Tribunalul condamnării morale a crimelor regimurilor comuniste

Sinteză asupra unei „crime colective”: comunismul internaţional.
Cu precizarea că subsemnatul a folosit în premieră mondială sintagma „Holocaustul roşu” (odată cu apariţia primei ediţii din 1994 a cărţii cu acelaş nume), expresie acaparată în exclusivitate pentru a desemna victimele evreieşti ale fascismului (Holocaustul negru), am sistematizat totodată, verigile acestei „crime colective” după cum urmează:

1. 
   Doctrinarii înscriu în rândul lor mai mulţi predecesori, rolul major jucându-l Adam Weishaupt, fondatorul Ordinului Masonic „Iluminaţii din Bayern”; l-a urmat Marx, Engels, Lenin, Troţky, Rosa Luxemburg, Iosif Broz Tito, Mao Zedong, teoreticienii „Bisericii eliberării”, etc.
   
2. 
   Experimentatorii sunt aceea ce au transformat teoriile criminale marxisto-comuniste sau derivând din ele, în realitate, imaginând acest teribil „experiment de inginerie socială”, finanţându-l, punându-l în practică prin zeci de mii de agenţi şi asigurându-i longevitatea; scopul primar a fost fundamentarea unui „Imperiu Comunist Mondial” viabil.
   

Principalul incriminat în acest proces monstruos, a fost „Ordinul Masonic” de stânga (cu puternică influenţă şi componenţă khazară) al Marelui Orient, de conivenţă (până la acceptare tacită şi profitabilă) a Masoneriei de Rit Scoţian. Această organizaţie subterană (Masoneria sau „Oculta”), prin vârful piramidei ei („Iluminaţii”) poartă întreaga responsabilitate pentru apariţia prin diferite mecanisme a comunismului în lume şi perpetuarea acestuia timp de decenii, „ghilotină ucigaşă” pentru sute de milioane de victime.

3. 
   Executanţii, au fost aceia care primind „mesajul criminal şi anticreştin” al Masoneriei, sunt responsabili fie indirect (organe de decizie: regimuri comuniste, partide comuniste, mişcări teroriste), fie direct (organe represive: poliţii politice, justiţie comunistă, reţeaua de informatori şi mai ales torţionarii, aceştia din urmă folosind metode inimaginabile de exterminare fizică şi psihică), de hecatombele de victime înregistrate până în prezent.
   

În panoplia „marilor criminali” figurează „troika criminală primară” formată de Lenin, Troţky şi Djerjinski, triadă lugubră urmată de marii dictatori comunişti ai secolului XX, inclusiv cei rămaşi în viaţă (la un loc de frunte figurând Fidel Castro, Kim Jung II, Kabillas, etc.).

4. 
   Colaboraţionismului cu regimurile comuniste, i-am definit la rândul său, spectrul sau faţetele sale, şi modul de practicare prin persoane izolate, organisme şi organizaţii naţionale şi internaţionale.
   

Mecanismele colaboraţionismului şi mai ales scopul oneros al acestei activităţi blamabile, a fost reprezentat de obţinerea unui profit personal sau în folosul lojilor masonice, profit esenţialmente financiar. Prin sacrificarea a sute de milioane de vieţi (de multe ori din elita ţărilor lovite de „ciuma roşie”) s-a urmărit uşurarea drumului către un „Guvern Mondial Unic” şi a unei „Noi Ordini Mondiale”, ultima înscrisă cu tâlc pe dolarul american. În cercetările noastre am definit totodată „Marii colaboratori” ai secolului XX, îndeosebi în lumea vestică, personaje satanice cu rol nefast în manipularea opiniei publice occidentale şi asigurarea longevităţii acestor odioase regimuri.

Dintre actele politicii vestice de mizerabil colaboraţionism, cităm: a). Recunoaşterea URSS în 1933 şi a vasalilor ei Ucraina şi Bielorusia; b). Recunoaşterea proclamării la 1 oct 1949 a Republicii Populare Chineze şi admiterea la 25 oct 1971 a acestui stat comunist în Consiliul de Securitate în locul „Chinei libere” (Taiwan); c). Acţiunea permisivă faţă de rămânerea lui Fidel Castro (ce-şi poate adjudeca pe drept titlul de dictator comunist cu cea mai mare durată de tiranie), odată cu 1 ian 1958 şi trădarea criminală a acţiunii de încercare de eliberare a unui grup de patrioţi cubanezi în aprilie 1961, acţiune eşuată sângeros pe vestita „plajă a porcilor” din Cuba; catastrofa s-a produs printr-o anulare de ultim moment (dictată probabil din spatele cortinei de către lojile masonice americane) a sprijinului aerian promis de preşedintele Kenedy; d). Pierderea „planificată” a războiului din Vietnam şi abandonarea prizonierilor americani, odată cu armistiţiul încheiat la 27 ian 1973 cu un Vietnam cucerit de comunişti; încununarea a venit odată cu 2 iul. 1973 când s-a recunoscut unificarea de jure a Vietnamului comunist. Ticăloşia a mers până acolo, încât „stânga americană” a negat existenţa unor asemenea prizonieri.

5. 
   În toate etapele lanţului acestei „crime colective” (îndeosebi la capitolul teoreticieni (1) experimentatori (2), şi colaboratori (4)), dar cu un număr impresionant şi neproporţional cu populaţia indigenă din fiecare ţară comunistă şi în grupa executanţilor (3), Masoneria Khazară, a jucat un rol important, posibil prin poziţia sa privilegiată în treptele superioare ale ierarhiei Masoneriei Mondiale (piramida masonică a lui Todd).
   

Faţă de acestă imensă tragedie, tratarea preferenţială până la exclusivitate a „Holocaustului negru” (gândire „hemiplegică”, vedere „monooculară”, etc.) versus ignorarea până la ocultare a „Holocaustului Roşu” (cu câteva tentative incomplete de corectură), în lipsa unui tribunal similar celui de la Nürnberg, tribunal cerut cu insistenţă de voci autorizate ca aceea a lui Vladimir Bucovski sau Paul Goma (comunismul fiind geamănul siamez al nazismului) şi a unei voinţe naţionale şi internaţionale de a condamna justiţiar crimele regimurilor comuniste, s-a impus organizarea acestei „instanţe morale”.

Totodată, la voinţa colectivă a celor prezenţi, se adaugă datoria morală de a materializa dorinţa de sfârşit de viaţă a marelui dispărut, Ion Gavrilă Ogoranu, legendarul partizan al versantului nordic al Făgăraşului, care cu puţine ore înaintea morţii, a desemnat pe doi dintre cei prezenţi, de a duce la capăt acest act de dreptate la care veţi asista.
VI. SĂ SE FACĂ DREPTATE!
Holocaustul nazist, rămâne permanent în conştiinţa lumii actuale, în primul rând graţie procesului de la Nürnberg şi este mereu actual prin cele cca. 350 de memoriale (ultimul fiind cel construit în Berlin şi finit în 2005, ce a costat cca 27 milioane Euro (190)), muzee, fundaţii, etc., cât şi datorită introducerii istoriei acestei tragedii în cadrul învăţământului obligatoriu în multe ţări ale lumii, act însoţit de o legislaţie severă pe toţi aceea ce-l contestă sau îl relativizează.

În antiteză, Holocaustul Roşu a fost dăltuit pentru istorie, doar în câteva locuri în lume (Rusia, Polonia, Ungaria) şi spre cinstea noastră şi la Sighet, prin „Memorialul” ce a intrat deja în istoria Europei contemporane. Remarcabil, dar insuficient.

Comemorarea este emoţionantă, dar pierde din consistenţă şi putere educativă asupra tinerei generaţii, dacă nu este precedată de un act de dreptate. Cum juridic, pe plan naţional şi internaţional, cei de la care ne aşteptam, nu au dovedit nici voinţa, nici competenţa şi nici curajul de a iniţia măcar un astfel de demers, documentul cu valoare morală ce vă va fi prezentat spre parafare, încearcă să repare într-un mod riguros documentat istoric, cel mai sângeros „experiment” din istoria omenirii, acum la începutul celui de al 3-lea mileniu de la naşterea lui Isus Cristos.

Precipitarea constituirii acestei curţi, a fost determinată de 3 evenimente, unul de mare tragism, celelalte două cu grave semnificaţii:

1. 
   Primul este reprezentat de boala incurabilă a „omului legendă” Ion Gavrilă Ogoreanu, ce şi-a găsit timp în aceste momente grele, să elaboreze „TESTAMENTUL SĂU POLITIC”, încredinţat nouă, spre a-i da fiinţă.
   
2. 
   Rezoluţia din februarie a parlamentului masonic de la Strasbourg privind condamnarea comunismului şi odioasele sale crime, rezoluţie care cu o prezenţă mai mică de jumătate dintre parlamentarii plătiţi cu banii contribuabililor acestui continent, şi-au exprimat un vot pozitiv un număr de ......., alături de ....... voturi împotrivă şi ....... voturi abţineri (304).
   
3. 
   Discuţiile purtate în cursul acestui an în lumea politică şi mass media românească privind condamnarea comunismului în ţara noastră, noul demers de a se permite accesul la propriul dosar de securitate, noua încercare de a verifica colaborarea unor persoane publice cu teribila securitate, reorganizarea CNSAS-ului, etc., au reprezentat un mănunchi de argumente pentru prezenta încercare de a se face lumină şi a se da un verdict în acest teribil capitol de istorie.
   

Revenind asupra seriei de tentative în viaţa politică românească (pct. 3), de a lămuri odată pentru totdeauna contactele conaţionalilor noştri cu „răul absolut” (sintagmă folosită de Paul Goma cu ani în urmă), câteva comentarii sunt absolut necesare:

1. 
   Privind lustraţia, o sinteză a opiniilor exprimate în mass media, precum şi în lumea politică, relevă asentimentul majorităţii luminate privind utilitatea unei asemenea legi (306, 307, 308, 309, 314), atitudine remarcabilă, dublată mai întotdeauna de părerea de rău pentru aplicarea acestei reglementări aşa de târziu (305). Aceasta întrucât exact perioada scursă de la neuitatul decembrie 1989, a permis consolidarea politică şi financiară a „neociocoimii roşii” (în cea mai mare parte „clienţii” şi „baronii” PSD-ului), iar mulţi dintre cei vinovaţi au decedat „natural” sau au părăsit scena politică; prezenţa unor potrivnici ai acestei legi („grupul lustraţilor” posibili) era de aşteptat (310).
   
2. 
   Reorganizarea CNSAS-ului a scos clar în evidenţa ingerinţa politicului în torpilarea nominalizării unei conduceri competente, dorită de secţiunea lucidă a populaţiei (304,311,319), ca şi evidenta incompetenţă şi reaua voinţă în aflarea adevărului a fostei conduceri şi în primul rând a preşedintelui acestei instituţii, Gheorghe Onişoru (312).
   
3. 
   Necesitatea unui „proces al comunismului” a fost reiterată în zeci de opinii în ultimul an. Una dintre cele mai emoţionante, întrucât vine din partea unui intelectual polonez, domnul Krysztof Zanussi (313), formulează clar rămânerea în urmă a românilor prin cuvintele: „E adevărat că este creştinesc să iertăm. Dar pentru a ierta şi pentru a ne vedea apoi de treburile noastre, trebuie să se facă lumină, să spunem lucrurilor pe nume; altfel înnotăm în ape tulburi şi valoarea se amestecă cu impostura, lucru extrem de periculos. Un proces al comunismului. Spuneţi-mi ce aţi făcut cu profesorii de marxism? Nimic. Ce aţi făcut cu delatorii? Nimic, etc., etc.”.
   

Şi contestarea numirii acestei odrasle a nomenclaturii comuniste nu mai contenesc. Spicuim câteva dintre cele mai consistente: „Persoana desemnată (alias Tismăneanu), rămâne autorul unei pseudoistorii a comunismului în România, rămânând fidel viziunii Comminternului (393). „Nu originea sa ar conta (cunosc mai mulţi evrei din SUA şi România, care strâmbă şi ei din nas când aud de el) nici că a avut părinţi bolşevici; ci că, prin formare, întreaga sa fiinţă (ca şi a dizidento-klaturiştilor) nu s-a putut rupe de „convingerile comuniste” pe care le slujea cu abnegaţie, în chiar anii când Goma de exemplu, era bătut la tălpi de securitate” (405).

Pe prima pagină a ziarului „Ziua” (13-14 mai 2006) se fac următoarele afirmaţii siderante (395): „Vladimir Tismăneanu a plecat din România cu ajutorul securităţii”. „Fişa din 13.08.1987, dosarul 10947, volumul 9, arhiva SRI, fond D, dezvăluie legăturile lui Tismăneanu cu UM 0617 (denumirea codificată a „Direcţiei a II-a” a securităţii, specializată în contrainformaţii economice)”. „Lector al comisiei de propagandă a CM PCR Bucureşti”. „ fiul lui Leonid (unul din autorii primei constituţii comuniste a României, precizarea noastră) şi a Herminei Tismineţchi, a plecat iniţial în noiembrie 1981, împreună cu mama sa, într-o călătorie în Franţa şi Spania; din Spania, ajutat de vechii tovarăşi ai Herminei (în articolul ce urmează în acelaşi număr din „Ziua” se precizează că este vorba de comunarzii comunişti dăn Războiul Civil din Spania al anilor 1930), ajunge în Venezuela; prin comuniştii din Venezuela şi legăturile lor cu cei de aceeaşi culoare politică, ajunge în SUA şi este catapultat profesor la Maryland, etc., etc. (395). Jurnalişti „de serviciu”, apărători devotaţi ai desemnării lui V.T. nu au lipsit nici ei din paginile ziarelor acestor zile. Dar numărul lor a fost mult mai mic, arătând şi prin aceasta, gradul încă mare de libertate (câte vreme oare?) şi probitatea profesională a majorităţii colegilor de breaslă.

Subliind că „oamenii Moscovei” de origine evreiască „se lepădaseră” de religia mozaică, sacrificând-o pe altarul ateismului ştiinţific”, remarcabila doamnă Miruna Munteanu conchide (396): „Părinţilor în chestiune (fam. Tismineţchi) nu li se reproşează că sunt evrei ci că au fost nomenclaturişti. Fapt care, şi în opinia mea, face nepotrivită numirea fiului lor în fruntea Comisiei pentru studierea crimelor comunismului”.

4. 
   Cel mai şocant moment şi descalificant totodată, a fost reprezentat de reacţia preşedintelui României, dl. Traian Băsescu, la avansurile recente şi tot mai stăruitoare privind condamnarea comunismului printr-un act prezidenţial, act ce trebuia parafat de parlamentul României. Citatele de mai jos, sunt siderante: Referindu-se la procesul comunismului Băsescu şi-a mărturisit dilema: nu ştie ce trebuie să condamne, întreaga epocă sau doar crimele săvârşite de aceasta. El a arătat că înainte de a condamna comunismul are nevoie de un document istorico-ştiinţific, după cel al holocaustului (315). Citând din alocuţiunea preşedintelui, găsim următoarele afirmaţii: „Îmi menţin punctul de vedere că în baza unei lucrări ştiinficice, sunt dispus să condamn crimele comunismului sau dacă oamenii de ştiinţă vor constata că trebuie condamnaţi toţi cei 50 de ani, o voi face. Nu o voi face în baza unor presiuni”. După debitarea inepţiei că „nu există evaluări măcar aproximative despre oamenii care au murit sau despre crimele săvârşite de poliţia politică” neinspiratul preşedinte continuă: „Nu îmi e acum clar dacă e corectă condamnarea fără discriminare a întregii epoci sau crimele comunismului. Îmi trebuie asistenţă ştiinţifică pentru a lua o decizie corectă” (315). Un alt citat înclină tot mai mult balanţa către o posibilă complicitate a preşedintelui cu teribila instituţie, securitatea: „S-a lansat o campanie fără acoperire, demagogică şi lipsită de responsabilitate, precum că eu aş dori să nu fie deconspirată securitatea. Faptele mele contrazic asta” (316).
   

Aceste declaraţii sunt cu atât mai surprinzătoare cu cât, voci autorizate din mass media românească au exprimat clar această dorinţă: „Din 1990 încoace, un segment din ce în ce mai restrâns al societăţii româneşti, aşteaptă o reparaţie simbolică pentru persecuţiile şi nelegiuirile regimului comunist. Aşteaptă un asemenea gest de la şeful statului, în numele statului, într-o formă solemnă şi convingătoare” (314).

5. 
   Ca şi cum asta nu ar fi fost îndeajuns, ignorându-se cu bună ştiinţă fondarea în acest an a unui „Institut naţional pentru studierea crimelor comunismului în România” sub conducerea temerarului istoric Marius Oprea, dl. Preşedinte Băsescu a stupefiat românii, hotărând numirea unei noi „Comisii” menite să elaboraze în 6 luni „o sinteză” (317), „un raport final” (326), „o expertiză ştiinţifică”, pentru a aduce probe într-un capitol de istorie în care o autoritate incontestabilă ca aceea a lui Paul Goma declara recent pe un ton marţial: „Eu nu studiez istoria, eu am trăit-o” (320), iar prestigiosul politolog şi om de mare suprafaţă intelectuală Emil Hurezeanu preciza (318): „Să admitem că un lider politic român, care trăieşte în democraţie de 16 ani, a omis să afle că la Sighet, de ani de zile, există un panteon al elitelor ucise de comunişti şi securitate că revista „Memoria” sau Memorialul durerii” sunt radiografiile metastazelor fizice şi morale ale paradisului comunist. Preşedintele Băsescu, poate chiar să-şi permită să uite că, în decembrie 1989, comunismul a fost condamnat în stradă, cu preţul sângelui. Are dreptul să nu facă nici o legătură între întoarcerea prea rapidă a paginilor istoriei comuniste şi dezmăţul corupţiei de azi, împotriva căruia luptă” (318). Aceeaşi minte luminată precizează mai departe: „Comunismul de stat în România, a avut un caracter concentraţionar şi antiuman”. „E posibil ca preşedintele Băsescu atât înainte de 1989, cât şi în ultimii 16 ani după aceea, să fi vieţuit într-o realitate paralelă, ferită de experienţele traumatizante ale comunismului şi urmărilor sale” (318). Deliberări incriminatorii şi blamabile pentru actualul preşedinte.
   
6. 
   Stupefiant a fost şi momentul în care, ca preşedinte a acestei noi Comisii de „aflare a adevărului” (adevăr neştiut de actualul preşedinte a ţării), a fost numit istoricul Vladimir Tismăneanu (321-326), fiu de nomenclaturişti (tatăl profesor de marxism-leninism la Universitatea Bucureşti şi director adjunct al editurii PCR), (317), locuitor al străzii Primăverii şi absolvent al liceului „fecioraşilor nomenclaturii” I.L. Caragiale, coleg cu Nicu Ceauşescu, admirator şi apologet al tovarăşilor Iliescu şi Măgureanu (323), etc., etc. Nu a lipsit nici tonul hagiofil şi linguşelile neonorante, care au salutat cu un entuziasm „suspect” această desemnare, ştiindu-se bine cine stă în spatele acestui personaj (322, 324, 325).
   

În acelaşi sens, pledează şi alte glasuri autorizate. Astfel citând pe Paul Goma şi Vladimir Bukovsky, într-o pagină realizată în „Ziua” din 9.05.2006, se cere „un efort de organizare instituţională a unui proces al comunismului pe modelul Nürnberg”; mai departe se notează „caracterul profund anticreştin al acestui experiment ideologic, funcţionând ca un sistem para-religios” şi se damnează această dictatură drept „o maladie” „ciuma roşie” care a afectat mai bine de un secol continente întregi (397). Un ton la fel de rezolut se regăseşte într-o declaraţie recentă a unui senator PNL (398) care subliniază că „România are nevoie de un proces al comunismului ..... ar trebui să ne întrebăm ce facem cu călăii de ieri? Românii care au ucis români. Suntem datori copiilor noştri o explicaţie”.

Cu totul remarcabil, editorialul distinsei jurnaliste de la „Ziua”, Miruna Munteanu (399) (acuzată şi dânsa de antisemitism de acelaşi grup al celor 18) din care cităm: „Comunismul a fost la fel de rău ca nazismul. Şi a făcut mai multe victime”. „Dimensiunile Holocaustului Roşu” încep să prindă contur şi atunci / se întreabă mulţi/ de ce nu a existat un proces al comunismului, pe modelul celul de la Nürnberg?” Pline de realism şi tragism sunt totodată şi meditaţiile privind actul de dreptate: „De ce evreii continuă şi astăzi să primească despăgubiri pentru suferinţele îndurate în urmă cu 60 de ani, pe când victimelor comunismului nu li se oferă nici măcar scuze?”, mai departe conchide: „Pentru că noi nu avem cui să prezentăm nota de plată”. Scoţând în relief colosala diferenţă cronologică a celor două „experimente de inginerie socială” (mai puţin de un deceniu pentru prigoana antisemită, 70 de ani de comunism în Rusia, temerara jurnalistă scrie: „Au rămas foarte puţini călăi şi foarte multe victime ...... nu e vina evreilor, e a istoriei ........ Pentru Holocaustul Roşu nu vor exista compensaţii materiale. Fiindcă nu are cine să le plătească. Avem, însă, dreptul să ne arătăm rănile şi să ne plângem morţii. Avem obligaţia să ne amintim şi să înţelegem ce s-a întâmplat” (399).

Şi în alte părţi ale lumii apar raze de speranţă în demascarea şi condamnarea crimelor comuniste. De pildă în Letonia, se va publica lista a cca 4500 de agenţi KGB în această ţară, dintr-un total de 24000 (400); în Cambodgia, s-a dat lumină verde (în sfârşit!) pentru organizarea unui tribunal menit să condamne Khmerii roşii încă în viaţă (401) şi concomitent se măresc presiunile Europei pentru predarea lui Mladić, cel ce a ordonat masacrarea a 8000 de tineri şi adulţi bărbaţi în Srebenica (402) (403). Din păcate, ne parvin şi veşti scandaloase şi deprimante aşa cum este cazul în mult aşteptatul verdict de condamnare în contumacie a criminalului comunist etiopian Mengistru Haile Mariam, după 12 ani de audiere a unui număr de 730 de martori în faţa unui tribunal constituit în Adis Abeba (404).

De fapt, toate aceste pretinse demersuri, nu reprezintă pentru noi decât o penibilă şi perversă mascaradă, ce şi-a propus să amâne „sine die”, „ridicarea cortinei” în sinistrul capitol al acestei „crime colective”.

Este rolul nostru, cei prezenţi în această sală, să dăm curs dorinţei exprimate în testamentul său politic de legendarul nostru conaţional, demers despre care avem convingerea că reprezintă şi dorinţa înnăbuşită de ani de zile de spunere a adevărului şi de condamnare măcar sub aspect moral a ocultatului Holocaust Roşu.
Dr. Dr. Florin Mătrescu

7 sept 2006, ajunul sărbătorii naşterii Maicii Domnului

1 Studiul statistic actualizat până la 1 sept. 2006.