Carele în care maghiarii îşi duceau întreaga avuţie în timpul migraţiilor FOTO wikipedia.org/detaliu din tabloul ”Sosirea ungurilor” de Arpad Feszty
Triburile maghiare au făcut parte din penultimul val de migraţii ale popoarelor de călăreţi războinici stârniţi din stepele estice. Specialiştii arată că erau nomazi şi că erau experţi ai trasului cu arcul din goana calului. Maghiarii sunt descrişi şi de cronicarii contemporani sosirii lor în Europa.
Dacă începând cu secolul al VIII-lea şi până în secolul al X-lea, în cele mai multe mănăstiri vest-europene s-a auzit rugăciunea ”Apără-ne, Doamne, de furia normanzilor!”, la sfârşitul secolului al IX lea, rugăciunea a devenit mai ales în centrul şi estul Europei cu ”Apără-ne, Doamne, de furia ungurilor!”. Şi asta după ce, în anul 895, triburi de călăreţi războinici au trecut în Bazinul Carpaţilor şi, odată cu anul 900, au trecut Europa prin foc şi sabie.
Iuţi şi experţi în mânuirea arcului din goana calului, aceşti războinici de elită în lupta călare au jefuit, zeci de ani, de la est la vest, bătrânul continent, fără ca cineva să le poată sta împotrivă. Au bătut până şi la porţile Constantinopolelui sau ale domeniilor papale.
Ei îşi spuneau magyari, dar, mai târziu, au căpătat şi numele de unguri. Specialiştii au studiat, de-a lungul timpului, originea acestor războinici de stepă şi au ajuns la o serie de concluzii. Totodată, despre maghiari sau unguri ne vorbesc şi vechile cronici, scrise cu mâna tremurată în special de cronicarii germani, care aşteptau în orice clipă să apară la orizont călăreţii ce-şi ziceau ”copii pământului”.
Ungurii, descedenţi ai lui Noe
Ca orice popor, maghiarii au o poveste sau o legendă despre originile sale. Legenda a fost perpetuată ca un fapt credibil şi adevărat de cronicarii medievali de origine maghiară. Astfel, maghiarii spuneau despre ei că se trag din Magog, un personaj biblic, fiul lui Iaphet şi nepot al lui Noe, care locuia în stepele nord-pontice. De aici s-ar trage şi numele de maghiar, dar şi originea acestui popor.
Totodată, vechii cronicari maghiari credeau în mod fals că hunii sunt înaintaşii ungurilor, având ca strămoş comun pe acest Magog. ”Primul rege al Scithiei a fost Magog, fiul lui Iaphet, şi poporul acela s-a numit moger, după regele Moger. Şi din viţa acestui rege se trage prea vestitul şi prea puternicul rege Athila[...]. După un lung timp însă, din neamul aceluiaşi rege Magog s-a născut Ugek, tatăl ducelui Almus, din care-şi trag originea ducii şi regii Ungariei”, scria Anonymus, secretarul regelui Bella al III lea (n.r. cel mai probabil), în cronica sa ”Faptele ungurilor”.
Tot Anonymus precizează că maghiarii, neamul lui Magog, trăiau în ”dentumoger”, adică în zona râului Don, fiind numiţi şi maghiarii de pe Don, trăind, aşa cum arată cronicarul maghiar, într-un ţinut mlăştinos bogat în samuri. Personajul Magog apare, însă, ca strămoş mitic abia după creştinarea ungurilor. Triburile maghiare păgâne, aşa cum arată academicianul şi istoricul Victor Spinei, practicau şamanismul. Cel mai probabil, cerbul sau vulturul reprezentau animale totemice sau chiar strămoşi mitici pentru maghiari. Cel puţin asta o dovedeşte şi o altă versiune a legendei privind originea maghiarilor. În timp ce erau la vânătoare, fraţii Hunor şi Magor întâlnesc un cerb alb magic, care-i călăuzeşte dincolo de ”bălţile Meotide” până în zona Levediei, descoperind marile stepe. Totodată, în mitologia maghiară era întâlnit copacul vieţii şi o formă a zeiţei-mamă.
Triburi formate în zona Uralilor
Dincolo de legendă, însă, triburile maghiare au o origine istorică bănuită de specialişti mai ales în urma cercetărilor istorice şi arheologice. Aceştia au locuit, începând cu secolul al IV-lea d Hr, teritorii din zona munţilor Urali, fiind o populaţie ce vorbea o limbă fino-ugrică.
”Ungurii descind din ramura ugrică a familiei de triburi fino-ugrice, care, la rândul lor, alcătuiau o branşă a populaţiilor de limbă uralică. Fondul principal de cuvinte şi structura gramaticală a maghiarei au fost preluate din limbile fino-ugrice. Şi, mai precis, din cele ugrice”, scria academicianul Victor Spinei, în lucrarea sa ”Marile migraţii”. Locul de origine a acestor triburi maghiare, înainte de a poposi în stepe Mării Negre sau în zona Panoniei, este doar bănuit prin prisma cercetărilor arheologice. Se crede, însă, că aceştia locuiau în zona Uralilor la limita dintre Europa şi Asia.
”În ultima vreme, cei mai mulţi specialişti fixează patria primitivă a fino- ugrilor fie între Volga şi Munţii Ural, fie între Ural şi Obi sau, mai exact, între Ural şi bazinul Tobolului şi Işimului, afluenţi de pe partea stângă a lrtâşului. Încercările de a identifica pe strămoşii ungurilor cu purtătorii unor culturi corespunzătoare epocii bronzului şi a fierului (Volosovo, Andronovo, Lomovatovo etc.) sînt departe de a putea fi dovedite, rămînînd în perimetrul simplelor ipoteze”, adăuga Victor Spinei. Cu alte cuvinte, maghiarii sunt neamuri uralice, din ramura fino-ugrică, care au ocupat, încă din secolul I î Hr, zona Uralilor şi a stepelor vest-siberiene.
Războinici maghiari FOTO pinterest.com
La un moment dat, din motive puţin cunoscute, au început să migreze către sud în special în Bashkiria o zonă situată în nordul Mării Negre şi a Caucazului. Aici au locuit alături de triburi turcice, în special alături de bulgari, dar şi de uralo-altaici, precum hunii sau onogurii. Alţi orientalişti susţin că originea maghiarilor nu este uralică ci central-asiatică cunoscută drept Câmpia Turanică.
Oameni mici de statură cu părul împletit în şapte cozi
Ca aspect, vechii maghiari erau consideraţi de specialişti de statură mică sau medie, cu trăsături turcice sau uralice, pe alocuri mongoloide. Cel puţin asta arată descoperirile arheologice. ”Trăsăturile rasiale turanoide, uraliene şi pamiroide (n.r. - din zona Pamir, munţi din Asia centrală) s-au dovedit a fi specifice pentru vîrful ierarhiei, iar cele mediteranoide, nordice şi pamiroide pentru stratul mijlociu. Masa populaţiei comune se caracteriza prin varietatea tipurilor, fiind dominată de componentele mediteranoide şi nordice, urmate de acelea cromagnoide.
Aceste diferenţieri se datorează, desigur, fenomenelor de metisaj produse încă în momentul staţionării ungurilor în regiunile est-europene, continuate şi poate chiar amplificate o dată cu stabilirea în bazinul mijlociu al Dunării”, preciza Victor Spinei. Totodată, se precizează că după plecarea din zona Donului, ungurii obşnuiau să poarte capul ras, lăsând doar către spate şapte cozi împletite, ca semn al legământului încheiat între cele şapte triburi angrenate în migraţie către bazinul Carpaţilor.
Nomazi şi războinici călare
Specialiştii, dar şi vechii cronicari maghiari arată că populaţiile maghiare erau nomade formate din crescători de vite care nu cultivau niciodată pământul. Trăiau, practic, din creşterea vitelor, dar, mai târziu, şi din jaf. Specialiştii arată că au învăţat traiul nomad chiar de la turcici, lângă care au locuit în Bashkiria şi, mai apoi, în zona Donului.
”Vecinătatea sau chiar convieţuirea cu bulgarii, başchirii, chazarii si alte comunităţi turanice, ori, eventual, chiar fuziunea cu uncie dintre ele explică influenţa profundă pe care aceste etnii au exercitat-o asupra ungurilor, atît din punct de vedere al modului de trai şi al organizării social-politice, cît şi în sfera lingvistică”, preciza Spinei. Cronicarul lui Bela al III lea în ”Faptele Ungurilor” detaliază şi mai mult modul de trai al acestora.
”Ei nu aveau case făcute de meşteri, ci numai corturi pregătite din scoarţă. Mâncau carne, peşte, lapte şi miere şi aveau multe vite.Se îmbrăcau cu blănuri de samuri şi de alte animale sălbatice”, scria cronicarul maghiar. Specialiştii spun că principala avere a triburilor maghiare erau caii şi vitele, pentru care căutau păşuni întinse. La fel ca mongolii sau hunii, maghiarii creşteau în şaua calului. De multe ori, acolo mâncau, dormeau şi, mai ales, purtau război. De altfel, războinicii maghiari erau înmormântaţi cu tot cu cal. De multe ori, în călătoriile îndelungate prin stepă, beau sângele cailor, dacă rămâneau fără apă, obicei întâlnit şi la huni, dar mai ales la mongoli.
Cronicarul-călugăr german Reginaldo de Prum, contemporan cu invaziile maghiare în Europa, arăta că luptătorii unguri sunt foarte pricepuţi în mânuirea arcului. Trăgeau precis din goana calului şi foloseau strategia retragerilor simulate. Puteau chiar şi în retragere să arunce săgeţi cu precizie din întoarcere. Atacurile se desfăşurau în viteză, evitând luptă îndelungată corp la corp. Ca armament mai foloseau, aşa cum arată descoperirile timpurii, săbii curbe şi uşoare. Totodată, ungurii au dat o atenţie deosebită prelucării metalelor, după cum arată săpăturile arheologice efectuate în bazinul Dunării. În special prelucrau obiecte de podoabă şi de harnaşament.
Maghiari sau unguri
Triburile acestea au fost cunoscute sub două denumiri, de-a lungul istoriei. Iniţial, maghiari şi apoi unguri. Se pare că ei îşi spunea maghiari. Maghiar ar însemna ”copiii / oamenii pământului” şi arăta caracterul nomad al acestor populaţii. Mai precis, Magy, de origine ugriană, ar însemna pământ, iar ”ar” ar fi ”om” sau ”fiinţă”. De altel, sub denumirea de maghiari sunt cunoscuţi şi în primele cronici care-i atestă. Al-Madjghariyya le spune şi geograful arab Ibn Rusta, în secolul X. Al-Bakri, un alt cronicar arab, pomeneşte acelaşi nume de maghiar.
Tot în secolul al X-lea, împăratul bizantin Constantin VII Porphyrogenetul vorbeşte de clanul Megere. Totodată, începe, odată cu secolul al IX lea, să apară în cronici şi denumirea de unguri ataşată acestor populaţii, în special în 862, în cronica Annales Bertiniani. Acest nume de ungur ar venit de la triburile onogurilor, spune Victor Spinei, un popor turcic alături de care ar fi trăit ungurii în estul Europei şi au ajuns să fie confudaţi cu aceştia. Mai există o variantă care explică că, de fapt, unguri înseamnă ”zece săgeţi” în limba maghiară veche, adică zece triburi unite. Şi anonymus vine cu o explicaţi şi spune că maghiarii s-au numit ungurii după ce au cucerit castrul Hung, în nordul Pannoniei.
Ungurii împărţiţi în şapte triburi
Specialiştii arată că ungurii sau maghiarii au avansat în stepe le nord-pontice sub presiunea altor neamuri. Au ajuns în zona Donului ş,i mai apoi, după un atac nimicitor al pecenegilor, triburile maghiare s-au dispersat şi au ajuns să locuiască în zona numită Atelkuzu, adică ţara dintre râuri, identificată de istorici cu zona dintre Nipru şi Prut sau Nistru şi Prut. Mai este o accepţiune prin care Atelkuzu ar fi fost situată între Don şi Doneţ.
”Între ţara Bulgarilor şi ţara Esgal, cari sunt tot din bulgari, este hotarul maghiarilor. Şi aceşti maghiari sunt un neam de turci. Şi conducătorul lor cu 20,000 de călăreţi. Şi pe acest conducător îl numesc kende şi acesta e numele stăpânului lor celui mai mare. Şi pe acel conducător, care orândueşte treburile, îl numesc djele, iar maghiarii fac ceea ce porunceşte djle”, explica persanul Gardizi, în cronica sa ”Podoaba Istoriilor“.
Aşa cum pomenea persanul, căpetenia maghiarilor s-ar fi numit „kende„ sau ”kemle” şi era mai mult un lider sacru care împărţea puterea cu un comandant militar numit ”gyula”. După cum arată majoritatea specialiştilor odată ajunşi în Atelkuzu este atestată, în special de împăratul Constantin al VII lea Porphirogenetul, împărţirea lor distinctă în şapte triburi numite Jenő, Kér, Keszi, Kürt-Gyarmat, Megyer, Nyék and Tarján, conduse de şapte căpetenii Álmos, Előd, Ond, Kond, Tas, Huba şi Tuhutum. Almos, cel care a întemeiat dinastia Arpadiană, a fost ales comandat suprem, iar în secolul al IX-lea a început cucerirea Panonniei şi, mai apoi, raidul asupra Europei. Triburile erau conduse de o aristocraţie tribală, care beneficia de turme numeroase şi de mai mulţi cai. Totodată, această artistocraţie avea şi strămoşi mitici.
Jurau bând sânge
Un alt aspect intersant scos la iveală de cronici este modul în care căpeteniile maghiare parafau înţelegerile. Erau un jurământ de sânge, după cum arată cronica lui Anonymus. Cele şapte căpetenii s-au legat prin jurământ reciproc, dar şi faţă de Almos că vor respecta autoritatea sa, dar şi uniunea tribală constituită. ”După o datină păgână, vărsându-şi propriul lor sânge într-un vas ratifică jurământul pentru ducele Almus”, scria cronicarul maghiar. Practic, au băut sângele amestecat în acel vas, fiecare căpetenie, pentru a întregi jurământul.
În zilele geroase de iarnă, sau după un exerciţiu susţinut în zăpadă, nimic nu e mai bun decât o cană de vin fiert, înmiresmat. Băutura a fost menţionată încă din secolul al doilea, în Roma antică, dar şi în Grecia, unde Hippocrates ( 460-370 îen) recomanda vinul cald cu scorţişoară (Hipocras, Ypocris, vinum hippocraticum), creditat cu însuşiri terapeutice şi afrodisiace.
Vinul fiert este foarte popular în Marea Britanie (mulled wine), Scandinavia (glögg) şi Germania (glühwein). Mai e întâlnit în regiunile fostei Iugoslavii (kuvano),Bulgaria (greyano vino), Brazilia ( quentão), Chile (candola), Franţa (vin chaud), Ungaria (forralt bor), Latvia (karstvīns), Moldova (izvar), Olanda (bisschopswijns), Polonia (grzane wino), Portugalia (vinho quente), Rusia (glintwein) şi Turcia (sicak şarap).
Reţeta românească este: 1L vin roşu, 100 g zahăr, cuişoare, portocală rasă, o linguriţă plină sau un baton de scorţişoară. Se mai pot adăuga mere tăiate. Vinul se dă în clocot, supravegheat, fiindcă poate da pe afară. În timpurile vechi, mierea era folosită pentru îndulcirea vinului, fiert, sau nefiert (mied).
Poetul lunii: Marin Malaicu-Hondrari Marin Malaicu-Hondrari s-a născut la 29 ianuarie 1971, in Sângeorz-Băi. A publicat Zborul femeii pe deasupra bărbatului (poeme, Eikon, 2004, Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Cluj), Cartea tuturor intenţiilor (roman, Vinea, 2006; editia a II-a, Cartea Romaneasca, 2008), Apropierea (roman, Cartea Romanească, 2010) si La doua zile distanţă (poeme, Charmides, Bistrita, 2011, premiul revistelor „Poesis International“ si „Transilvania“). A scris in colaborare cu regizorul Tudor Giurgiu scenariul dupa romanul Apropierea.
A doua cocoaşă a dromaderului
ieşisem în prag.
ceva ca o beznă
un întuneric pestilenţial luase locul căţelei în lanţ
şi precum căţeaua mârâia
şi-şi arăta limba turbată
se izbea de grindă
şi burta jigărită şi-o târa pe lut.
copacii în grădină erau şapte curcani
verzi înfoiaţi şi monstruoşi.
am dat să închid uşa
dar vocea mea mă chema înăuntru
se ruga de mine ca de un mort.
venea scrumul şi îngreuna pleoapele.
în moalele capului o mie de voci
şi tocurile ei ascuţite.
totul pentru a alunga efluviile căţelei
pentru a disloca vertebrele drumului.
copilul-papagal intra şi ieşea
din ceea ce fusese o bibliotecă.
ascultă-mă
orice plecare e la capătul lumii.
întind mâna nimeresc o praştie.
beau bere din paharul cu sânge.
cer foarfecele de tăiat norii.
când ridic ochii spre cer
cerul se face ţăndări.
…mai apoi am vorbit îndelung despre cele
văzute şi nevăzute ştiute şi neştiute.
am folosit şapte cuvinte.
Smintita
Se întorsese:
râs de scrum ce întărâta cheflii.
„marcată cu aurul impur al suferinţei”,
zicea metodistul Matei şi se scutura
cuprins de oroare.
aveam pe atunci o problemă
inexplicabilă cu mîinile
degetele-mi sângerau din te miri ce.
ea mă aştepta sub un pod de cale ferată
dreaptă-n mijlocul ninsorii ca o lumânare
mă oblojea cu faşă şi salivă.
„am 14 ani
14 fraţi
(paişpe erau farmecele ei la număr)
după paişpe zile nu vei mai ştii de mine”.
mă chema în bucătărie
„să n-ai grijă, zicea,
preocuparea părinţilor mei sunt acum
un guzgan şi-o antenă”.
mă învăţa fumul în piept şi aburul pe creier.
din abdomenul de plastic al unei păpuşi
scotea prezervative aromate.
după o vreme o dădeam cu capul de pereţi
cu buzele umflate îmi căuta dosul palmei
o plezneam peste gură.
„să nu mă mai baţi”, se ruga de mine
şi-şi frângea mîinile ca dinaintea unui mort.
„să mă laşi în pace”, ziceam,
„altfel îţi rup gleznele”
a plecat în Corint
degetul pe care port inelul de la ea
nu se mai vindecă,
supurează.
… înaintam în degete
distanţa până la tine
se măsura în unghii tocite
Ce se trece sub tăcere
eu eram cel singur şi nebun după poezie.
nu-mi trebuia familie
nici să înalţ o casă;
n-am plantat în viaţa mea un arbore.
eu voiam să scriu poezie.
totul până când a apărut ea.
mai întâi a făcut dragoste cu perdeaua
apoi cu fereastra
apoi cu lumina care intra pe fereastră.
nu-şi dorea copii
nu o interesa ziua de mâine
nici ce va face în viaţă.
scria poeme atât de frumoase!
ne-am dus să trăim împreună.
ne trezeam noaptea:
ea ca să alunge greierii aciuiţi pe sub mobilele
grele
eu pentru a mişca vinul ca nu cumva să
mucegăiască
burduful căptuşit cu păr de capră.
şi avem un copil.
mâine vom cumpăra un câine.
la răstimpuri fiecare se furişează unde-şi ţine
hârtiile.
acum se înserează.
vântul mână norii către est.
o, voi, mâini albe, degete lungi,
unghii roase până la sânge.
plouă cu grindină
şi iubita mea umblă în haine negre.
când mă cheamă
aerul dinăuntrul a o sută de case-mprejur
nu-mi mai este îndeajuns.
Scrisul nu diferă de viaţă, aşa că, atunci când scriu, mă ajută să merg mai departe tot ceea ce mă ajută în mod constant: oamenii pe care îi iubesc şi care mă iubesc, cafeaua şi ţigările, cărţile altor scriitori. Dar, tot ca în viaţă, atunci când scrii, o biată musculiţă se poate transforma brusc în lighioană.
Vorbeai într-un interviu despre îndoieli – despre rafturile nesfârşite de cărţi, de cărţi foarte bune care riscă să râmâna nedeschise în biblioteci înca ani mulţi de acum înainte, despre gândul ăsta inevitabil: cui îi mai trebuie altele, de ce să mai scriem şi noi, pentru cine? Nu pun nici o întrebare aici, rămân şi eu la fereastră cu gura închisă, precum Cristina din Lunetistul. Dar, nerabdătoare în muţenia mea, aştept un raspuns.
Scriu pentru a scăpa de câteva obsesii şi, scriind, alimentez altele. Scriu pentru că altfel tot ceea ce fac pare inutil. Si asta e tot un fel de lighioană.
(Interviu luat de Veronica D. Niculescu şi publicat în Suplimentul de Cultură din 21 octombrie 2013)
Amintiri: Liviu Rebreanu 10 lucruri pe care nu le ştiai despre Liviu Rebreanu ( după zaiafet.blogspot.com)
Tatăl său, Vasile Rebreanu, învățător, a fost coleg de liceu și prieten cu George Coșbuc. Și el a cochetat cu literatura publicând “spre cea mai mare bucurie a inimiii sale, povești, descântece și chiuituri”
A avut 13 frați. Liviu a fost primul copil din cei 14, 11 băieți și 3 fete ai familiei învățătorului Rebreanu.
Vorbea perfect 3 limbi. A urmat primele 2 clase la liceul maghiar din Năsăud și alte 3 la liceul german din Bistrița. Ca urmare, el cunostea la fel de bine româna, maghiara și germana.
Și-a dorit o carieră militară. Urmează mai multe școli militare și la 20 de ani este sublocotenent de honvezi. După 2 ani demisionează din armată ca să se ocupe numai de literatură.
A fost ajutor de notar. Se alătură familiei care se stabilise între timp la Prislop și ocupă o vreme mici funcții rurale printre care și pe cea de ajutor de notar în satul Măgura.
A scris prima nuvelă la 23 de ani. Debutează în noiembrie 1908 în Luceafărul de la Sibiu cu nuvela Codrea. Între timp scrie multe nuvele pe care le va publica ulterior.
Încurajat de părinți și de prieteni pleacă la Sibiu și de acolo trece munții și ajunge la București. Tatăl său l-a condus la gară și i-a urat “Dumnezeu să te ajute și să ajungi cât Coșbuc de mare”
Era să fie arestat. Fiindcă fugise din Ardeal a fost considerat nesupus la încorporare. I s-a emis un ordin de arestare și, în 1910, a fost extrădat. Se întoarce acasă și își rezolvă încurcăturile militare. Apoi revine la București și își continuă activitatea gazetărească.
Trăiește destul de greu și acceptă postul de secretar literar al Teatrului Național din Craiova dar continuă să scrie și să publice. În 1912 apare un volum de nuvele “Frământări” iar în 1916 volumul “Golanii” cu o prefață de Mihai Dragomirescu.
Fratele lui, Emil Rebreanu, a fost pe front în armata austro-ungară, a încercat să treacă de partea românilor, a fost prins și spânzurat. Evenimentul l-a inspirat să scrie “Pădurea spânzuraților”
MSM:
Numele Rebreanu vine de la comuna Rebra din judeţul Bistriţa.
Un al doilea frate al lui Liviu Rebreanu, Tiberiu a fost căsătorit cu Ioana. Ioana Rebreanu a fost secretara lui Iuliu Maniu.
Rebreanu scria în timpul nopţii şi– în timp ce lucra - abuza de cafea şi ţigări.
La Rebreanu, ''viața ruralului n-are nici complexitatea existenței orășenești, dar nici îngustimea traiului vegetativ. Țăranul viețuiește integral, însă obiectiv. Gândirea lui e a întregii lumi din care face parte, reacțiunile îi sunt uniforme.'', susține George Călinescu, în volumul ''Istoria literaturii române de la origini până în prezent''. Acesta spunea despre romanul ''Ion'' că este ''pânza enormă, ieșită din aceste dibuiri de detaliu'' (n.r. cu referire la nuvele scrise anterior); ''Ion este o epopee perfectă (...) Romanul s-a născut viabil în ciuda scriitorului a cărui conștiință estetică se ghicește inferioară creației. Este neîndoios că autorul exaltă pe Ion, că vede în el o figură măreață a câmpului.'' Dar ''în planul creației, Ion este o brută.''
''Ne aflăm în fața unui scriitor obiectiv, care uimește prin puterea de a prezenta viața în complexitatea ei socială și psihologică, prin personaje surprinse în 'umila și precara lor realitate' '', spunea criticul literar Tudor Vianu. Totodată, acesta adăuga: "Niciodată realismul românesc, înaintea lui Rebreanu, nu înfiripase o viziune a vieții mai sumbră, înfruntând cu mai mult curaj urâtul și dezgustătorul, întocmai ca în varietatea mai nouă a realismului european, crudul naturalism francez și rus".
Traian D. Lazăr - Liviu Rebreanu - Ultimele zile– România Literară Nr. 28 din 2009 (fragmente)
La 1 septembrie 1944, Liviu Rebreanu (n. 1885) se stingea din viaţă la reşedinţa sa din Valea Mare, lângă Piteşti. A fost îngropat în curtea bisericii din comună, la căpătâiul său vorbind "doar un învăţător, ofiţer rezervist care comanda o companie din multe altele ce se îndreptau spre front"
A.D. Rachieru şi-a etalat convingerea că începând din ianuarie 1944 sănătatea lui Rebreanu a urmat un curs continuu descendent şi că o firavă restabilire înregistrată pe la sfârşitul lunii iulie şi începutul lunii august 1944 a fost urmată de o prăbuşire rapidă în urma unei vizite imprudente la Pucioasa, decesul fiind provocat de problemele respiratorii şi cardiace ale bolnavului.
În 1944, anul morţii sale, romancierul Liviu Rebreanu era una dintre notabilităţile regimului antonescian. Director al Teatrului Naţional Bucureşti din 1940, la 11 februarie 1941 a fost numit şi director general al Teatrelor Naţionale, Operelor Române şi Spectacolelor în locul poetului Radu Gyr, destituit pentru că, în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 1941, s-a abătut de la codul funcţionarilor publici.
La sfârşitul lui iulie, "vin prietenii să-l vadă ... într-o zi, iată casa plină de musafiri: Ion Petrovici, Ludovic Dauş, Constantin Baraschi, Mihail Sorbul, Camil Petrescu. Tata stă de vorbă întreaga după-amiază, iată, cu poftă, pentru întâia oară după atâta timp; berea, ne spunea, îi place mai mult ca oricând. Povesteşte cât i se pare de ciudat că nu regretă tutunul, ce-i fusese strict interzis. Nici nu-i mai poate suferi mirosul. Se fericeşte că a scăpat de un rău ce-i întreţinuse emfizemul ani de zile". (Puia Rebreanu)
În seara de 23 august 1944, generalul Manolescu se afla în Bucureşti cu automobilul, pentru a-şi transporta invitatul, pe Liviu Rebreanu la Periş. După transmiterea la radio a proclamaţiei regelui către ţară şi a celorlalte documente (ora 22.30) anunţând, între altele, amnistierea deţinuţilor politici, generalul Manolescu s-a deplasat, împreună cu invitatul său la închisoarea Serviciului Special de Informaţii din Calea Plevnei pentru a-l lua la dineu şi pe Rică Georgescu. Se aflau acolo aproape de miezul nopţii. Dineul organizat iniţial în onoarea lui Rebreanu dobândeşte o nouă semnificaţie şi motivaţie transformându-se în petrecere consacrată ieşirii României din război şi înlăturării dictaturii antonesciene. Cercul invitaţilor se lărgeşte cu Iuliu Maniu căruia, negăsindu-l acasă, i se lasă o invitaţie.
În momentul în care generalul Manolescu şi invitaţii săi vroiau să iasă din Bucureşti, îndreptându-se către Periş, târziu, după miezul nopţii, barierele Capitalei se aflau deja sub controlul Armatei române (instituit după ora 18.30). Lângă drumul care coteşte spre Golf Club (Clubul diplomatic de azi) au dat de un baraj al forţelor române. Generalul Manolescu conducea în viteză şi cu farurile stinse şi nu a putut opri la timp la somaţia postului de pază. Un soldat a tras în automobiliştii refractari somaţiei, nimerindu-l pe directorul Teatrului Naţional, Liviu Rebreanu, care se afla pe scaunul de lângă şofer.
Fiica lui Rebreanu, Puia Florica, poate nu a cunoscut dar, mai degrabă, nu a vrut să menţioneze, în jurnalul publicat, rănirea lui Rebreanu la 23 august 1944. Amintirile sale, publicate în 1969, nu reproduc manuscrisul original al jurnalului ci conţin un jurnal comentat. Aceste amintiri cuprind pentru luna august 1944, consemnări generale, un fel de sinteză despre starea nesatisfăcătoare a sănătăţii tatălui său. Abia începând cu 27 august 1944 când Rebreanu era la Valea Mare se reproduce manuscrisul original, consemnarea zilnică a faptelor. De aici presupunerea noastră că autoarea a dorit sau a fost nevoită să ocolească publicarea anumitor fapte. Rănirea lui Rebreanu în contextul evenimentelor "insurecţiei conduse de P.C.R."şi consecinţa-moartea, nu puteau fi publicate la 1969. Era ceva ce ar fi întunecat măreţia actului de la 23 august 1944. Pe de altă parte, faptul că un înalt funcţionar al regimului antonescian şi un apropiat al cercurilor politice naţional-ţărăniste, cum era Rebreanu, a fost rănit în contextul cotiturii de la 23 august 1944 putea deschide calea unor interpretări nefaste nu numai pentru imaginea defunctului, dar şi pentru membrii familiei.
Gravitatea rănii din 23 august 1944, complicaţiile declanşate de aceasta într-un organism subminat deja de chistul pulmonar şi probleme cardiace, mijloacele insuficiente de atunci pentru combaterea infecţiei şi, mai ales, întârzierea reacţiei de a-l transporta într-un loc de tratament corespunzător - clinica doctorului Costache Lupu - au determinat decesul romancierului. Certificatul medical eliberat la cererea familiei de dr. V. Tiţescu, la 10 septembrie 1944 precizează că, "Liviu Rebreanu a sucombat ... suferind de “insuficienţă circulatorie (asistolie)".
Liviu Rebreanu şi-a sfârşit viaţa ca victimă a imprudenţei prietenului său, generalul Manolescu, a situaţiei tensionate din ziua de 23 august 1944 precum şi a dezorganizării serviciilor sanitare şi de comunicaţii din zilele următoare ceea ce nu a permis o îngrijire promptă şi adecvată a marelui prozator.
Finalul a venit când nu împlinise 60 de ani.
Cartea lunii: Solenoid – de Mircea Cărtărescu
Mircea Cărtărescu a lansat romanul "Solenoid": Este o carte specială, care trebuie citită cu răbdare- de Dorina Calin
Scriitorul Mircea Cărtărescu a lansat, sâmbătă, la Târgul Gaudeamus din Bucureşti, cel mai recent roman al său, "Solenoid", despre care a spus că trebuie citit cu răbdare, fiind o carte lungă, "mai specială", care cere o anumită obişnuinţă a lecturii.
Mircea Cărtărescu a lansat romanul "Solenoid": Este o carte specială, care trebuie citită cu răbdare (Imagine: David Nika /Arhiva Mediafax Foto)
La evenimentul de lansare, care a avut loc la Târgul Internaţional Gaudeamus - Carte de învăţătură, ce se desfăşoară de miercuri până duminică, în Pavilionul Central Romexpo din Bucureşti, au paticipat scriitorul Mircea Cărtărescu, Lidia Bodea, director general editura Humanitas, şi filosoful Gabriel Liiceanu.
În cadrul evenimentului, Gabriel Liiceanu a spus că, pentru a exprima "extraordinarul momentului pe care îl trăim", i-a cerut voie lui Mircea Cărtărescu să citească în faţa publicului un mesaj pe care l-a transmis romancierului, după cele opt zile în care a lecturat romanul "Solenoid", care are 838 de pagini.
Am citit în fiecare seară în opt calupuri de câte o sută de pagini. Din cauza lor am rupt, de fapt, legătura cu lumea în aceste zile. (...) Primul gând când am terminat a fost să îmi scriu pe cartea de vizită «Eu am citit 'Solenoid'», căci, în fapt, despre asta e vorba, despre un eveniment care îţi taie, oarecum, viaţa în două. Cine va citi cartea ta va înceta să fie un cititor de rând. (...) Acum o jumătate de oră mi-a fost adus volumul proaspăt apărut. Am avut certitudinea, privindu-l, că ţin în mână cea mai de seamă ispravă a acestor 25 de ani Humanitas şi că am asistat, contemporan cu autorul şi mândru implicat întrucâtva în povestea vieţii lui, la naşterea uneia dintre cărţile mari ale lumii. (...) Mi-am amintit de scrisoarea pe care ţi-am trimis-o în urmă cu două decenii, o reverenţă solemnă pe care o făceam în faţa celui care erai şi a celui care urma să devii. Am ştiut de atunci că aşa se va întâmpla, că vei fi alesul. Al doilea gând care m-a însoţit pe parcursul lecturii este că ceea se întâmplă în această carte, cartea disperatei căutări a imposibilei mântuiri, nu poate fi reluat în cuvinte, nu poate fi comentat, aşa cum vă spuneam nu poate fi comentată muzica. Cum să comentezi un urlet literar modelat dumnezeieşte? (...) Singurul lucru pe care ţi-l reproşez este că îţi laşi cititorul devastat. Nu speranţa ne-o iei, căci mulţi nici nu o aveam, ci iluzia, dreptul de a ne minţi zilnic în linişte, de a ne inventa jocuri de oameni mari, ca să driblăm existenţa şi să nu înnebunim pur şi simplu", i-a scris Gabriel Liiceanu lui Mircea Cărtărescu.
În continuare, Gabriel Liiceanu a vorbit despre cartea lui Mircea Cărtărescu, spunând că autorul "nu e un tip normal".
"Ca să fie clar: Cărtărescu nu e un tip normal. Nu seamănă cu niciunul din cei care se află în clipa de faţă în sală, în România sau pe planetă. De ce nu e normal? Păi, pentru că a ajuns să vadă şi să simtă altfel decât toţi oamenii care îi sunt contemporani şi decât mulţi care l-au precedat. Face parte din acei puţini care simt enorm şi au ochiul vederii care descoperă monstruosul, care este componetă esenţială a existenţei, oricât de bine înfăşurată este ea. Altfel spus, este un personaj, un om, o fiinţă umană, căreia carcasa de apărare îi lipseşte şi atunci tot ceea ce lumea trimite îndeobşte între noi, mai ales, grozăvia lumii, este luată de el în plin. În timp ce noi avem toate mecanismele de a ne apăra, el nu are niciunul. Dimpotrivă, are toate mecanismele de a le recepta. Şi acum vine partea a doua: ce receptează acest om care nu are carcasă de apărare? Receptează condiţia umană. Ei, şi, nu suntem toţi în condiţia umană? Suntem, dar nu o receptăm", a mai spus Gabriel Liiceanu, precizând că "Solenoid" reprezintă "căutarea disperată a unor evadări".
Totodată, Gabriel Liiceanu a vorbit şi despre titlul acestei cărţi, care, anterior publicării, a fost denumită "Anomaliile mele".
"Solenoidul este o bobină, dar Cărtărescu îi dă proprietăţi speciale. E o bobină care nu numai e în stare să genereze energie şi să producă magnetism, e o bobină care e în stare, în acelaşi timp, să facă ca lucrurile să intre în levitaţie. Toată cartea asta este o căutare de a ieşi pe verticală din lume, ca şi cum am avea posibilitatea evadării într-o altă dimensiune", a spus Gabriel Liiceanu.
Despre afirmaţia lui Gabriel Liiceanu cum că n-ar fi un tip "normal", Mircea Cărtărescu a ţinut să facă anumite precizări: "Dimpotrivă, faţă de ceea ce v-a spus domnul Liiceanu, eu sunt cel mai simplu şi cel mai obişnuit om din lume, vă rog să mă credeţi. Întotdeauna, problema mea a fost faptul că sunt ca aerul, oamenii s-au uitat întotdeauna prin mine. Nu vă mai spun ce insucces la fete am avut întotdeauna. Cât de neînsemnat m-am simţit în toată adolescenţa şi în perioada facultăţii. M-am simţit omul cel mai lipsit de personalitate, dintre toţi cei pe care îi cunoşteam. (...) Atunci cum se face că am reuşit să scriu câteva cărţi? Drept să vă spun, nu prea ştiu. Pentru mine, scrisul nu înseamnă nimic, este cel mai simplu lucru din lume. Eu nu simt că muncesc sau că lucrez scriind o carte (...)", a spus Mircea Cărtărescu.
Totodată, vorbind despre cărţile sale, Mircea Cărtărescu a spus că într-un fel "păcăleşte lumea" şi le-a recomandat cititorilor să citească în tihnă noul său roman, "Solenoid".
"Mie mi se pare că, de fapt, cam păcălesc lumea, pentru că mie mi-e atât de uşor să scriu, pe când altora le e atât de greu să citească, şi, din punctul acesta de vedere, am foarte multă simpatie şi duioşie pentru cei care încep să citească o carte a mea, pentru că ştiu că uneori le vine mai greu. (...) Eu aş vrea să încercaţi să citiţi această carte, este o carte lungă şi cere o anumită obişnuinţă a lecturii, pe care oamenii nu prea o mai au astăzi. Noi citim pe Facebook acum, câte o bucăţică de colo, câte o bucăţică de colo. Obişnuinţa lecturii îndelungate ne-a cam dispărut (...), nimeni nu mai citeşte cum citea înainte, dar, totuşi, aş vrea să vă rog să aveţi răbdare cu această carte. E o carte mai ciudată, mai specială. E o carte care începe pe la pagina 250 aşa. (...) Pănă acolo sunt schele, este schelărie pe care apoi se va ridica cartea propriu-zisă.", a spus Mircea Cărtărescu, recomandându-le cititorilor să citească în tihnă, să nu se grăbească cu lectura.
"Aceasta carte nu este pentru dumneavoastră toţi, ci pentru fiecare dintre dumneavoastră în parte", a adăugat scriitorul.
Mircea Cărtărescu a mulţumit publicului care a venit la evenimentul de lansare a cărţii sale, editurii Humanitas, lui Gabriel Liiceanu şi Lidiei Bodea, pentru tot ajutorul pe care i l-au oferit de fiecare dată când a publicat şi a lansat o nouă carte în ultimii 20 de ani.
"Orice carte, spus simplu, este naşterea unui copil. Pot spune că sunt mamă eroină deja, datorită numărului mare de copii pe care deja îi am, ajutat de nişte moaşe minunate, pe care le am alături de mine", a spus Mircea Cărtărescu, precizând că nu va vorbi despre acest "copil", lăsându-i pe cei dinafara operei să se exprime.
"Această ediţie nu este absolut perfectă, mai sunt mici scăpări, mai sunt lucruri pe care le vom remedia la ediţia a doua, tocmai datorită grabei extraordinare cu care am lucrat cu toţii pentru asta", a spus Mircea Cărtărescu.
Mircea Cărtărescu s-a născut pe 1 iunie 1956, la Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti şi a debutat ca poet, publicând câteva volume de versuri, marcate de spiritul a ceea ce critica literară a numit "generaţia optzecistă". Treptat, s-a îndepărtat de poezie, dedicându-se aproape exclusiv prozei. Povestirilor din "Nostalgia" le-au urmat un scurt roman ("Travesti", 1994) şi apoi unul în trei volume, "Orbitor" (1996-2007), privit de critică drept un reper al prozei româneşti contemporane. Trei volume de publicistică completează chipul scriitorului cu cel al unui observator lucid al cotidianului românesc.
Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Asociaţia Scriitorilor Profesonişti din România (ASPRO), Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România, precum şi de revistele Cuvântul, Ateneu, Flacără, Tomis şi Ziarul de Iaşi.
Volumele sale au fost nominalizate în Franţa pentru premiile Médicis - Le meilleur livre étranger, Prix Union Latine. Romanul "Nostalgia" a primit în 2005 premiul "Giuseppe Acerbi", Castel Goffredo, Italia. Cărtărescu a fost invitat la târguri de carte prestigioase, precum cele de la Paris, Frankfurt, Leipzig, Goteborg şi Torino.
Mircea Cărtărescu a fost decorat, în 2010, cu Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler, o prestigioasă distincţie acordată de statul francez în domeniul culturii. În 2006, scriitorul a fost decorat de preşedintele României cu Ordinul "Meritul Cultural" în grad de Mare Ofiţer.
În ultimii ani, scriitorul Mircea Cărtărescu s-a numărat printre favoriţii la premiul Nobel pentru literatură, potrivit caselor de pariuri internaţionale.
Istorie
Descoperire muşamalizată care ar putea schimba istoria Americii
AutorRedactia06.01.2016 www.historia.ro
Istoricii americani susţin că au găsit dovezi care ar putea rescrie istoria Americii. Aceştia au găsit dovezi care pot atesta că romanii au sosit în America de Nord cu mai bine de 1000 de ani înaintea lui Cristofor Columb.
O sabie romană, un fluier ce a aparţinut unui legionar, monede de aur cartagineze, o parte dintr-un scut roman şi o sculptură de cap roman [care au fost au fost] găsit [e] pe o insulă din Canada, fac dovada ca Imperiul Roman a pus piciorul pe tărâmul noului continent înaintea marilor exploratori. Istoricul Jovan Hutton Pulitzer crede că acesta este cea mai importantă descoperire pentru americani. Mai rămâne doar întrebarea cum au traversat romanii Oceanul Atlantic, însă şi pentru asta există o posibilă explicaţie, având în vedere că obictele au fost găsite pe o navă eşuată lângă Oak Island.
Profesorul Hutton confirmă ca sabia este una autentică romană, lucru dovedit în urma analizelor de laborator. Acesta insistă asupra faptului că nava este fără îndoială una de proveninşă romană, dar că guvernul canadian nu permite arheologilor cercetarea acesteia. “ Descoperirea este ca un foc de armă care trebuie auzit în toată lumea. Ne schimbă întreaga istorie.” Echipa sa de cercetători au descoperit pe insulă morminte antice, care datează de la sfârşitul secolului I, e.n. Aceste movile funerare sunt specifice europenilor, şi nu nativilor Lumii Noi. De asemenea, ei au găsit pietre inscripţionate cu cuvinte dintr-o limbă antică, înrudită cu cea a Levantului.
Un alt indiciu în cercetarea sa este prezenţa pe insulă a unei specii de plantă care era folosită de către romani. “ O altă interesantă coincidenţă este aceea că un tip de arbust de pe insulă este are denumirea în latină de Berberis Vulgaris. Planta era folosită de către marinarii romani pentru a condimenta mâncarea.”
“Cred că această descoperire provoacă istoria într-un mod foarte riscat şi periculos, devenind o problemă politică. Cred că ar trebui cu toţii să luptăm pentru adevăr.”, mai spune profesorul Hutton.
Historians Claim Romans Discovered America Before Christopher Columbus
By Angela Laguipo, Tech Times | December 24, 8:52 AM
Historians claim that Romans set foot on America 1,000 years before Christopher Columbus did. If this theory is true, then America's history must be rewritten. A Roman sword was found off shore Oak Island, Nova Scotia and it holds the key to new historic information on who really discovered America first.
(Photo : Library of Congress | Wikimedia Commons)
Historians claim that Romans discovered America before Christopher Columbus. When Columbus set foot on the continent in 1492, he made history, but new evidence says ancient mariners visited New World more than 1,000 years before he did.
Scientists from the Ancient Artifact Preservation Society (AAPS) discovered a Roman sword in a shipwreck near the Oak Island south of Nova Scotia, Canada. They also found carvings of soldiers, ancient coins and native plants.
If this theory is true, then the America's history must be revised. This shows that the continent was discovered a millennia before Columbus did.
The researchers, led by historic investigator Jovan Hutton Pulitzer, said that Roman ships visited North America during the first century or even earlier. Even though historical facts state that Columbus was the first non-indigenous person to arrive in the continent when he stepped on Bahamas in 1492, Pulitzer insists that Romans landed there first.
"Today, the Ancient Artifact Preservation Society (AAPS) announces its support for a study that suggests the presence of ancient mariner civilizations traveling to the Americas," AAPS posted in its website.
Pulitzer claims that the sword is 100 percent confirmed.
"The ceremonial sword came out of that shipwreck," he said. "It is one incredible Roman artifact."
He came across the sword when a man contacted History Channel's "The Curse of Oak Island" show. A man and his son discovered the sword when they went scalloping off Oak Island.
"The father kept it for decades, and when he died it went to his wife, then his daughter. Then when she died many years later it went to her husband," he added.
The husband contacted the program and decided to show them the sword. When they examined the sword, they were sure it was similar to ancient Roman artefacts and according to forensic tests, the sword was made of ore.
Pulitzer began testing the sword using an XRF analyser, a known archeological tool for metal analysis. He found that the sword was actually made from ore that came from the ground. Nova Scotia, Canada, is home to thousands of unexplored shipwrecks dating back to 18th and 19th century. Though they are aware of the exact location of the shipwreck, it is still not explored since it lies in the territory of Nova Scotia. They firmly believe, however, that it is Roman.
According to Pulitzer, historians often dismiss such facts by saying the "sword must have been dropped by collectors." He said that if someone dropped a rare collector's item near Oak Island at just 25 feet deep, he would dive down to get it.
Historians demonstrated the sword is more than mere coincidence. To prove this, they examined the area around Nova Scotia. They also took into consideration archeological records for comparison and looked at Mi'kmaq people, the indigenous natives of Nova Scotia who lived in the island for more than 8,000 years. The DNA markers of these people were one of the rarest in the world, coming from ancient Levant.
According to the report, a number of carved images by the Mi'kmaq on walls of caves in the Island show Roman legionnaires marching with swords and ships. Aside from that, they found that around 50 words in Mi'kmaq language were similar to ancient nautical sailing words utilized by ancient mariners in the past.
He insisted that all these things were related to each other. For example, a bush named Berberis Vulgaris, a Canadian invasive species, were actually used by ancient Roman mariners to season their food. Now, it grows in Oak Island making all these symbols "more than just mere coincidence."
Aside from these findings, they also found other things that attest to their theory. There were stones, a Roman legionnaire's whistle, a metal boss in the center of a Roman shield, and a Roman head sculptures. All were found in countries in America.
"I think as humans we have evolved enough to be able to handle the truth now. It's time for theory to be reflected by hard science. Even if there's no gold inside Oak Island - it's a trillion-dollar treasure we are uncovering in history for our children and grandchildren," Pulitzer concludes.
Geopolitică: 2015 în politica lumii. La ce să ne aşteptăm în 2016? – de Valentin Naumescu
www.contributors.ro decembrie 28, 2015
Puncte cheie:
Continuând tendinţele îngrijorătoare ale ultimilor ani (resimţite, practic, după prăbuşirea financiară a lumii occidentale din 2008-2010, urmată de o lungă perioadă de oscilaţii, instabilitate şi vulnerabilităţi structurale), 2015 a accentuat conflictele, crizele, tensiunile, dilemele dar şi potenţialul marilor schimbări din sistemul relaţiilor internaţionale, fiind în esenţă un an al agravării problematicilor de pe agendă, al blocajelor formulelor consacrate şi al căutărilor de soluţii dincolo de cadrele uzuale;
Realizările „comunităţii internaţionale” nu lipsesc, dar sunt puţine şi mai ales afectate de o relativă lipsă de credibilitate cu privire la garanţiile implementării lor efective (Acordul global de la Paris privind măsurile de protecţie a mediului pe termen lung, Acordul marilor puteri cu Iranul în privinţa dosarului nuclear, Acordul Minsk II de încetare a focului în regiunile separatiste din Ucraina, Acordul Uniunii Europene cu Guvernul Greciei pentru evitarea primului faliment de stat din Zona Euro, înţelegerile de la Summitul G7 din Germania);
Pe tabloul sistemului global din 2015 se pot identifica o serie de procese şi evenimente majore sau esenţiale (războiul din Siria, eşuarea unor state din regiune şi prăbuşirea ordinii Orientului Mijlociu stabilită prin Acordul Sykes-Picot din 1916, rezistenţa pe teren a Statului Islamic în pofida acţiunilor militare externe, Acordul marilor puteri cu Iranul, slăbirea coeziunii interne a Uniunii Europene), alături de procese şi evenimente secundare, derivate de cele mai multe ori din primele (criza imigranţilor din Uniunea Europeană, succesul în creştere al propagandei şi metodelor de recrutare ale fundamentalismului islamic în rândul tinerilor, intervenţia militară a Rusiei în Siria, apariţia unui context favorabil pentru formarea unui stat kurd în nordul Irakului şi al Siriei, criza atacurilor teroriste de la Paris, creşterea partidului naţionalist eurofob Frontul Naţional la 25-30% din preferinţele francezilor, consolidarea taberei care se pronunţă în favoarea ieşirii Marii Britanii din Uniunea Europeană în condiţiile neacceptării excepţiilor şi discriminărilor cerute de Londra, criza avionului rusesc doborât de Turcia pe frontiera turco-siriană etc.);
Dominată de criza ordinii politice a Orientului Mijlociu, scena politico-diplomatică globală a fost centrată pe neputinţa soluţionării războiului civil din Siria, intrat în martie în al cincilea an de la izbucnire, pe combaterea cu rezultate discutabile a Daesh (Statul Islamic) în Siria şi Irak, dar şi a extensiilor acestei organizaţii în Libia, Afganistan, peninsula Sinai etc., precum şi pe consecinţele politice ale crizei imigranţilor asupra Uniunii Europene, cu toate riscurile de dezintegrare care decurg de aici;
Intervenţia militară a Rusiei în Siria, declanşată pe 30 septembrie, a schimbat balanţa strategică a conflictului regional şi a redesenat harta coaliţiilor care luptă separat împotriva ISIS, în acest moment fiind active cel puţin două blocuri concurente angajate în „bătălia contra teroriştilor” în Siria (coaliţia internaţională condusă de Statele Unite, care doreşte plecarea de la putere a lui Bashar al-Assad, şi coaliţia Rusia-guvernul Siriei-Iran, care l-a susţinut până în prezent pe liderul de la Damasc), plus o Franţă debusolată, lovită de terorişti şi din ce în ce mai vulnerabilă pe plan intern, care, neavând puterea de a se impune ca lider al operaţiunilor militare împotriva Statului Islamic, oscilează între participarea la coaliţia condusă de Statele Unite şi ideea asocierii militare cu Rusia lui Putin;
Perspectiva anului politic 2016, deloc optimistă prin prisma aşteptărilor specialiştilor cu privire la soluţionarea definitivă, pe fond, a marilor dosare din 2015, anunţă totuşi câteva clarificări importante de direcţie, precum: alegerea noului Preşedinte al Statelor Unite în noiembrie, conturarea unui acord internaţional privind o tranziţie politică în Siria, care să deschidă calea încheierii războiului civil într-un termen rezonabil, slăbirea semnificativă a Statului Islamic (lovit practic de toate marile puteri angajate în conflict) dar nicidecum dispariţia completă a zonelor controlate de ISIS şi nici a riscului atacurilor teroriste în ţările occidentale, Turcia şi Rusia, organizarea referendumului de ieşire a Marii Britanii din Uniunea Europeană, probabil în septembrie 2016, adâncirea dezbinării statelor membre ale Uniunii cu privire la criza imigranţilor (asumarea cotelor obligatorii) şi la păstrarea Spaţiului Schengen, continuarea eroziunii solidarităţii europene pe temele mari aflate în discuţie şi poate chiar consolidarea grupului statelor cu guverne eurosceptice, prin alăturarea Poloniei la deja „consacratele” Marea Britanie, Ungaria, Cehia şi Slovacia;
Să nu uităm, discutând despre ce va fi în 2016, de fenomenul „lebedelor negre”, adică al evenimentelor neprevăzute care pot schimba cursul politicii sau economiei globale. Unele voci încearcă deja să sugereze câteva scenarii: o revoluţie anti-Putin în Rusia, demisia cancelarului Angela Merkel pe fondul agravării crizei imigranţilor, o ciocnire militară China-Japonia în Marea Chinei de Est, o cădere a economiei Chinei sau o nouă criză pe marile burse ale lumii. Dar, fiind prin definiţie „lebede negre”, deci evenimente neplanificate, pentru care nu avem la îndemână instrumente fundamentate de anticipare sau indicii consistente, acestea rămân în zona speculaţiilor şi, cu îngăduinţa d-voastră, nu ne vom ocupa de ele.
*
Sistemul relaţiilor internaţionale a continuat în 2015 să se scufunde în incertitudine, ineficienţă şi neîncredere. La nivel global sau regional, politica lumii a dat semne de dezintegrare, de incapacitate de a coagula suficientă putere şi voinţă internaţională pentru a promova soluţii fezabile, credibile, acceptabile de către părţile interesate, la multiplele crize şi tensiuni acumulate în diverse regiuni ale lumii. Pe scurt, sistemul pare să nu mai funcţioneze. Sau cel puţin nu aşa cum o făcea acum douăzeci de ani.
Una din cauzele majore ale acestui declin accelerat al sistemului internaţional este lipsa de autoritate politică şi morală sau, mai corect spus, contestarea în creştere a autorităţii şi ordinii existente. M-aş feri să spun „lipsa de legitimitate”. Ordinea actuală şi aranjamentele politice şi instituţionale postbelice sunt încă legitime, dar nu mai exercită eficient autoritatea asupra actorilor de pe scenă. Şi nu mă refer aici doar la trecerea binecunoscută de la lumea unipolară, dominată de puterea hegemonică americană, la multipolarismul de astăzi. Fără să reprezinte deocamdată majorităţi, trebuie totuşi admis că grupuri din ce în ce mai largi de oameni (naţiuni, etnii, confesiuni religioase, segmente ale societăţii civile, categorii de vârstă sau socio-profesionale etc.) par că îşi doresc altceva, dar soluţiile întârzie.
Uniunea Europeană, de pildă, este legitimă, dar este tot mai slabă. Statele din Orientul Mijlociu sunt, în principiu, legitime, dar unele dintre ele au eşuat lamentabil în a-şi asigura funcţionalitatea şi obligaţiile faţă de proprii lor cetăţeni. În timpul mandatelor lui Barack Obama, Statele Unite au ales să-şi reducă substanţial rolul de leading power, lăsând pur şi simplu descoperite o serie de zone politice şi dosare strategice sau oferind o prestaţie mediocră, neconvingătoare pe scena internaţională. NATO este desigur legitimă dar lasă semne de întrebare asupra prezenţei militare pe Flancul Estic, adică exact acolo unde este astăzi nevoie mai mare de trupe ale Alianţei. Organizaţia Naţiunilor Unite este şi ea legitimă, dar nu rezolvă mai nimic din marile probleme ale lumii. OSCE sau Consiliul Europei la fel. Şi lista poate continua.
În contextul erodării insidioase a autorităţii şi credibilităţii establishmentului, al ordinii instituite, al partidelor istorice, al identităţilor formale, uneori al statelor însele, o serie de actori emergenţi contestatari îşi fac apariţia. Platformele şi mijloacele lor de acţiune sunt, fireşte, profund diferite, de la un caz la altul, dar toate au ceva în comun: contestă ordinea politică existentă, sistemul în ansamblul său, nefăcând deci o simplă opoziţie la conducerea actuală a sistemului. Unele merg pe calea terorii, altele încearcă să se impună la urne, speculând nemulţumirea oamenilor de rând. Nu se înţeleg între ele, nu au viziuni comune, dar toate desfid sistemul actual şi oferă naivilor versiunea lor de „paradis” pe pământ. Disoluţia prestigiului şi autorităţii partidelor consacrate, al guvernelor, al instituţiilor, statelor şi chiar al sistemului de înţelegeri şi aranjamente ale ordinii internaţionale (e valabil şi la nivel european) stimulează ascensiunea proiectelor populiste, revizioniste, care propun schimbări radicale.
Unele acţionează pe plan transfrontalier, cum ar fi Statul Islamic (Daesh), pretinzând reînfiinţarea Califatului sunnit pe ruinele statelor irakian şi sirian, sau Hezbollah-ul şiit, sau triburile din Libia post-Gaddafi ori Mali, sau miliţiile kurde, sau Boko Haram în Africa de Vest, altele sunt mişcări separatiste etnice manifeste pe teritoriul unor state europene mult mai evoluate istoric, iar altele acţionează strict pe plan politic intern, dacă ne referim la noile partide populiste şi platforme civice care ameninţă, prin priza lor la publicul tânăr, partidele şi vechile opţiuni din mainstream, cele mai cunoscute exemple în acest sens fiind Syriza, Zori Aurii, Jobbik, Pegida, Podemos, Mişcarea de Cinci Stele, UKIP, Frontul Naţional, Alternativa pentru Germania etc. Toate acestea şi multe altele au fost active şi au avut aderenţi destul de numeroşi în 2015.
Uniunea Europeană este probabil marea putere (soft) care a avut cel mai mult de pierdut ca autoritate pe plan intern şi internaţional în anul care se încheie, fiind vulnerabilizată atât din exterior (criza imigranţilor, atacurile teroriste comise de tineri radicalizaţi după „stagii” de ideologizare în Orientul Mijlociu) cât şi din interior (slăbirea vizibilă a coeziunii interne a statelor membre).
Statele Unite au continuat prestaţia neconvingătoare de politică externă, limitată la mesaje care au început să fie ignorate chiar şi de actorii statali sau non-statali de mici dimensiuni, pentru a nu mai vorbi de Rusia sau China. Strategia americană în Orientul Mijlociu a fost până acum un eşec de proporţii, începând cu „Primăvara Arabă”, iar în Ucraina nimeni nu a înţeles cum s-a terminat războiul de agresiune al Rusiei, căci a rămas totul „ca-n tren”, când unul sau mai mulţi interlocutori coboară la prima staţie iar discuţia pur şi simplu se opreşte, fără nicio concluzie. Îngheţarea conflictului din Donbas o putem pune evident şi în contul dorinţei principalelor puteri europene, Germania şi Franţa, de a nu escalada tensiunile din relaţia cu Rusia şi de a crea premizele normalizării acestor relaţii în 2016, ceea ce va marca sfârşitul aspiraţiilor de integrare europeană şi euro-atlantică ale Kievului.
Rusia a surprins Occidentul prin intervenţia militară în Siria (deşi surpriza nu ar fi trebuit să fie atât de mare, având în vedere baza de la Tartus, stabilită prin Acordul bilateral din 1971, dar şi poziţia politică a Kremlinului din ultimii ani), profitând de ineficienţa prelungită a Vestului, în principal a Statelor Unite, faţă de tragedia din Siria. Campania a avut şi are în continuare un dublu rol strategic, de a păstra influenţa rusească într-o Sirie post al-Assad (probabil ultimul picior de pod al Rusiei în Orientul Mijlociu), şi de a încerca să scape de sancţiunile internaţionale impuse după agresiunea asupra Ucrainei. Cred că avem deja suficiente indicii să credem că Rusia va scăpa anul viitor de sancţiuni, cel puţin parţial, mai ales după ce puterile occidentale vor considera că a contribuit militar la „războiul contra ISIS” şi la negocierea unei tranziţii politice care să pună capăt abuzurilor şi crimelor dinastiei al-Assad.
China a fost mai mult concentrată pe riscurile unei crize economice interne şi a păstrat linia discretă, low profile, în marile dosare de politică internaţională, limitându-se ca de obicei la declaraţii de principiu, cu caracter destul de general şi de neimplicat. Guvernul de la Beijing a fost nevoit în două rânduri să intervină financiar masiv pentru a calma pieţele şi a salva cotările la bursă ale investiţiilor din China. A crescut în schimb tensiunea militară în mările Chinei (de Est şi de Sud). Pe finalul anului, China a înregistrat un succes important, prin decizia FMI de a accepta yuan-ul în coşul valutelor de referinţă (SDR- Special Drawing Rights), măsură care va consolida internaţionalizarea monedei chineze.
Cât priveşte 2016, atenţia întregii lumi va fi îndreptată pe 8 noiembrie către alegerile prezidenţiale din Statele Unite. La capătul zilei, se va cunoaşte noul lider de la Washington. Sondajele actuale, de la debutul alegerilor primare, indică desemnarea lui Donald Trump din partea republicanilor, respectiv a lui Hillary Clinton din partea democraţilor, cei doi candidaţi fiind la mare distanţă (circa 18-20%) de competitorii din partidele lor, aflaţi pe locul al doilea. Analiştii americani, într-o majoritate destul de categorică, afirmă că, în eventualitatea în care magnatul Trump va fi candidatul G.O.P., familia Clinton va reveni la Casa Albă. Dacă aşa vor sta lucrurile, din perspectiva politicii externe nu vor fi schimbări spectaculoase faţă de linia ultimilor opt ani, dar nici nu va exista riscul stridenţelor, declaraţiilor ridicole sau poziţiilor scandaloase (de tip „talk-show”) ale Americii pe subiectele de interes global sau regional. De fapt, nici unul din cei doi candidaţi cu şanse reale nu pare în acest moment foarte interesat de relaţia transatlantică şi de revigorarea legăturilor cu Uniunea Europeană, sau a celor în cadrul NATO, sau de Europa de Est, dar este de presupus că Hillary Clinton, ca fost secretar de stat, ar avea totuşi un exerciţiu de politică externă mai previzibil şi mai coerent.
Premierul David Cameron va continua demersurile de a-i convinge pe europeni să accepte compromisurile pentru rămânerea Marii Britanii în Uniunea Europeană, cel mai disputat actualmente fiind proiectul de neacordare timp de patru ani a beneficiilor sociale pentru cetăţenii UE stabiliţi pe teritoriul Regatului Unit. Aşa cum am mai spus cu alte ocazii, este destul de probabil ca Bruxelles-ul şi statele membre să accepte în cele din urmă Londrei această derogare de la Tratatele Uniunii şi, practic, discriminarea non-britanicilor (chiar dacă sunt angajaţi şi deci contributori la bugetul local), în ideea de a salva apartenenţa insulei la Uniunea Europeană. Cu aceste exceptări obţinute (negociate la o perioadă de un an sau doi) şi cu un discurs conciliant al lui Cameron, cred că un eventual referendum organizat în septembrie, conform previziunilor, nu va duce la ieşirea Marii Britanii din Uniune, cu atât mai mult cu cât autorii britanici sunt de părere că un „Da” pentru ieşire ar resuscita imediat ideea independenţei Scoţiei.
Summitul NATO de la Varşovia, în iulie, va separa apele între susţinătorii ideii de creştere a prezenţei militare a Alianţei pe Flancul Estic (grupaţi în jurul Poloniei şi statelor baltice) şi cei ai normalizării relaţiilor cu Rusia, în principal Germania şi Franţa. Rămân de văzut poziţiile Statelor Unite şi Marii Britanii, principalele două puteri militare ale Alianţei. Anticipez totuşi un semi-eşec al Summit-ului, dacă aşteptările vor fi mult peste ceea ce s-a convenit deja în Ţara Galilor, marile puteri nemaidorind în prezent continuarea celui de-al „doilea Război Rece” cu Moscova.
Uniunea Europeană va avea de trecut un test major, cel al „digerării” politice, administrative şi sociale a valului de imigranţi intraţi în 2015, presupunând că fluxul va scădea în 2016. Nu va fi deloc simplu iar dialogul dintre vechea şi noua Europă pe această temă va fi tot mai contondent. Acordul Schengen ar putea suferi modificări importante. Platformele populiste vor urca în continuare în preferinţele europenilor. Dacă apar evenimente neprevăzute în Germania, cu implicarea imigranţilor sirieni, iar scânteia ar aprinde focul mâniei în societatea germană, cancelarul Angela Merkel ar putea avea dificultăţi majore în a-şi justifica declaraţiile excesiv de relaxate din vara trecută.
Rusia şi Turcia vor derula noi episoade din tot mai ostila lor relaţie politică, militară şi economică, ajunsă la incandescenţă după doborârea avionului rusesc. Va exista riscul unui nou incident militar între cele două puteri. Dorinţa de răzbunare a lui Putin nu trebuie neglijată, Moscova pândind orice moment pentru a întoarce Turciei lovitura primită, sub o formă sau alta. În rest, probabil că Rusia va fi foarte interesată să îşi normalizeze relaţiile cu marile puteri occidentale, pentru a spera peste şase luni la ridicarea sau relaxarea sancţiunilor şi pentru a fi acceptată ca parte a formatului internaţional care va coordona viitorul plan de reconstrucţie a Siriei. Când negocierile vor oferi garanţia că Rusia nu va fi lăsată în afara jocurilor strategice din Siria, Putin va da semnalul că este de acord cu plecarea lui Bashar al-Assad, în anumite condiţii.
În fine, ultima predicţie semnificativă pentru 2016 este reducerea substanţială a teritoriilor controlate de Statul Islamic în Siria şi Irak, până la nivelul la care Preşedintele Obama va putea anunţa, în mod simbolic şi triumfalist, înainte de sfârşitul mandatului său, că, aşa cum a promis, „Statul Islamic a fost învins!” Nu va fi chiar aşa în realitate, dar va fi oricum o ieşire din scenă onorabilă pentru un preşedinte care a fost criticat ani în şir pentru neimplicare suficientă în marile dosare de securitate ale lumii.
La Mulţi Ani tuturor şi numai bine în 2016!
Opinii: Despre antiamericanismul european
Pericolul fracturii euro-atlantice – de Horia Blidaru
Bottom of Form
Unii lideri europeni pledează tot mai intens pentru reevaluarea relaţiei cu Rusia dintr-un motiv clar: pentru că e puternică. Dacă, într-o zi, însă, Rusia va redeveni periculos de puternică, gata de alte derapaje belicoase în efortul său declarat de redefinire a ordinii globale, nu există alte garanţii viabile de securitate pentru Europa decît cele americane
De ce au devenit unii lideri europeni virulent antiamericani, acum, cînd se resimt pregnant efectele retragerii Americii din lume? De ce îşi manifestă antiamericanismul tocmai cînd Europa e prinsă în cleştele putinismului şi islamismului? Ce consecinţe poate avea concubinajul cu liderii autoritari din vecinătate asupra coeziunii europene, deja şubrede? Care va fi impactul asupra credibilităţii UE, nu doar în lume, ci în faţa propriilor cetăţeni?
Sunt câteva întrebări la care ne obligă să medităm o dinamică geopolitică tot mai accelerată şi imprevizibilă. De la discursul preşedintelui Comisiei Europene de la Passau, în care proclama emanciparea UE de sub „dictatul“ american, la protestul celor 150.000 de germani convocaţi în stradă de sindicate, pentru a denunţa proiectul Parteneriatului Transatlantic pentru Comerţ şi Investiţii (TTIP), Europa a fost bîntuită, în 2015, de un val de antiamericanism fără precedent în ultimele decenii.
Sub presiunea afluxului masiv de refugiaţi şi migranţi, confruntată cu cea mai profundă criză – criza de soluţii la nenumăratele provocări majore –, Uniunea Europeană s-a dovedit gata să gireze regimuri autoritare, în speranţa că acestea vor securiza frontiera europeană de la Marea Egee şi vor stopa, la sursă, exodul. E vorba de milionul de refugiaţi din anul abia încheiat, care dă atîtea bătăi de cap Europei şi potenţează populismul extremist, ajuns la cote periculoase, după cum avertizează alegerile regionale din Franţa. Dar e vorba mai ales de alte milioane de refugiaţi sirieni, cărora li se alătură afgani, eritreeni şi subsaharieni, gata să pornească, odată trecută această iarnă, spre coastele salvatoare ale Mării Egee.
Politicile europene în dosarul sirian s au dovedit un eşec, iar în faţa posibilei escaladări a conflictului regional şi religios din Orientul Mijlociu, UE a dat semne, pînă la atentatele din 13 noiembrie de la Paris, că preferă o neutralitate pragmatică, în speranţa că va reuşi să-şi limiteze pierderile în dezastrul sirian. De asemenea, a fost oficializată susţinerea politică a preşedintelui Erdogan de către lideri europeni şi a devenit evidentă disponibilitatea acestora de a închide ochii faţă de anexarea Crimeei şi agresiunea rusă în Ucraina.
Sînt concesii dificile, care contrazic politica europeană anterioară. Aceste renunţări sînt determinate de speranţa diminuării tensiunilor care încorsetează UE şi a unei cooperări eficiente pentru soluţionarea cauzelor.
Se va mulţumi, însă, Vladimir Putin cu Crimeea şi, eventual, cu estul Ucrainei? Îi este pasul făcut în Orientul Mijlociu suficient în politica de relansare a Rusiei ca mare putere? Cît va putea Bruxelles-ul să închidă ochii la încălcarea drepturilor omului şi a valorilor democratice în această vecinătate imediată dominată de regimuri autoritare? Şi, mai ales, în cazul unei grave crize de securitate care ar putea viza direct Uniunea Europeană, într-o lume atît de impredictibilă, ce alt aliat decît SUA i-ar veni în ajutor?
Modul în care au fost gestionate criza greacă şi cea a refugiaţilor stă dovadă unei raportări pe termen imediat. Există, desigur, explicaţii logice în acest sens, cea electorală fiind cea mai plauzibilă. Dar riscăm să ne confruntăm, cît de curînd, cu avalanşa născută de bulgărele de zăpadă al problemelor nerezolvate, amînate ori peticite, în speranţa că timpul ori alţii le vor soluţiona. E tipul de fisură de care profită Rusia, aşa cum, în Orientul Mijlociu, s-a grăbit să umple vidul creat de retragerea americană.
Din păcate, în actualul ritm pompieristic, Europa ar putea să rămînă singură, pentru că respingerea „dictatului american“, în momentul cel mai elocvent, la nivel global, pentru efectele replierii interne a SUA, ar putea avea consecinţe grave asupra solidităţii alianţei transatlantice.
La urma urmei, despre ce dictat american a vorbit preşedintele Comisiei Europene? Despre intervenţia SUA în Primul Război Mondial sau despre debarcarea din Normandia, eliberarea vestului Europei şi reconstrucţia sa cu ajutorul Planului Marshall?
În estul Europei, a părut cu atît mai surprinzătoare această abordare. Bruxelles-ul şi unele cancelarii din UE cer, de-a dreptul, respectarea regimului de la Moscova. Dar a comis cineva vreo ireverenţă faţă de Kremlin? Nu Rusia e aceea care a arătat, în Georgia, în 2008, şi în Ucraina, în 2014, că dreptul interna ţio nal poate deveni literă moartă pe hîrtie, sub tăvălugul armatei trimise să recîştige strălucirea imperială a ţarismului şi stalinismului?
Unii lideri europeni pledează tot mai intens pentru reevaluarea relaţiei cu Rusia dintr-un motiv clar: pentru că e puternică. Dacă, într-o zi, însă, Rusia va redeveni periculos de puternică, gata de alte derapaje belicoase în efortul său declarat de redefinire a ordinii globale, nu există alte garanţii viabile de securitate pentru Europa decît cele americane. În special pentru fostele state aflate sub dominaţia comunistă aproape o jumătate de secol. De la Baltica la Marea Neagră, evocarea necesităţii unei noi conferinţe de la Yalta de către Putin a trezit amintiri dureroase ale unui trecut recent şi a provocat frisoane care contrastează cu bunăvoinţa Bruxelles-ului faţă de marele vecin de la Răsărit.
Articol apărut în ”Dilema veche”, nr. 620, 7 - 13 ianuarie 2016
Din povestea limbii: Obscuritatea limbajului totalitar – de Ioan F. Pop (fragmente)
www.contributors.ro ianuarie 9, 2016
Adevărul poate fi peste tot, numai în eroare nu”
(L. Pareyson)
În diacronia (sincronia) sa malefică, sistemul totalitar a deturnat traiectoria istorică a unor popoare, a pustiit şi nivelat relieful lor evolutiv. Acest sistem a încercat (şi, din păcate, a şi reuşit) să reducă totul la condiţia aridă şi utopică a „paradisului” egalitarist. Concomitent cu degradarea şi limitarea sferelor devenirii umane, cu îngrădirea în ţarcul ideologic a oricărei forme de libertate şi-a făcut loc, printr-o perversă logică „de clasă”, procesul „revoluţionar” al mistificării grosolane a realităţii. Cel al compensării minusurilor existenţiale prin forţarea şi supralicitarea unui limbaj obscur, care mai mult ascundea decît denumea. Pentru a se putea instaura deplin în orice formă de realitate, acest colportor de iluzii, care este totalitarismul, trebuia să se infiltreze mai întîi în limbaj.
Existenţa depindea de ceea ce numea regimul ca fiind existenţă. Exista cu adevărat doar ceea ce de-numea el. Totul era „în suspansul numirii politice”[i]. Se încerca, astfel, mutilarea denominaţională a limbajului, ruperea oricărei corespondenţe dintre cuvînt şi realitate. Se năştea, cu forcepsul ideologic, o semiotică întoarsă pe dos, una în care ceea ce se dezvăluia simţului (vederii) se refuza aproape complet raţiunii (înţelegerii). Ca atare, erau scurtcircuitate orice conexiuni logice dintre ele. Limbajul nu mai reflecta lumea în datele ei reale (ideale), ci o denatura pînă la fals şi caricaturizare. Fiinţa era alienată în chiar datul ei fundamental – limbajul. Dacă urmăm conotaţia biblică, trebuie să recunoaştem că şi totalitarismul poate susţine (pentru că a parodiat pînă şi religiosul) că la începutul lui a fost cuvîntul. Cu nuanţa clară că, în cazul său, e vorba de cuvîntul m i n c i u n ă. Cuvînt urmat apoi nu doar de o avalanşă de iluzii şi sunete goale, ci şi de o serie de fapte criminale. Determinarea, impunerea şi supravieţuirea sistemului totalitar au fost favorizate, printre altele, şi de obscuritatea limbajului, de posibilitatea lui de a contura multiple şi false căi semantice. Toate speculate şi induse deopotrivă individului şi colectivităţii, de la reclama ofensatoare – care îşi exhiba mai mult goliciunea semnificaţiei -, pînă la mutilantul impact produs de ideologia goală a politicului. Limbajul devenise mai mult o eroare întreţinută a cuvintelor, un prefabricat fonologic. Or, „cuvintele – după cum arată Sf. Augustin – sînt semne ale lucrurilor atunci cînd îşi primesc puterea de la ele”[ii]. Şi nu cînd sensul acestora vizează o iluzie strivită rapid sub presiunea mutaţiilor extrinseci. Sau atunci cînd, cu o vorbă aristotelică, ele reprezintă doar o „perversiune a limbii”. După cum afirma un alt filosof, „limba este locul de adăpost al fiinţei”[iii], apărătoarea şi păstrătoarea acesteia. Aspect înţeles prin omisiune de apologeţii ignobilei autocraţii. Aceştia au încercat să modifice celula umană, să exileze omul în chiar fiinţa sa lingvistică. Exerciţiul aneantizator al obscurităţii limbajului a fost practicat cînd subliminal, cînd direct. Dar şi ca insinuare ideologică pe lîngă care falsul era strecurat în mod continuu, pînă la totala identificare a acestuia cu adevărul. Deşi nu le condiţionează în mod nemijlocit, sărăcia economică, deşertul spiritual reprezintă mediul cel mai fertil apariţiei himerelor ideologice. Terenul unde ele par cel mai posibil de atins cu mîna. Loc unde, de altfel, membrana hipnotică a obscurităţii, lipită direct pe creier, a dus la irecuperabile mutaţii psiho-comportamentale, la îmbolnăvirea iremediabilă a semnificaţiei limbajului. S-a ajuns la situaţii aberante în care negrul putea fi luat drept alb, iar albul putea fi înnegrit la comandă. Se deturna în mod voit, prin inocentizarea limbajului, chiar menirea şi temeiul profund al gîndirii. Ambiguizarea cuvintelor pînă la debusolare şi naufragiu semantic – „sintaxa e în fond inseparabilă de semantismul cuvintelor”[iv] – şi schimbarea semnelor evoluţiei istorice în sens unic au completat pînă la delir tabloul obscurităţii totalitare.
Aşa după cum ştim încă de la sfîrşitul antichităţii, datorită scrierilor Sf. Augustin, există trei tipuri de obscuritate. Conform împărţirii exegetice operate de acesta, vizînd termenii sensus (simţ) şi animus (spirit), se disting trei tipuri de obscuritas: „1. sensui patet, animo clausum est: (ceva) se dezvăluie simţului, dar este ascuns spiritului; 2. animo pateret, nisi sensui clauderetur: s-ar releva spiritului dacă n-ar fi ascuns simţului; 3. sensui absconditur (…) nihilo magis animo emineret: este ascuns şi simţului ceva care (…) n-ar deveni cu mult mai clar pentru spirit”[v].
1. Trecerea realităţii (şi a proceselor acesteia) prin sita organelor elementare de simţ genera, prin intermediul falsului limbaj, o imagine iraţională, supradimensionată. Imagine care era contrară relaţiilor de determinare (cauză-efect) şi care producea o răsturnare şi o modificare genetică a conţinutului acesteia. Proces care era necesar implantării treptate a germenului mental de factură totalitară. Deşi consecinţele directe ale desfăşurării realului istoric, social, economic, politic şi cultural asaltau în mod violent simţurile individului, acestea erau silite, conform mecanismului obligatoriu de obnubilare, să-şi deformeze reacţiile. Percepţiile trebuiau parţial anulate pentru ca raţiunea să colecţioneze numai şi numai „sublimul”existenţial livrat de putere. Trebuiau să fie aruncate din nacela judecăţii orice împotrivire şi atitudine critică. Realităţii îi erau hiperbolizate atributele, nuanţele pînă la pragul de sus al ambiguizării şi infantilizării. Atitudine care era necesară ameţirii simţurilor, izolării impresiilor acestora. Căci „ambiguitatea este aceea care îşi dă silinţa ca interesul pentru lucrul întîmplat să piară de îndată”[vii]. Instrumentul cel mai uzitat din vasta panoplie orwelliană de răsturnare a procesului de înţelegere a sensului vieţii, a sinelui individual şi colectiv, de stopare a căutării interogatoare şi amalgamare a judecăţilor operaţionale, printr-o politizare adjectivală dezarmantă, a fost limbajul. Şi nu doar ca mijloc de comunicare a fost deturnat în acest mod – prin repetarea robotico-demenţială a unor stereotipii goale -, ci şi ca purtător de nelimitate posibilităţi fiinţiale. Prin intermediul limbajului falsificat transcendentalitatea era înlocuită în mod brutal cu imanenţa cea mai degradantă, totul devenind simplă logocraţie. Refuzînd aproape complet exerciţiul căutării, îndoiala specifică oricărui demers cognitiv, totalitarismul a parodiat doar mistic găsirea. El a propus, ca alternativă, o materialitate elementară, a redus fericirea, libertatea la o trăire hilară, la mascarada unei necesităţi istorice omnipotente..
2. Pentru a ajunge în zonele raţionalului, în cele ale evaluării axiologice, imaginea realităţii trebuie să treacă prin organele selective ale simţurilor. Pentru a nu ajunge la acest tribunal, realitatea (politică, economică, socială, culturală etc.) trebuia trecută, ipso facto, prin lentila deformatoare a obscurităţii. Exista un întreg arsenal al dresajului ideologic menit a-l face pe omul de tip statistic să creadă în ceea ce nu era verificabil pe nici o cale raţională. Situaţie în care se sfidau chiar bazele dialecticii de tip materialist. Totalitarismul refuză complet radiografia spiritului critic, fiind în întregime doar experienţa simţurilor pavloviene. El cultivă în mod diabolic doar frica, ura, schizofrenia de partid şi de stat. Suprarealismul lingvistic aplicat cu dezinvoltură oricărui nimic ideologic menit a servi „înaltul”ideal al omului servea, de fapt, geneza antiumană a „omului nou”. E vorba de cel forjat în atelierele macabre ale învăţămîntului politic. Indivizii sugestionaţi în mod brutal, dar şi persuasiv, subliminal, prin intermediul limbajului propagandistic ajungeau să confunde, să identifice falsul cu adevărul[xi]. Societatea totalitară colectivizează individul pînă la depersonalizare. Acesta nefiind, pînă la urmă, decît un biet număr statistic bun pentru umflat realitatea oficială. Omul cuprins de disperare şi apetenţă, hărţuit zilnic doar de ideea de a se hrăni este un om pe placul societăţii totalitare. Asta deoarece creierul lui funcţionează doar la comanda materialistă a stomacului, nu şi la cea analitică a spiritului justiţiar. Calea cea mai folosită de stopare a procesului legic – de la percepţie înspre raţionalitate şi acţiune – a fost falsificarea constantă a adevărului, practicarea orgiastică a minciunii înlocuitoare. În regimul totalitar, „cu cît minciuna este mai sfruntată, cu atît mai mult ea are şanse să se instituie ca adevăr. Cu cît ceea ce spui este mai distorsionat în raport cu realitatea, cu atît puterea de convingere a cuvintelor este mai mare”[xii].
3. Există adevăruri ale căror conţinuturi se refuză simţurilor, dezvăluindu-se în totalitate doar raţiunii, spiritului, prin intermediul demersului cognitiv, hermeneutic, filosofic. După cum există adevăruri ale căror evidenţe se pot constata la o simplă privire sau atingere de mînă. Comunicarea realităţii lor este un atribut elementar al limbajului. „Nu poate exista nici concept, nici gîndire a ceea ce este sustras limbii”[xvi]. Pentru societatea de tip totalitar, periculoase (şi, ca atare, interzise) sînt toate căile care ar putea duce la dezvăluirea vreunei forme de adevăr. Pe de altă parte, propaganda politică opera, sensu strictissimo, numai cu „adevăruri”absolute, implantate metodic în creierul oamenilor. Rolul social şi politic al societăţii era redus doar la carnavalesca gestică a prosternării mesianice, a mătăniilor atee executate la comandă. Umbre pe ecranul social, parodieri ale fiinţei, indivizii erau doar biete cópii ale unui sine falsificat. Istoria devenise un fel de scenă grotescă pe care voci răguşite repetau mecanic un interminabil text care parodia doar realitatea. Ea a ajuns doar un context în care subiecţii erau doar bieţi actanţi cu roluri precizate, acelea de a da conţinut şi credibilitate anormalităţii. Cult al mistificării vide, totalitarismul nu putea şi nu poate fi decît extază artificială exersată în gol. El este trafic ilicit de metafore şi destine, egalitarism utopic cu gust de cimitir. Este un malaxor social în care libertatea ajunge o formă „revoluţionară” de tortură şi crimă. Aparatul ideologic perora la nesfîrşit doar în numele unei unanimităţi care strivea individul, îl nimicea în contul unei fericiri generale, abstracte, mereu amînate. Acest mod de a vorbi doar umanităţii ca massă, în numele ei, era „forma cea mai sublimă şi, prin urmare, cea mai de dispreţuit a demagogiei”[xvii]. Discursul nu era, cu o expresie heideggeriană, „articularea inteligibilităţii”, ci profanarea realităţii chiar în semnificativitatea sa dată (vădit eronat) de limbaj. Adevărul, chiar şi atunci cînd era inevitabil şi imposibil de ascuns (precum moartea), trebuia cosmetizat rapid, trebuia făcut ineficient sau chiar ridicol[xviii].
Limbajul, degradat în chiar esenţa sa, a fost preluat apoi tale quale de omul massă. Om care – parafrazîndu-l pe W. Faulkner -, între minciună şi nimic (tăcere, neimplicare, indiferenţă) a ales minciuna ca mod deturnat de a supravieţui. Urmare a acestui fapt, limbajul a devenit, prin obscuritatea voit deformatoare, elementul predilect de manipulare. Cuvîntul a fost obligat să uite că a întemeiat însăşi lumea, prin chiar orizontul nelimitat al posibilităţilor sale. Dintr-o potenţă fundamentală a umanului, limbajul (de tip totalitar) a ajuns o formă de înjosire a acestuia. Proces care a transformat fiinţa umană, pentru o lungă perioadă de timp, într-o slugă tragică a utopiei istorice.
Europa: Europa, vreau să te f...!– de Traian Ungureanu
Preluat din ziarul Adevărul 11 ianuarie 2016
Adaugă această persoană în comunitatea ta
și fii la curent cu activitatea sa din site.
Bottom of Form
La ce se gîndea, oare, doamna Merkel Angela, în neuitata zi de 1 ianuarie a anului 2016, după calendarul creştin? Se gîndea la cum petrec invitaţii ei, adunaţi la Koln, pentru o vînătoare de femei? Sau se gîndea, recunoscătoare, la efortul de integrare a refugiaţilor surprinşi, scumpii de ei, cu mîna în chiloţii femeilor?
Trebuie, totuşi, menţionat, că poliţia a găsit şi mesajul migranţilor pentru situaţii de socializare cuviincioasă. Mulţi dintre ei purtau în buzunare bileţele pe nemeţeşte, cu un mesaj plecat din cu totul alte organe decît inima: Ich will dich finken! (Vreau să te f...!)
Nu vom afla la ce cugeta Cancelarul Germaniei, în noaptea în care ţara ei serba, fără să ştie, prima zi a anului 1437, după socoteala calendarului islamic. Ştim însă altceva. Că adevărul gol-goluţ şi scabros despre femeile dezbrăcate cu forţa, pe stradă, la Koln şi în alte oraşe a avut nevoie de cinci zile pentru a învinge cenzura oficială. În Germania, lumina Europei.
Mesajul cu adevărat sinistru plecat spre noi din inima Europei nu e scandalul sexual. E scandalul sexual încoronat de complicitatea autorităţilor. Consenul oficial german cere tăcere şi supunere. Poliţia, ziarele, televiziunile, primarii, directorii de şcoală şi atâţia alţi domni şi doamne cu creiere lucind de curăţenie după spălătură au decis că neamul lor e dator să sufere cu plăcere şi în tăcere. Femeile pot fi, adică, violate cu voie de la poliţie, dacă distinşii autori sînt ambasadori ai tradiţiilor afro-arabe şi, cu atît mai mult, dacă sînt refugiaţi.
Germania şi atîtea alte state vest-europene trăiesc sub şantaj. Orice protest, orice deget îndreptat spre valul de violuri care bîntuie de la Oslo la Zurich e imediat înregistrat la capitolul rasism sau extremism în prag de fascism. E de datoria organelor publice să nege şi să ascundă faptele. Adevărul e periculos pentru că n-ar face decît să toarne ţiţei (actualmente foarte ieftin) pe foc, stîrnind extremismul.
Adevărat, ZDF, o televiziune germană care s-a făcut că plouă şi a ţinut deschisă umbrela care a protejat violurile, a trebuit să ceară scuze pentru că a sărit peste ştirile de la Koln. Adevărat, poliţia a admis că în mulţimea de la Koln se aflau şi afro-arabi, după care a admis că marea majoritate erau afro-arabi, după care a admis că 15 erau refugiaţi, după care a mai socotit o dată şi a aflat că marea majoritate erau refugiaţi. Dar toate astea numai şi numai sub presiunea revoltei de pe net, noua subterană şi noul samizdat al democraţiilor europene. Nu demult, dna Merkel îi cerea discret dlui Zuckerberg să vină de hac paginilor de Facebook în care se adună critici antimigraţie. Dl. Zuckerber e, însă, tare de ureche şi bine face.
Noul fanatism antioccidental al Occidentului a creat propriul val de refugiaţi: pe net, unde se strîng şi comunică oameni siliţi să înţeleagă realitatea, dînd cu capul sau cu picoarele larg deschise de ea. O generaţie începe să priceapă că istoria nu e parfum, că lumea nu e geometrie plană şi că Gulag nu e transcrierea greşită a lui Google. S-ar putea să fie prea tîrziu.
Asta, pentru că, după ce a abolit dreptul la liberă exprimare punînd pumnul în gură oricărei opinii contrare, conformismul eurogerman a renunţat şi la normele de bază ale civilizaţiei occidentale. Aşa de pildă, un grijuliu diriginte german a scris recent o scrisoare în care cere părinţilor să nu îşi trimită copiii la şcoală cu bluze sau fuste care i-ar putea stîrni pe musulmani. E clar că Gernania face cele mai bune maşini din lume şi nu se poate opri nici cînd e vorba de oameni. La fel ca superiorii lui din vîrful sistemului politic, acest mic idiot local crede automat că poate domestici realitatea, înainte să o cunoască. E ciudat, dar nu întîmplător că germanii sînt obsedaţi de natura cu păsărele şi broscuţe în pericol, dar ignoră total natura umană. Ce ar fi trebuit să înţeleagă aceşti funcţionari împinşi la ruină de propria orbire?
Ar fi trebuit să observe că milionul şi ceva de refugiaţi admişi în Germania şi Scandinavia e compus în proporţie de 70% din băieţi şi bărbaţi tineri. Germania refuză să vadă că are sub ochi un val de bărbaţi în carne, oase şi hormoni. Autentic sau nu, un refugiat lasă acasă multe, dar ia cu el cultura, adică obişnuinţele de fiecare zi din ultimele cîteva sute de ani.
În lumea din care vin aceşti oameni, orice femeie neîmpăturită în ţoale pînă sub ochi cere să fie violată. Iar o femeie violată e declarată boarfă şi trebuie omorîtă cu pietre de familia sau clanul care îşi recîştigă astfel onoarea.
În lumea din care vin aceşti oameni, datina spune că o femeie poate fi posedată pentru că e un obiect cu ţîţe. În cazul fetelor, se poate coborî sub 14 ani – în cazul caprelor şi al oilor, chiar mai jos.
În lumea noastră, barbaria sexuală e împotriva legii. În lumea din care vin aceşti oameni, barbaria sexuală nu e împotriva legii. E legea.
Asta trebuiau să ştie meticuloşii germani. Nu era nevoie de deplasări sau studii speciale. Acasă, în centrele germane de primire a refugiaţilor, realitatea strigă singură degeaba. Spaţiile de cazare sînt locuri de siluire în care femeile sînt luate la rînd de toată suflarea bărbătească sau închiriate cu 10 euro şedinţa. Un lucrător de la un centru de primire de lîngă Munchen a spus-o pe şleau, ca să înţeleagă tot neamţul: sîntem cel mai mare bordel din Bavaria!
Şi, ca să nu facem atîta caz de Germania, merită amintiţi italienii care zac în şomaj, îşi pierd casa, bat la uşa primăriei cu familia după ei şi sînt trimişi înapoi în stradă: spaţiile libere sînt pentru refugiaţi! Dar pentru asta trebuie săpat în ziare şi emisiuni italiene pe care nu le ia nimeni în seamă. Nu asta e actualitatea europeană de prim ordin!
Actualitatea europeană de prim ordin e alta. E situaţia din Polonia! Comisia Europeană vrea să o discute peste cîteva zile, pe motiv de încălcare oficială a libertăţii presei. Corect! Modelul de urmat e presa germană. Şi, oricum, niciun guvern esteuropean de dreapta autentică nu trebuie lăsat nepedepsit. Dar situaţia din Germania nu e oare de discutat? Dar situaţia din Europa nu ar merita o discuţie cît de căt sinceră?
Acum 10 ani, faimosul teoretician rus V. Putin declara că prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului. Copilării! Titlul a fost cucerit de altcineva. Dna Merkel şi invitaţia ei la migraţie liberă în Germania sînt cea mai mare catastrofă a secolului.
Deocamdată, sîntem la faza în care oaspeţii dnei Merkel îşi satisfac cea mai urgentă nevoie: Europa, Ich will dich finken! Traducerea, în titlu. Felicitări beneficiarilor şi adio cote de refugiaţi! Avem alte treburi. C
Traian Ungureanu