Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

,_w (j_e văzut, nu-l văzuse niciodată, şi cu siguranţă că ^aUZ' 'cînd, să zicem, l-ar fi scos de sub saltea, l-ar fi deschis

• ala să vadă dacă într-adevăr banii sînt sau nu înăuntru. '^a' i'cul l-ar fi aruncat, fără să se mai gîndească bunăoară că

t fi o mărturie împotriva dumnealui, ca un hoţ ageamiu, P _s-ar zice, care n-a pus niciodată mîna sâ fure, fiindcă de,

fă de boier! Şi chiar dacă s-a hotărît să facă pasul ăsta, l-a f t _numai pentru că în sinea dumnealui era încredinţat că ci nu poate fi vorba de hoţie, de vreme ce se mulţumea doar sâ ia înapoi ce era al lui. Aşa a spus la toată lumea din oraş, s-a lăudat chiar c-o să se ducă la Fiodor Pavlovici să se răfuiască cu dînsul. Cam aşa ceva i-am dat să înţeleagă şi procurorului atunci, la interogatoriu. Adică nu i-am spus nimic lămurit, ci doar aşa, pe departe, ca şi cum eu nu mi-aş fi dat seama de nimic şi dumnealui singur ar fi ajuns la părerea asta. Mă credeţi: mai că nu-i curgeau balele de feri­cire domnului procuror cînd i-am deschis capul...

- Şi toate astea ţi-au venit în minte atunci, pe loc? exclamă Ivan Fiodorovici încremenit de uimire. Şi se uită din nou la Smerdiakov, cuprins de spaimă.

- Păcatele mele, cine-i ăla care sâ poată ticlui o poveste întreagă aşa, la iuţeală? M-am gîndit dinainte la toate...

- Atunci... atunci, înseamnă că dracu' ţi-a suflat la ure­che! exclamă Ivan Fiodorovici. Nu zău, nu eşti prost deloc, dimpotrivă, eşti mult mai deştept chiar decît mi-aş fi putut uichipui... Se sculă, vrînd să facă cîţiva paşi prin odaie. în sufletul lui era un zbucium cumplit. Dar cum masa îi

cnidea drumul, iar între masă şi perete abia dacă se putea

^ecura pieziş, se răzgîndi şi se aşeză la loc. Faptul că se

^a obligat sâ şadă pironit pe scaun îl nemulţumi atît de

^e' ^mcit> pierzîndu-şi răbdarea, începu să zbiere aproape tot

^{tu d}e furios ca la început:

esfU: ^^tă' nemernicule, ascultă, derbedeule, secătură ce

• a-ţi inti-g în cap o dată pentru totdeauna că dacă nu te-am ^mcă pînâ acum pe lumea cealaltă, n-am facut-o fiindcă

________________________WSToii

———-ij^Ji

vreau sa te păstrez pentru ziua de mîine, sa dai soc ^~~~ faţa tribunalului! Dumnezeu vede (adaugă el, ridicmn f^{3 ln} spre cer), se prea poate să am şi eu o parte din vina da ^ nu sînt atît de vinovat cum mă socoteşti tu! Si mv ^r°^a

Y* 1UL1 JIU f_)n

minte să te fi îndemnat cumva. Nu, nu, eu nu te-am " h nat! Dar n-are a face, mîine am de gînd să mă denunţ d ce-o fi, mîine la proces am să iau vina asupra mea' s-^C hotărît să spun tot, absolut tot. Dar o să mergem împreună! Şi orice ai declara împotriva mea, orice ai mart risi, n-am să protestez, ca să ştii că nu mi-e frică de tine' a să confirm tot! Dar şi tu va trebui să recunoşti tot în faţa tri bunălului! Neapărat, auzi, neapărat o să mergem împreuna! Aşa o să facem!

Ivan rosti ultimele cuvinte solemn şi cu toata energia; şi mai mult chiar decît cuvintele, privirea lui scînteietoare arăta îndeajuns că era într-adevăr hotărît să se ţină de cuvînt.

- Sînteţi bolnav, acum văd bine, foarte bolnav. Ce gal­beni vi-s ochii, rosti Smerdiakov, de astă dată parcă fără nici o intenţie ironică, ci mai curînd cu milă.

- împreună o să mergem! repetă Ivan. Şi chiar dacă n-o să vii, nu-i nimic, eu tot am să mă duc să mărturisesc.

Smerdiakov tăcu o clipă, ca şi cum ar fi cumpănit ceva.

- N-o să se întîmple nimic. N-o s-o faceţi! spuse el în concluzie, ca omul care ştie el ce ştie.

- Vad că nu vrei să mă înţelegi! exclama Ivan cu un fel de imputare în glas.

- N-o să vă las să mărturisiţi tot, v-ar crăpa obrazul de ruşine. Şi pe urmă n-ar folosi la nimic, fiindcă eu am sa tăgăduiesc pînă în pînzele albe c-aş fi avut vreo vorba cu dumneavoastră, zicînd că sînteţi bolnav (se vede doar ca sînteţi bolnav) sau că, pesemne, de dragul frăţiorului du» neavoastră, fiindcă vi se rupe inima de mila lui, v-aţi P^us gînd să vă jertfiţi pentru dînsul şi să aruncaţi tot pacatu spinarea mea, câ-n ochii dumneavoastră n-am în^se niciodată mai nimic, mai puţin chiar decît o musca,

karamazov

467

ati socotit om. Cine o să vă creadă? Aveţi vreo

....

Ascultă, banii aceştia mi l-ai arătat ca sâ mă convingi,

"^U'smerdiakov luă cartea lui Isaac Sirianul, cu care perise teancul de bani, şi o puse deoparte.

Banii o sâ-i luaţi dumneavoastră, oftă el.

Nici vorbă c-o sâ-i iau! Dar nu înţeleg de ce vrei sâ mi-i Hai din moment ce ai ucis numai din pricina lor? se miră

Ivan.

- N-am nevoie de ei, răspunse cu un tremur în glas

Smerdiakov, arătîndu-i printr-un gest că nu mai are ce face cu banii. Aveam un plan mai înainte, credeam c-o să pot să mă chivernisesc cumva cu paralele astea, să încep o viaţă nouă la Moscova sau chiar în străinătate. Eră visul meu pe care-l îndrăgisem crezînd că „totul e permis", cum bine ziceaţi dumneavoastră; fiindcă de la dumneavoastră am învăţat asta, ca atîtea alte lucruri pe care mi le-aţi desluşit: „Dacă Dumnezeu cel atotputernic nu există, nici virtutea nu există atunci, şi nici nu mai e nevoie de ea". Şi aveaţi drep­tate. Tot aşa am socotit şi eu.

- Singur, cu mintea ta? întrebă Ivan cu un zîmbet forţat.

- Prin bunătatea dumneavoastră, care m-aţi îndrumat. -Atunci înseamnă câ fi-ai recăpătat credinţa în Dumnezeu,

din moment ce mi-i dai înapoi?

-Nu, nu mi-am recăpătat-o, şopti Smerdiakov. -Atunci de ce mi-i dai?

Lăsaţi... nu-i nimic! spuse Smerdiakov cu un gest ^semnat. ^Nu spuneaţi chiar dumneavoastră că totul e permis? ^e ce trebuie acum sâ vă frâmîntaţi atîta? Vreţi chiar sâ vâ "ceti sâ mărturisiţi tot... Dar n-o sâ se întîmple nimic! N-o ^{Va duc}eţi! repetă el apâsînd pe cuvinte şi cu acelaşi ton. ~ Ai sâ vezi! îl înfrunta Ivan.

Pri ~~ ^crede. Sînteţi prea inteligent. în primul rînd, aţi ^s gustul banilor, după cîte ştiu; pe urma, sînteţi foarte ^u Si vă place ca toată lumea sa va poarte respect; va

plac femeile, şi încă foarte mult, şi mai ales va place un trai liniştit şi îndestulat, să nu fiţi la cheremul nimân ' "^ înainte de toate! De aceea, zic, nu vad cum v-aţi putea ■ să va nenorociţi de bunăvoie la proces, ca un Sînteţi leit FinHnr p™,i~.»~- ■■

- ^

p_ea

ociţi de bunăvoie la proces, ca un nel -^ Sîntefi leit Fiodor Pavlovici; dintre toţi feciorii, duni ' voastră semănaţi cel mai mult cu dumnealui aveH = ^a suflet.

- într-adevăr, nu eşti deloc prost, rosti Ivan ca şi cînd i-ar fi venit să creadă, şi se rumeni deodată la faţa. Te.^ socotit pîn-acum un neghiob. Oar văd că vorbeşti serio i adăugă el, uitîndu-se cu alţi ochi la Smerdiakov.

— Din mîndrie m-aţi crezut prost. Luaţi banii.

Ivan luă cele trei teancuri de bancnote de pe masă şi ]_e vîrî în buzunar, fără să le mai înfăşoare în hîrtie.

— Am să le arăt mîine la proces, îl avertiză el.

— Cine o să vă creadă? Toată lumea ştie că sînteţi plin de bani, s-ar putea foarte bine să-i fi luat din casentă şi să-i fi dus cu dumneavoastră.

Ivan se ridică să plece.

— Ai auzit ce fi-am spus adineauri: dacă nu te-am omorit pîn-acum, n-ăm făcut-o pentru că am nevoie de tine mîine, la proces. Ţine minte!

- Cine vă opreşte să mă omorîţi? Poftim, omorîţi-mă! răspunse Smerdiakov cu un ton ciudat şi cu o privire şi mai ciudată. N-aveţi curaj însă, adăugă el zîmbind cu amărăciune. Asta e. N-aveţi curaj să faceţi nimic, nu mai sînteţi ce-aţi fost pînâ acum, v-a pierit îndrăzneala!

- Pe mîine! îi strigă Ivan, îndreptîndu-se spre uşă.

- Staţi puţin... lăsaţi-mâ să-i mai văd o dată!

Ivan scoase banii din buzunar şi-i arătă. Smerdiakov uită la ei vreo zece secunde.

- Bine, duceţi-vâ acum, spuse el, făcînd un gest cu Ivan Fiodorovici! îl chemă din nou pe neaşteptate.

- Ce vrei? Ivan întoarse capul din mers.

- Rămîneţi cu bine!

- Pe mîine, răspunse Ivan şi ieşi din odaie.

KARAMAZOV

469

ifarâ viscolul tot nu se potolise. Ivan porni sprinten prin ■_tâ dar după cîţiva paşi începu să se împleticească. „E fizic", se gîndi el zîmbind. Un simţâmînt de bucurie îi ^C6 ripa sufletul. Se simţea stăpîn pe voinţa lui: reuşise să ^ Ibere şovăielile din pricina cărora se zbuciumase atîta în ^sj". _vreme! Ajunsese să ia o hotărîre, în sfîrşit, o hotărîre strămutată", îşi spunea în sinea lui fericit. In momentul ' ela se poticni de ceva, gata-gata să cadă. Oprindu-se locu­lui descoperi un mujic prăbuşit în drum la picioarele lui,

celaşi mujic pe care-l îmbrîncise la venire. Zăcea inert, fără cunoştinţă, tot acolo unde-l lăsase. Zăpada îl troienise, acoperindu-i aproape cu totul faţa. Ivan îl ridică de jos şi-l luă in cîrcâ. Zărind în dreapta o cocioabă a cărei fereastră era luminată, se îndreptă într-acolo, ciocăni în oblon şi-l rugă pe cetăţeanul care ieşise afară să vadă cine bate să-i dea o mînă de ajutor ca să-l poată căra pe beţiv pînă la secţie, fâgăduindu-i în schimb trei ruble. Omul se îmbrăcă şi plecară împreună.

N-are rost, cred, să mai povestesc în amănunţime cum a izbutit Ivan Fiodorovici să duca la capăt această acţiune milostivă, lăsîndu-l pe beţiv la secţie, ca să alerge pe urmă după un doctor să-l examineze şi cu ce mînă largă a plătit cheltuielile. Mă voi mulţumi să spun doar că toată tevatura asta i-a răpit aproape un ceas. în sinea lui însă Ivan Fiodorovici simţea o imensă satisfacţie. Mintea sa era într-o continuă activitate. „Dacă n-aş fi fost atît de hotărît să fac ce ^ pus la cale pentru ziua de mîine, chibzuia el încîntat, n-aş ¹ Pierdut o oră întreagă cu mujicul acela, mi-aş fi văzut mai

^eParte de drum, fără să-mi fi păsat cîtuşi de puţin că s-ar PWea să îngheţe de frig... E de mirare totuşi că mai sînt în *^{tare să}"^mi controlez faptele!" observă el şi mai încîntat. „Şi

' ^care mă socoteau pe jumătate nebun!" Ajungînd în _n ^{piere d}e casă, se trezi subit în faţa unei probleme

^a$teptate: „N-ar trebui oare să mă duc chiar acum la

_înc^CUror $i sâ-i mărturisesc totul?" Ieşi însă numaidecît din

^catură, spunîndu-şi în timp ce cotea spre casa: „Lasă,