Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

Ap îmi pare rau că n-am anunţat-o! Să nu se 1 x&9 ■ ■ teascâ... Mă întorc însă iar dupa-amiazâ, am să stau cu

"⁶ ată ziua, pîna diseara, şi am să-ţi povestesc... am atîtea ⁰¹¹ • cpun- Vin şi cu Perezvon; acum îl iau cu mine, mi-e ^S mă să nu înceapă să urle cînd o vedea că plec şi atunci n-o |a mai avefi linişte cu el; la revedere!

Si ieşi buzna pe uşă. Se ţinuse tot timpul să nu plîngă, dar - antreu se pierdu cu firea. Alioşa îl găsi cu obrajii scăldaţi

în lacrimi.

- Kolea, trebuie neapărat, auzi tu, neapărat, să te ţii de cuvînt şi să vii, altfel o să fie tare amărît sărăcuţul... îi spuse el stăruitor.

- Neapărat! O, îmi vine să-mi dau cu pumnii în cap că n-am venit măi curînd! murmură Kolea plîngînd, fără să se mai ruşineze de Alioşa.

în aceeaşi clipă, căpitanul ieşi valvîrtej în antreu, trintind repede uşa în urma lui. Avea ceva de halucinat pe figură şi-i tremurau buzele. Se opri în faţa celor doi tineri şi ridică braţele la cer.

- Nu-mi trebuie nici un băiat bun! Nu-mi trebuie alt copil! bolborosi el, scrîşnind sălbatic din dinţi. De te voi uita, Ierusalime, să...

Nu mâi apucă să termine însă, ca şi cum i s-ar fi pus un nod în gît, şi_ţ sfîrşit de puteri, se lăsă în genunchi lîngă laviţă. Şi strîngea capul în pumni şi plîngea în neştire cu sughiţuri, «undu-se ^sâ""$i stăpînească pe cît putea gemetele, ca să nu se ^{audă CUn}™a înăuntru. Kolea fugi afară.

~ La revedere, Karamazov. Dumneata ai să vii? îl întrebă ^[»supărat Alioşa. ~ Vin sigur deseară.

~a spus despre Ierusalim... Ce mai era şi asta? un verset din Biblie! „De te voi uita, Ierusalime", ^acă s-ar întîmpla să dau vreodată uitării tot ce am mai

-E

^adică

362

scump pe lume, să mă înstrăinez de tot ce-mi este atunci sa mi se usuce...

- Am înţeles, ajunge! Sa vii neapărat! Ici p răcni el, de astă dată furios, şi porni cu paşi mari, grah'f casa.

spre

CARTEA A UNSPREZECEA FRATELE IVAN FIODOROVICI

I ACASĂ LA GRUŞENKA

Alioşa o luă spre Piaţa Catedralei, unde se afla locuinţa Morozovei, negustoreasa la care locuia cu chirie Gruşenka. De dimineaţă îi trimisese vorbă prin Fenia să treacă neapărat pe la dînsa. Descosînd-o pe slujnică, Alioşa aflase că Gruşenka nu-şi mai găsea astîmpăr, fiind stăpînită încă din ajun de o inexplicabilă agitaţie. In ultimele două luni, de cînd cu arestarea lui Mitea, Alioşa fusese mereu pe la ea, fie că-l rugase frate-său să se ducă, fie din proprie iniţiativă. La vreo trei zile după ce Mitea fusese închis, Gruşenka căzuse la pat şi zăcuse greu bolnavă timp de aproape cinci săptămîni, din­tre care o săptămînă încheiată fără să-şi mai vină în fire. Se schimbase mult între timp, slăbise şi era palidă la faţă, cu toate că de vreo două săptămîni începuse să iasă din casă. Alioşa o găsea şi mai atrăgătoare decît înainte şi simţea o adevărată plăcere să-i întîlnească privirea în clipa cînd intra f>e uşă. Avea o altă privire acum, mai adîncă şi mai energică. & dădeai seama imediat de transformarea ce se petrecuse în sufletul său, vădind acum o voinţă fermă, echilibrată, stator-^ca Si salutară. O cută uşoară i se săpase între sprîncene, _a chipului său drăgălaş o expresie meditativă, concentrată, ^oaP^e austeră la prima vedere. Nu mai rămăsese nimic din . Kialitatea ei de mai înainte. Alioşa era totuşi surprins şi jg ^^{area cu}nos oarecum faptul că, în ciuda nenorocirilor ce ftise ^{US6ră asu}P^ra bietei femei - logodită cu un om care ^stat> chiar în seara cînd îşi unise soarta cu a lui, sub

364

învinuirea de a fi sâvîrşit o crima înfiorătoare - în cmri ce o doborîse la pat îndată după arestarea logodnicul °^ sentinţei inexorabile ce-l ameninţa, Gruşenka nu-şj _D- ^{Sl a} voioşia tinerească de altădată. Privirea ei, atît de m" "^ odinioară, avea acum o anume seninătate, deşi u ^ răbufnirile unei vechi supărări îi aprindeau o văpaie sin' ^ în ochi. Supărarea asta ce mocnea de mult în inima ei în 1 ^ să se domolească cu timpul, dimpotrivă se învenina din z' ° zi mai mult, iar pricina pentru care îşi făcea atîta sînge rău Katerina Ivanovna. Pînă şi în delir, cînd zăcea bolnavă în nat îi pomenise mereu numele. Alioşa îşi dădea seama câ era cumplit de geloasă pe ea din cauza lui Mitea, a deţinutului Mitea pe care, deşi ar fi putut să-l vadă oricînd dorea, Katerina Ivanovna nu-l vizitase măcar o singură dată la închisoare. Gelozia şi supărarea ei îi dădeau destulă bătaie de cap lui Alioşa, singurul om căruia Gruşenka îi încredinţa zbuciumul său sufletesc, cerîndu-i de fiecare dată sfatul; iar el de multe ori nu mai ştia ce să-i spună.

Intrînd în apartamentul ei, părea îngrijorat. Gruşenka se înapoiase de curînd din oraş; nu trecuse nici o jumătate de oră de cînd venise de la Mitea de la închisoare şi, după graba cu care se ridică de la masă spre a-l întîmpina, Alioşa ghici că-l aşteptase pînă atunci ca pe ghimpi. Pe masă se aflau nişte cărţi de joc împărţite aşa ca şi cînd ar fi jucat pînă atunci „popa-prostul". Pe canapeaua de piele din faţa ei zăcea, în halat şi cu o scufie de bumbac pe cap, Maksimov, bolnav şi slăbit, dar cu un zîmbet blajin pe buze. Bătrînul vagabond se oploşise acolo, în casă, de vreo două luni, adică de cm sosise cu Gruşenka de la Mokroe. în ziua aceea, cm ajunseseră, în sfîrşit, acasă, după ce înfruntaseră ploaia şig durile drumului, ud pînă la piele şi cu inima îngheţata frică, Maksimov se aşezase pe canapea, îndreptîndu-şt P ea privirea rugătoare. în primul moment, cople?i^ta nenorocirea ce o lovise, Gruşenka, furată de necazurile sa

avînd pe deasupra şi un pic de febră, aproape că totul de el. Abia într-un tîrziu se oprise brusc locului şi P

nenoroc

-• âzuserâ asupra lui; bătrînul încercase să rida, pierdut, _cjt uitîndu-se drept în ochii ei. Gruşenka o strigase pe Fenia şi poruncise să-i aducă ceva de mîncare. . _{oV n}u se mişcase toată ziua de pe canapea, iar cînd se ecase de tot afară şi obloanele fuseseră închise, Fenia o Lbasepestăpînă-sa:

Ce facem cu dumnealui, coniţă, rămîne aici peste

p

_ Da, fă-i P^anll P^e canapea, răspunsese Gruşenka.

Interesîndu-se mai îndeaproape de soarta lui, aflase că omul n-avea nici un căpătîi. „Domnul Kalganov, protectorul meu, mi-a spus de la obraz că nu mă mai primeşte să stau la dînsul şi mi-a dăruit cinci ruble", îi mărturisise el. „Bine, dacă-i aşa, să te ţină Dumnezeu sănătos, rămîi aici", hotărîse Gruşenka în durerea ei şi-i zîmbise milostiv. Bătrînul simţise cum i se topeşte inima văzînd-o că-i surîde aşa, şi buzele începuseră să-i tremure într-un plîns mut, ca o mărturie de recunoştinţă. De atunci se aciuase acolo în casă ca un cîine de pripas. Nu plecase nici mai apoi, cînd Gruşenka zăcuse bol­navă în pat. Nici Fenia şi nici maică-sa, bucătăreasa Matriona, nu se înduraseră să-l alunge, avînd mai departe grijă să-i dea de mîncare şi să-i aştearnă în fiecare seară să se culce pe canapea. Cu timpul, Gruşenka ajunsese să se obişnuiască cu el şi, de cîte ori se întorcea de la Mitea (nici ^{nu se} întremase bine după boală şi, de îndată ce se sculase din Pat, se şi dusese să-l vadă la închisoare), ca să-şi omoare tim-P^u'> se aşeza la taclale cu „Maksimuşka", pălăvrăgind ore

^egi despre fel de fel de nimicuri, numai să nu se mai gmdească la necazul ei. Bătrînul avea haz cînd începea să

estească şi pînă la urmă ajunsese să nu se mai poată lipsi o ^{n a}^^aT^ de Alioşa, care nu venea nici el chiar zi de zi,

» nka aproape că nu mai primea pe nimeni în casă. Iar lum ^^ ^e*' ^ne8^ustorul' "^era P^e ducă", după cum vorbea

su| i ■ ~^{to 9i>} "'"-lucvai¹, cam la o săptâmînă după proce-d_e Mitea, închise ochii pe veci. Cu trei sâptămîni înainte > simţind că i se apropie sfîrşitul, se înduplecase, în

366

^C0Pii c_u

sfîrşit, să-şi cheme feciorii cu neveste şi poruncindu-le să nu mai plece de la căpâtîiul lui. Şi tot ^tOt'

'casa

le pusese slugilor în vedere să nu-i mai dea drumul * ^ Gruşenkăi sub nici un cuvînt, iar dacă s-ar întîniDla o cumva, să-i spună din partea lui „că-i doreşte să trăiască şi bine, să fie fericită şi să nu-şi mai aducă aminte de el n' ■ dată". Totuşi, Gruşenka mai în fiecare zi trimitea pe cinev întrebe ce mai face.

- Bine c-ai venit! exclamă ea bucuroasă, lepădînd cart 1 din mînă şi ridicîndu-se sâ-l întîmpine pe Alios Maksimuşka mă tot speria că n-o să mai vii! Ah, nu ştii _c nevoie am de tine! Ia loc. Ce să-ţi dau? Vrei o cafea?

- N-ar strica, spuse Alioşa, aşezîndu-se la masă. Sînt flămînd ca un lup.

- Ei, vezi Fenia, adu cafeaua! strigă Gruşenka. De cînd te aşteaptă pe foc. Fenia, adu şi nişte plăcinte, ai grijă să fie calde, auzi tu? Nu ştii ce bucluc am avut, Alioşa, cu plăcin­tele astea! I-am dus şi lui la puşcărie, şi ce crezi? Uite-aşa nu le-a aruncat înapoi, n-a vrut să pună gura pe ele! Ba chiar a azvîrlit o bucată pe jos şi a călcat-o în picioare. „Bine, am spus eu, atunci am să le las gardianului şi, dacă pînă diseara nu te răzbeşte foamea, înseamnă că te hrăneşti numai cu venin, şarpe!" şi am plecat. Iar ne-am certat. Mă crezi, de fiecare dată cînd mă duc la el începe iarăşi scandalul. •

Gruşenka îi povestise totul pe nerăsuflate, surescitată. Maksimov zîmbea timid, cu ochişorii în pămînt.

- Dar azi de ce v-aţi certat? întrebă Alioşa.

- Nu m-aş fi aşteptat niciodată să se facă zîzanie între noi pentru aşa ceva! închipuieşte-ţi: l-a apucat gelozia pe .,'^os tul" meu! „De ce-i dai bani? Vasâzică, ai început sâ-l ţii^ca pe un peşte?" E gelos, tot timpul îl roade gelozia! E gel°^{s s}^ cînd doarme, şi cînd mânîncâ. Nu zici câ săptâmîna trec i-a căşunat pînă şi pe Kuzma!

- Păi doar ştia de „fostul" tău! g

- Ca să vezi! A ştiut de la început, şi tocmai azi, ce i^s năzărit, c-a sărit cu gura şi a început să mă insulte. JVii

367

ruşi*

- repet ce mi-a spus, zevzecul! Cînd să plec, a venit şi

Nu cumva l-o fi asmuţind el? Ce zici? întrebă ea cu flama­ndul aiurea.

Te iubeşte. Asta e, te iubeşte peste măsură. Şi mai e şi

_nervos acum-

păi cum să nu fie nervos dacă mîrne îl judecă!? Tocmai

_ceea m-am şi dus la el, ca să vorbim despre asta. Mi-e ază numai cînd mâ gîndesc ce o să se întîmple mîine! Tu ■ că el e nervos, dar eu, crezi că eu nu sînt? Şi de ce-i arde!

}■ Hă zor înainte cu poleacul! Zevzecul! Nu mai rămîne decît

să fie gelos şi pe Maksimuşka.

_ Nevastă-mea era foarte geloasă, se amestecă în vorbă

Maksimov.

- Hai, fugi încolo! zîmbi fără să vrea Gruşenka. Pe cine putea să fie geloasă?

-Pe slujnice.

- Ia taci, Maksimuşka, zău că mă scoţi din sărite, nu-mi arde acum de glume. Şi nu te mai zgîi la plăcinte, pune-ţi pofta în cui, ştii doar câ-ţi fac rău! Şi nici vişinată n-ai voie... Poftim, acum trebuie să-mi scot sufletul şi cu el, parcă aş fi deschis un azil de bătrîni... spuse Gruşenka rîzînd.

- Nu merit atîta bunătate, parcă eu nu ştiu că sînt un becisnic... începu cu tremur în glas Maksimov. Sînt oameni mai folositori decît mine, care ar trebuie să se bucure de generozitatea dumitale.

- Eh, toţi oamenii sînt folositori, Maksimuşka! De unde Putem şti _Care-i mai mult şi care-i mai puţin? Barem de n-ar ^{1 f}ost poleacul acela... Ce l-o fi apucat să se îmbolnăvească ocmai azi? Am trecut şi pe la el. Şi acum, uite-aşa, de ciudă,

^să-i trimit şi lui nişte plăcinte. Nici nu mi-a trecut prin '^dar fiindcă Mitea tot mi-a făcut scandal că i-aş fi, de ce Pute^{§1 Fenia CU scrisoarea! Tot de la} poleaci, fireşte, păi se ?^să ^că o zi fără să-mi ceară iarăşi bani?!

^acIevăr, pan Mussjalowicz îi adresase din nou o ^e lungă, în stilul lui afectat şi pretenţios, prin care îi

\