcţionează cu o eficienţă de manipulare înspăimântătoare, că şi noi ne putem permite (încă!), elaborarea unor documente obiective şi curajoase totodată, fără a apela la „tismăneni”, cu un trecut care cuprinde în afara originii nomenclaturiste şi acte de compromis blamabil cu regimurile post-decembriste. Yüklə 203,38 Kb. Dostları ilə paylaş:
|