Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

^reb
uie să menţionăm că, între timp, Alioşa se schimbase

^mult'

^cu totul altfel decît atunci cînd ne-am rasa monahală în locul căreia purta

^desPârţit de acuju un

^r°tu ri ^{SUrtuc ce}"i venea ca turnat, pălărie moale cu boruri

Prind ^"^ tunsese pletele. Toate aceste schimbări îl

de minune, ba chiar se putea spune că era un tînăr

318

chipeş. Obrazul lui drăgălaş era pururea luminat de o _v • molcoma, senină, lipsită de exuberanţă. Kolea fu m ■ ^ seamă mirat vazîndu-l că ieşise din odaie, aşa cum era „ ^CU în haina, grăbit probabil să dea mai curînd ochii cu el Ar îi întinse mîna fără multă vorbărie.

- în sfîrşit, spuse el, de cînd te aşteptăm!

- Am fost nevoit să întîrzii, am să vă explic îndată de în orice caz, sînt încîntat să vă cunosc. De mult aşteptam prilej, mi s-a vorbit atîta despre dumneavoastră... î Kolea cu răsuflarea întretăiată de emoţie.

- Oricum, tot ne-am fi cunoscut odată şi odată; şi eu am auzit o mulţime de lucruri despre dumneata, dar cred c-ai venit cam tîrziu aici.

- Spuneţi-mi, ce se mai aude?

- Iliuşa e foarte rău, mi-e teamă c-o să se prăpădească.

- Nu se poate! Trebuie să recunoaşteţi, domnule Karamazov, că medicina asta e curată porcărie! răbufni Kolea plin de parapon.

- Iliuşa îşi aduce mereu aminte de dumneata, ştii, te-a pomenit pînâ şi în delir. Probabil c-a ţinut foarte mult la dumneata înainte... înainte de... accidentul acela... cu briceagul. Şi cred că mai este încă ceva la mijloc... Dar ce-i cu cîinele ăsta, e al dumitale?

- Da. îl cheamă Perezvon.

- Nu e Jucika? exclamă Alioşa, uitîndu-se cu mîhnire în ochii lui. Să fi dispărut chiar aşa, fără urmă?

- Ştiu că aţi vrea cu toţii să fie Jucika, am auzit, spuse Kolea cu un zîmbet misterios. Ascultă, Karamazov, am sâ-P spun tot, de aceea te-am chemat afară cînd am venit, ca sa-P explic tot ce s-a întîmplat, înainte de a intra în casă, începu e cu însufleţire. Aşadar, astă-primăvară l-au înscris pe Ili^uŞ^a. clasa întîi la noi la şcoală. Ştii cum sînt guguştiucii âşt' dintr-a întîia: nişte plozi fără minte. Din prima zi l-au luat 1^ primire. Eu sînt cu două clase mai mare, aşa că nu pr^e amestec cu ei, îi privesc numai de la distanţă. Am obs ^ că, aşa firav şi slăbuţ cum e, băiatul avea totuşi mîndna

■ cu nici un preţ sâ se dea bătut; îi scăpărau ochişorii şi bărbăţie îmi plac copiii ca el Puştimea se

c

^nU ■ piept cu bărbăţie. îmi plac copiii ca el. Puştimea se '⁶ vîrtos de capul lui şi-l hărţuia tot timpul. Avea pe el, - utul ^un paltonaş ponosit, pantalonaşii îi rămăseseră ^Sâr_rt- _si cizmuliţele erau sparte. Poţi să-ţi închipui ce-l mai ^tocoreau. Nu ştiau ce să mai facă să-l umilească! Ei, uite, nu mi-a ^mai plăcut; am sărit numaidecît să-i iau apărarea • .am scărmănat bine pe toţi. îi bat de-i zvînt, Karamazov, şi ■ mâ adoră! se lăudă Kolea, volubil. De altfel, să-ţi spun drept, mie îmi sînt dragi copiii. Am şi eu acasă doi prichin­dei din pricina lor am şi întîrziat. Din ziua aceea l-au lăsat în pace pe Iliuşa, iar eu l-am luat sub aripa mea protectoare. Mi-am dat seama de la început că puştiul are o fire mîndrâ, dumitale pot să-ţi vorbesc deschis, e grozav de mîndru şi, cu toate astea, faţă de mine era supus ca un sclav, totdeauna la ordinele mele, mă asculta cu sfinţenie, ca pe Dumnezeu, căuta chiar să mă imite cu orice chip. în recreaţie venea întins la mine şi ne plimbam împreună, duminica tot aşa. Ştii dum­neata cum sînt băieţii la şcoală, cum văd pe cîte un elev mai mare că se împrieteneşte cu vreun puşti, încep să rîdă de el ca nişte zevzeci; e şi asta o prejudecată. în definitiv, ce, n-am voie? Să zicem că e o fantezie de a mea şi basta, nu-i aşa? N-avea decît de învăţat de la mine, i se ascuţea mintea; spune-mi şi mie, de ce n-aş putea să dezvolt inteligenţa unui ^copil dacă aşa-mi place? Aşa cum ai făcut şi dumneata, Karamazov, cînd te-ai apropiat de puştimea asta, ai vrut - nu-i , ^a- ~^sa influenţezi tînăra generaţie, s-o ajuţi să se dezvolte, "ttr-un cuvînt, să-i fii de folos. Am dreptate! Trebuie chiar ^a-U mărturisesc că tocmai asta m-a interesat în primul rînd la eata, trăsătura asta de caracter pe care o cunoaştem din ob ^{6 Sa revenmi} ^^a subiect: la un moment dat am jj ^{nai ca} în sufletul băiatului a început să iasă la iveală şi _ex ^manifeste din ce în ce mai vădit o sensibilitate

^cîd ^{a â}'<sup>Un

c</sup>înd ^â'.^Un ^ ^^e înclinaţie spre sentimentalism, iar eu, de d_e r. S^tlu pe lume, sînt un duşman neîmpăcat al rîzgîielilor ^asta. Şi p_{e urm}ă_{5 m}ai era şi această contradicţie: fiind

320

DOSTf

mîndru, faţă de mine eră totuşi supus ca un rob, da eh' ~"~~ supus ca un rob, cu toate ca uneori i se aprindeau och' ^ dintr-o dată nu măi voia să asculte ce-i spuneam, încen '^?' ia razna. Uneori îi împărtăşeam pe larg unele idei; _n-as ^S"° sâ spun că se ridica împotriva părerilor mele, nu era vorb ^a asta, simţeam însă că are un dinte împotriva mea pentru ^? râmîneam sloi de gheaţă la afecţiunea pe care mi-o arăta r sâ-l învăţ minte, cu cît căuta să se alinte mai mult, cu atît m-purtam mai rece cu el; o făceam intenţionat, fiind convins c aşa trebuie să mă port. Voiam să-i oţelesc firea, să-l echili brez, să fac om din el... şi aşa mai departe... cred că înţelegi ce vreau să spun. într-o zi, observ că-i schimbat, e abătut şi parcâ-l frămîntă ceva. Trece o zi, două, trei şi băiatul e din ce în ce mai amărît, dar nu din pricina răcelii de care se lovea dorinţa lui de a fi alintat, ci dintr-un alt motiv, mai puternic, mai serios, un motiv de ordin superior. „Ce tragedie s-o fi întîmplat?" mă gîndesc eu. Caut să-l trag de limbă şi ce crezi că-mi spune? Se împrietenise, nu mai ţin minte cum şi în ce împrejurări, cu Smerdiakov, feciorul care era în serviciu la răposatul dumitale tată (pe atunci mai trăia încă), şi Smerdiakov îl învăţase - ce ştia, bietul copil fără minte? - un joc, chipurile, ca să se distreze, ceva pe cît de stupid, pe atît de barbar, de o rară cruzime; să ia, adică, nişte miez de pîine în care sâ înfigă un ac şi să-l arunce unui cîine de curte, lihnit de foame, care înfulecă pe nemestecate tot ce găseşte de mîncare, şi după aceea să vadă ce o să se întîmple. Au meşterit ei aşa o bucată de pîine şi au azvîrlit-o, apoi, Jucikai. despre care se tot vorbeşte acum. Era o biată potaie pe care stăpînii o ţineau nemîncată şi care lătra toata ziua în ^v' • (Dumneata, Karamazov, poţi suporta s-auzi un cîine lâtnn aşa, în prostie? Pe mine mă scoate din fire!) Jucika s-a rep^ez1^ imediat la pîine şi, după ce ă înghiţit-o, a început sa che şi a rupt-o la fugă. Fugea aşa, în neştire, chelalaind m pînă s-ă făcut nevăzută, îmi povestea Iliuşa. Mi-a mart tot cu lacrimi în ochi, plîngea şi mă strîngea in ^ tremurînd ca o frunză. „Fugea şi chelalăia, fugea, sar

KARAMAZOV

321

^c'^iea

întruna", repeta el mereu; era teribil de impresionat

a ,^a area asta. Am înţeles că avea remuşcări. Trebuie

• nun că am căutat să iau lucrurile cît mai în serios.

• m în primul rînd să-i dau o lecţie, ca sâ-şi schimbe ⁰ _a de pînă atunci, aşa încît, mărturisesc, am recurs la o

P _tagemă: m-am prefăcut grozav de indignat, aşa cum cred

^s _eranij de fapt. „îţi dai seama, zic, ce barbarie ai

■ îrsit? Cum ai putut să fii atît de ticălos? Bineînţeles, n-am

. _sCot un cuvînt, nimeni n-o să afle nimic, dar deocamdată

_u vreau să mai am de-a face cu tine. Am să mă gîndesc bine

la toate astea şi am să-ţi dau de ştire prin Smurov (băieţaşul

cu care am venit şi care, tot aşa, mi-e foarte devotat), dacă e

cazul să rămîn mai departe prieten cu tine sau dacă am să-ţi

întorc spatele pentru totdeauna, ca unui nemernic!" îţi

închipui ce-a fost pe el atunci! Chiar în aceeaşi clipă însă, îţi

mărturisesc, mi-am dat seama c-am fost poate cam prea

sever, dar ce puteam face? Aşa credeam eu că-i bine atunci.

Mai trece o zi, şi-l trimit pe Smurov să-i comunice că nu mai

vreau „să vorbesc" cu el, aşa cum se spune la noi la şcoală

cînd doi băieţi se ceartă şi strică prietenia. Voiam să-l ţin pe

jăratic vreo cîteva zile, şi după aceea, cînd am să văd că-i

pare rău într-adevăr, să mă duc la el şi să-i întind mîna. Aşa

eram hotărît să fac. Dar ce să vezi?! Puştiul l-a ascultat pînă

la capăt pe Smurov şi deodată au început să-i scapere

^ocîiişorii: „Spune-i din partea mea lui Krasotkin, a strigat el,

^a "^e"3ci încolo am să arunc la toţi cîinii cocoloaşe de pîine

^cu ace, n-o să scape nici unul, aşa să-i spui, nici unul!" „Aha,

■am gîndit eu, iar ţi-ai luat nasul la purtare, lasă, că-ţi scot

Şfrgâunii din cap, puişorule!" Din ziua aceea n-am pierdut

«odată prilejul să-i arăt că-l dispreţuiam; de cîte ori mă

atu ^6am °^{U 6}''^mtorceam capul sau zîmbeam ironic. Tocmai

¹ s-a întîmplat şi scandalul acela cu taică-său, cu

^ ^{de CÎ1}^' îi~^aduci ^ammte? fa ^dai seama deci că ^{era pre}g^atit pentru ca bietul copil să ajungă la exas- ^efr> văzînd că nu mai voiam să ştiu de el, au ^{lar sa}-l ia în răspăr şi să strige: „Şomoiog de cîlţi,

—------------------------_:------------------222

Şomoiog de cîlţi!" Şi atunci s-au încins încăierările a T care acum le regret din tot sufletul; am impresia ca l-a u ^ râu de tot. într-o zi, la ieşirea din clasă, tot aşa se înve împotriva lor; stăteam la vreo zece paşi de el şi mă uit ^ jur că nu-mi amintesc să fi ris măcar o singură data rf '' potrivă, îmi părea rău de el, nu pot să-ţi spun ce râu ' părea! încă o clipă, şi poate c-aş fi sărit să-i iau aparar Tocmai atunci însă ni s-au încrucişat privirile şi ce i _S-_o f năzărit, nu ştiu, că deodată a pus mîna pe briceag şi, p^j prind de veste, s-a repezit la mine şi mi l-a înfipt în şoldul drept. Nici n-am clipit măcar, să ştii că nu mă sperii chiar aşa cu una, cu două; m-am mulţumit doar să-i arunc o privire dis­preţuitoare, ca şi cînd i-aş fi spus: „Hai, ce faci, de ce nu mai dai? Aşa merit pentru c-am fost prieteni! Poftim, sînt gata!" N-a mai ridicat mîna însă a doua oară şi s-a pierdut cu firea; speriat, a lepădat briceagul din mînă, a izbucnit în plîns şi aşa, plîngînd, a rupt-o la fugă. Bineînţeles că nu l-am pîrît, le-am poruncit tuturor să-şi ţină gura, ca nu cumva sâ ajungă vreun zvon la cancelarie; nici mamei chiar nu i-am spus decît după ce s-a vindecat rana - de altfel, nici n-a fost mare lucru, ia, acolo o zgîrietură! Am auzit pe urmă că tot în ziua aceea s-a bătut cu pietre şi te-a muşcat de deget, dar cred că înţelegi acum în ce hal era, săracul! Ce să fac, a fost o prostie din partea mea! Nici după aceea, cînd s-a îmbolnăvit, n-am venit să-l iert, adică să mă împac cu el, şi acum îmi pare râu. Dar n-am venit pentru că aveam un plan. Cam asta-i tot... da, nu se pare într-adevăr c-am procedat stupid.

- Păcat, zău, păcat! exclamă Alioşa, pe care povestea as îl impresionase. Ce rău îmi pare! Dacă aş fi ştiut c-aţi fost^aU de legaţi, de mult aş fi venit la dumneata şi te-aş fi ru£^a ^ mergem împreună la el. Crede-mă, de cînd zace la pat, "^e ori începe să aiureze, îşi aminteşte de dumneata. N-am S că te iubeşte atît de mult! Şi zici că n-ai putut cu nici un c să dai de urma cîinelui? Şi taică-său, şi băieţii l-au ^cmU^ tot oraşul. Aşa bolnav, plînge mereu, de trei ori pî^nâ ^ l-am auzit cum îi spunea lui taicâ-său: „Vezi, de ai^a

KARAMAZOV

323

-----îăvit pentru că am ucis-o pe Jucika, m-a pedepsit

zeu!" E imposibil să-i scoţi din cap asta! Dacă i-ai fi ® _acum pe Jucika şi ar fi văzut-o cu ochii lui că trăieşte ■ _cred că s-ar fi sculat din pat de bucurie. Ne bizuim cu lotii c'â dumneata ai s-o găseşti.

Nu înţeleg de unde şi pînă unde aţi crezut una ca asta?

ce v-aţi bizuit că am să dau de urma ei?! De ce tocmai eu

buie s-o găsesc? întrebă Kolea, nespus de intrigat. De ce

ri fost atît de convinşi că numai eu puteam face treaba asta?

- Aşa, s-a auzit că eşti în căutarea ei şi că atunci cînd ai s-o găseşti, o să vii cu ea aici. Mi se pare că Smurov ne-a dat să înţelegem aşa ceva. Noi am făcut tot ce ne-a stat în putere ca să-l convingem că Jucika trăieşte, că a văzut-o cutare, pe cutare stradă. Deunăzi i-am adus un iepuraş viu; s-a uitat la el, a zîmbit uşor şi m-a rugat să-i dau drumul pe cîmp. Şi i-am împlinit dorinţa. Acum taică-său a venit din oraş cu un căţeluş, un dog de Milano, nu ştiu de unde l-o fi găsit. Credea că o să-l împace aşa, dar mă tem că i-a făcut şi mai rău...

- încă ceva, Karamazov, ce fel de om e taică-său? îl cunosc, dar aş vrea să ştiu şi părerea dumitale: e într-adevăr un caraghios, un măscărici, aşa cum pare?

-Ah, nu! Există oameni foarte sensibili, dar pe care viaţa

i-a strivit. Maimuţărelile lor nu înseamnă nimic altceva decît

o ironie muşcătoare la adresa celor pe care nu îndrăznesc să-i

atace direct, spunîndu-le deschis ce cred despre ei, fiindcă au

tremurat şi _s-au umilit prea mult în faţa lor. Crede-mă,

^rasotkin, caraghioslîcurile acestea ascund uneori o tragedie

^CUmplită! Acum tot ce i-a mai rămas pe lume, tot rostul vieţii

^{m e} ftuşa, şi dacă se întîmplă sâ-i moară băiatul, ori o să-şi

â minţile, ori o să-şi pună capăt zilelor. Sînt aproape

^Onv«s, e destul să mă uit la el!

Je înţeleg, Karamazov, văd că dumneata cunoşti ^Oamenii! rosti Kolea patetic.

^d am zărit cîinele, am crezut c-ai venit cu Jucika. i răbdare, Karamazov, poate că o s-o găsim pînă la ⁵¹ P^e Jucika; deocamdată însă am venit cu Perezvon.
Am sâ-i dau drumul în casă, poate că totuşi o să-i f mare plăcere lui Uiuşa decît dogul acela de Milan "^ puţin, aş vrea să-ţi mai spun ceva. Vai, Doamne te-am ,• *

■ Cin 111 atîta afară! exclamă el deodată. Eşti numai în haină si

ţin de vorbă aici, pe gerul ăsta, ca să vezi ce egoist sînt! n sîntem cu toţii nişte egoişti, Karamazov! ' '

- Nu face nimic... e cam frig, într-adevăr, dar să ştii _c« răcesc chiar aşa de uşor. Să mergem. Dar spune-mi, te ro care este numele dumitale, ştiu doar câ te cheamă Kolea d mai departe?

- Nikolai, Nikolai Ivanov Krasotkin sau, cum se spune oficial: fiul lui Krasotkin, răspunse Kolea, rîzînd fără rost Bineînţeles, se grăbi el să adauge, nu mă împac deloc cu numele meu; Nikolai mi-e antipatic.

- Dar de ce?

-E banal, e vulgar...

- Ai treisprezece ani? întrebă Alioşa.

- Aproape paisprezece... Foarte curînd, adică mai precis peste două săptămîni, împlinesc paisprezece ani. Trebuie să-ţi mărturisesc cu ocazia asta o mică slăbiciune pe care o am, şi ţi-o mărturisesc pentru că am ajuns să ne cunoaştem în sfîrşit şi ca să-ţi dai seama din capul locului cu cine ai de-a face; să ştii că nu pot suferi să mă întrebe cineva cîţi ani am, ba chiar mai mult decît atît, mă scoate din fire... şi w^câ ceva... gurile rele au scornit pe socoteala mea cum câ săptămîna trecută m-aş fi jucat cu cei dintr-a-ntîi de-a hoţii, ceea ce e pur şi simplu o calomnie! E adevărat că m-am jucat cu ei, dar n-am făcut-o în nici un caz pentru plăcerea mea, cine spune aşa minte cu neruşinare! Am toate motivele s cred că zvonul acesta stupid a şi ajuns la urechile duniit

de aceea vreau să ştii că m-am jucat numai şi numai de dra_c lor, pentru câ nu sînt în stare să născocească nimic fără nu ^ Aşa e aici, pe la noi, lumea nu mai ştie ce prostii sa scornească... Oraşul nostru u-i aşa!

«i chiar dacă te-ai fi juc ___

. de ce ţi se pare atît de ruşinos?!

■ ®P Ri asta e, pentru plăcerea mea, spune-mi, dumneata ai _fljn stare sate joci de-a caii? ' Alioşa zîmbi.

Dar oamenii mari nu se duc la teatru să vadă aventurile târui sau cutărui erou sau mai ştiu eu ce peripeţii cu hoţi ori 1 ote pe cîmpul de bătaie (aşa cum se joacă, bunăoară, copiii , _a hoţii şi vardiştii)? Nu-i acelaşi lucru, în fond, cînd stai şi udeci mai bine* Jocul de-a războiul sau de-a hoţii în timpul recreaţiilor la şcoală este şi el o artă în faşă, porneşte din aceeaşi năzuinţă artistică abia înmugurită într-un suflet fraged. Jocurile acestea sînt adeseori mai izbutite decît reprezentaţiile teatrale, cu singura deosebire că la teatru te duci să vezi jucînd nişte actori, pe cînd în cazul de faţă actorii sînt copiii înşişi. Şi totul are un aer firesc.

- Adevărat? Asta e convingerea dumitale sinceră? rosti Kolea mirat, privindu-l drept în ochi. Ştii că e o idee grozav de interesantă! Cum ajung acasă, îmi pun creierul în mişcare şi am să meditez în linişte la tot ce mi-ai spus. Drept să-ţi spun, eram sigur c-o să am multe de învăţat de la dumneata. De aceea am venit, ca să învăţ de la dumneata, Karamazov! încheie Kolea cu însufleţire.

- Şi eu de la dumneata, adăugă Alioşa zîmbind, şi-i strînse mîna.

Kolea era încîntat, cu atît mai încîntat cu cît Alioşa îi vor-^{a de} la egal la egal, ca şi cum ar fi fost „un om mare".

O să ai acum prilejul să vezi o figură clasa-ntîi, ^ârarnazov, ₀ adevărată reprezentaţie, exact ca la teatru! ^{Puse el} rîzînd nervos. Pentru asta am şi venit, lâ ~ intrăm mai întîi alături, la proprietar, toţi băieţii şi-au Paltoanele acolo, pentru câ la ei în cameră e zăduf şi e şi ■"ghesuialâ.

. , - O, eu nu ~~* -

îmi. ^w' ^{eu nu} P^{ot sa} stau decît foarte puţin, am să intru aşa j_c- ' ^erezvon o să rămînă în antreu să facă pe mortul: erezvon, couche, fă pe mortul!" Ai văzut? Nici nu mai

mişcă. Ştii ce? Am să intru înăuntru să văd cum se situaţia şi la momentul oportun am să-l fluier: „Ici, p_er ^ Şi odată o să dea buzna în casă, ca nebunul. Numai d ° uita Smurov să deschidă uşa la timp! Am să-i atrag ate r * ai să vezi atunci o figură grozavă... ^§1

V

LA CĂPĂTÎIUL LUI ILIUŞA

Odaia în care locuia familia căpitanului Sneghirev - o veche cunoştinţă de-a noastră - despre care am mai avut ocazia să vorbim, în momentul acela era atît de ticsită, încît abia se mai putea respira. Se adunase mai multă lume decît putea încăpea înăuntru. Cîţiva dintre colegii lui Iliuşa veniseră să-l vadă şi deşi toţi, începînd cu Smurov, ar fi fost gata să jure că Alioşa n-avea nici un amestec şi că nu el mijlocise împăcarea, aducîndu-i aici, în realitate aşa se întîmplase. Dăduse însă dovadă de multă abilitate cu acest prilej, reuşind să-i aducă rînd pe rînd, fără să recurgă la nici un fel de „sentimentalisme" şi fără să lase impresia unui lucru premeditat, ci aşa, ca din întîmplare. Venirea copiilor fusese un adevărat balsam pentru Iliuşa, alinîndu-i oarecum suferinţele. Prietenia duioasă şi dragostea pe care i-° arătaseră băieţii, pînă mai deunăzi duşmanii lui neîmpăcaţi, mişcaseră pînâ în adîncul sufletului. Nu mai lipsea deci Krasotkin, şi asta îl durea cumplit. Dintre toate amintirile Im pline de amărăciune nici una nu era atît de chinuitoare povestea cu Krasotkin, unicul lui prieten şi apărător, as p căruia se năpustise cu briceagul. Cel puţin asta era impiŞ ^ lui Smurov, un băieţaş ager la minte; el făcuse de ^ primul pas, împăcîndu-se cu Iliuşa. Dar atunci cînd Sm ^ îi dăduse a înţelege lui Krasotkin că Alioşa ar avea ,fi^eV ^ vorbit" cu el şi că ar vrea să treacă pe lă dînsul, &

KARAMAZOV

327

numaidecît apa de la moară, poruncindu-i pe un ton _j spună „lui Karamazov" că ştie el ce trebuie să facă, are nevoie de sfaturile nimănui şi că, dacă se va hotărî " l uziteze pe bolnav, o sâ-şi aleagă singur momentul, pen-^S ^ Hf socotelile lui". Asta se întîmplase cu două