Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

°^V'

nu m-ai minţit, pentru că, probabil, din păcate, e ade vărat! Dar pe Puşkin l-ai citit? De pilda, Oneghin pomenit de Tatiana.

- Nu, încă nu, dar vreau să-l citesc. Să ştii,

ca eu n-am nici un iei de idei preconcepute. Sînt c • ascult ce spun ambele părţi. Dar de ce m-ai întrebat? ^Sa -Aşa.

- Spune-mi, Karamazov, aşa e că mă dispreţuieştj? u de tot? îl întrebă Kolea ritos, umflîndu-şi pieptul, ca şi _c- a s-ar fi pregătit să-l înfrunte. Te rog să-mi vorbeşti descrii fără menajamente.

- Să te dispreţuiesc, pe dumneata? se miră Alioşa. Pentru ce? îmi pare rău numai că un suflet încîntător ca al dumitale înainte chiar de a fi apucat să cunoască viaţa, a putut fi dena­turat din pricina unor simple absurdităţi.

- Nu-mi purta mie de grijă, te rog! i-o reteză Kolea, sigur de sine. E adevărat că sînt susceptibil. Susceptibil chiar pînă la prostie, pînă la vulgaritate. Adineauri ai zîmbit şi mi s-a părut că...

- Ah, dac-ai şti pentru ce am zîmbit! Să vezi, am citit acum, de curînd, părerea unui cetăţean din Germania, care a trăit însă un timp în Rusia, despre tineretul nostru şcolar. Uite ce zice: „Arâtaţi-i unui elev rus o hartă a firmamentului despre care pînă atunci nici habar n-avea şi, a doua zi chiar, o să v-o dea înapoi corectată". O lipsă totală de cunoştinţe şh> schimb o încredere în sine exagerată, asta a vrut să spuiw neamţul despre şcolărimea rusă.

- Şi să ştii că exact aşa e! rîse Kolea. Exactissimo! semn de exclamare! Bravo, neamţule! Atîta numai nemţoiul ăsta al dumitale n-a ştiut să vadă şi părţile ei t>^u nu-i aşa? încredere în sine - fie! - însă e vorba doar manifestare a tinereţii, ceva se poate îndrepta cu timp"¹'

într-adevăr e nevoie. în schimb, noi avem altceva, avei

,-em W^c'

353

independenţă, avem curajul gîndirii 'niilor în locul slugărniciei umile de care dau dovadă ⁵¹ autorităţii aceşti cîmâţari... Şi totuşi, neamţul a spus ^ ru foarte adevărat! Bravo lui! Chiar aşa fiind însă, "" - trebuie sugrumaţi. Oricîţ ar fi ei de tari în ştiinţă, tre­buie sugrumaţi...

Dar pentru ce? zîmbi din nou Alioşa.

Arn spus o prostie, recunosc. Uneori sînt chiar ca un , _oii cînd mă simt în largul meu mă ia gura pe dinainte şi ■ cep să bat cîmpii. Dar acum bag de seamă, noi stăm aici şi discutăm cîte-n lună şi-n stele şi doctorul a intrat cam de multişor înăuntru. Poate că o consultă şi pe „mămica", şi pe Ninocika cea şchioapă, sărăcuţa de ea! Ştii, Ninocika îmi place foarte mult. în momentul cînd ieşeam din cameră, mi-a şoptit: „De ce n-ai venit pînă acum?!" Şi cu cîtă dojana în glas! Am impresia că trebuie să fie grozav de bună şi tare nefericită, biata fată!...

- Da, da! Ai să vii acum mai des pe aici şi ai să vezi ce suflet are. O să-ţi fie de folos să cunoşti asemenea făpturi, ca să înveţi să preţuieşti oamenii şi, cunoscîndu-le mai bine, o să mai ai de învăţat încă multe alte lucruri care de asemenea au sâ-ţi prindă bine, îi argumentă Alioşa cu rîvnă. Nimic nu ^te poate ajuta mai mult decît asta ca să te schimbi.

~ O, nu-ţi închipui ce rău îmi pare şi cît mă căiesc în "tea mea că n-am venit mai curînd! suspină Kolea cuprins ^de amărăciune.

~ Da, e păcat! Ai văzut ce bucurie i-ai făcut mititelului? ^{?1 Clt} s-a mai frâmîntat aşteptîndu-te!

u-mi mai spune nimic! îmi vine să-mi dau cu pumnii

P- Dar aşa îmi trebuie: n-am vrut să vin dintr-o ambiţie

^viata ' ^Odioasâ> ^{de care} "-a™ ^{sa ma} P^ot dezbăra toată ^{51 m}â străduiesc cît pot s-o birui. Acum de-abia îmi

354

dau seama ce netrebnic sînt din o mie şi unul de Karamazov!

- Nu, ai însuşiri minunate, păcat numai ca firea

^motiv_e

^dumital_e

a fost denaturată. îmi explic perfect de ce ai avut o infl atît de mare asupra acestui copil cu inimă curată şi de o s bilitate aproape bolnăvicioasă! îi răspunse cu însufl t' Alioşa.

- Mie îmi spui asta, mie? exclamă Kolea. Şi eu care cr deam, da, da, închipuie-ţi, de cîteva ori am avut impresia ca dumneata mă desconsideri. O, dac-ai şti cît ţin la părerea dumitale!

- Se poate oare să fii atît de bănuitor? Şi n-ai nici un pic de încredere în oameni? La vîrsta dumitale! Vezi, adineauri, cînd eram cu toţii dincolo în cameră, uitîndu-mă la dumneata în timp ce povesteai, îmi spuneam că trebuie să fii foarte sus­ceptibil.

- Adevărat? Dar ce ochi ai dumneata! Pun rămăşag ca asta s-a întîmplat în timp ce povesteam păţania cu gîsca M-am gîndit atunci că probabil te uiţi la mine cu un nemăsurat dispreţ, pentru că mă laud; în momentul acela am simţit că te urăsc şi am început să bat cîmpii, îndrugtad tot felul de bazaconii. Mai apoi, adică de cînd stăm aici de vorba împreună, mi s-a părut că atunci cînd am spus: „Daca Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat", dumneata ai avut cu siguranţă impresia că vreau să fac pe savantul în W dumitale, cu atît mai mult cu cît era o frază pe care am cin -undeva, într-o carte. îţi jur însă că n-am făcut-o din vanitaK-ci aşa, nu ştiu cum să-ţi explic, poate, de bucurie, z^au- • bucurie... deşi nu e frumos deloc, ştiu bine, să împui