Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

82

I i ,

în momentul acela soarta lui era în joc şi se apucă sa l_e povestească, bineînţeles pe nerăsuflate, aproape tot „planul" pe care i-l înfăţişase lui Samsonov, sfatul pe care acesta \.\ dăduse, speranţele lui pentru viitor ş.a.m.d. Gazdele, cate cunoşteau mai dinainte cîte ceva din viaţa lui intima, îi priveau ca pe unul de-al lor, considerînd că, deşi boier, nu era cîtuşi de puţin scorţos. Reuşind astfel să strîngă nouă ruble, Mitea trimise numâidecît după cai, grăbit cum era să ajungă la poşta din Volovoe. Mai apoi s-a stabilit cu precizie şi s-a consemnat că „în ajunul respectivului eveniment, la amiază, nu avea nici un bân şi că pentru a face rost de bani şi-a vîndut ceasul şi în plus a mai împrumutat trei ruble de la gazdele sale, cele mai de sus fiind constatate cu martori".

Ţin să subliniez în mod special lucrul acesta pentru un motiv pe care îl veţi afla mai tîrziu.

Zburînd ca vîntul spre poşta din Volovoe, Mitea, deşi se simţea într-al nouălea cer la gîndul că, în sfîrşit, va reuşi sa descurce şi să ducă la bun sfîrşit „toate daraverile astea", era totuşi cu inima pierită, întrebîndu-se ce o să se întîmple cu Gruşenka în lipsa lui. Dacă i-o căşuna tocmai acum să se ducă la Fiodor Pavlovici? De aceea plecase fără să-i spună nimic, punîndu-le în vedere gazdelor să nu sufle o vorba, dac-ar veni cineva şi ar căuta să-i tragă de limbă... „Trebuie să mă întorc negreşit, dar negreşit chiar astă-seară, îşi tot spunea mereu în sinea lui, în timp ce droşca îl hurduca de zor. Poate că n-âr strica să-l iau cu mine şi pe Copoiu... sa facem actele..." se legăna el în iluzii, cuprins de înfrigurare; numai că, din păcate, „planul" pe care-l urzise nu era nicide­cum sortit să se realizeze precum visase el.

în primul rînd, pierdu o groază de vreme continuîndu-şi drumul de lâ Volovoe pe un şleau de ţară, care se dovedi a n nu de douăsprezece, ci de optsprezece verste. Pe urmă, nu-' găsi acasă pe părintele din Ilinskoe, care plecase între timp ^ satul vecin. Pînâ să dea de urma lui acolo, după ce pornii să-l caute cu aceiaşi cai osteniţi, se şi înnoptase. Părintele, ^un omuleţ sfios şi blajin în aparenţă, îi explică imediat că într-a'

DOSTOIEVSKt ^aŢIIJCARAMAZOV

83

_văr Copoiu trăsese la dînsul acasă, dar că în momentul de _f⁶_{tâ S}e afla la Suhoi Posiolok şi că, probabil, o să mîie acolo

ste noapte, în căsuţa pădurarului, deoarece voia să cumpere ^ _poStatâ de pădure şi de prin partea locului. Mitea se ţinu de dînsul să-l pună numâidecît în legătură cu persoana respec­tivă, asigurîndu-l că în felul acesta „îl salvează de la moarte", cum s-ar zice. Părintele, la început, se codi, apoi se înduplecă sâ-l însoţească, probabil mai mult din curiozitate, numai că, din păcate, îl îndemnă să meargă „uşurel pe jos", căci, zicea el, „să tot fie o verstă şi ceva pînâ acolo". Mitea se învoi şi o întinse la drum cu pasul lui „arşinic", aşa că bietul preot abia se ţinea de dînsul, silindu-se pe cît putea să nu râmînâ în urmă. Era un om încă în floarea vîrstei şi foarte circumspect. Mitea îl puse numâidecît la curent cu planurile sale, cerîndu-i stăruitor şi nervos unele informaţii în legătură cu Copoiu. Nu-i tăcu gura tot drumul. Părintele îl asculta cu atenţie, fără sâ-i deă totuşi vreo lămurire. Orice l-ar fi întrebat se mulţumea să răspundă evaziv: „Nu ştiu, zău, habar n-am, de unde să ştiu eu..." ş.a.m.d. Cînd Mitea îi povesti despre răfuiala pe care o avusese cu Fiodor Pavlovici din pricina moştenirii, preotul parcă avu o tresărire de spaimă; se vedea cît de colo că în anumite privinţe îi era îndatorat bătrînului Karamazov. Totodată se arătă foarte suprins că Mitea vorbea mereu despre jupîn Copoiu, cînd negustorul cu pricina, ţăran get-beget, se numea de fapt Gorstkin, explicîndu-i că, deşi dumnealui avea chiar apucături de copoi, nu se numea totuşi aşa în realitate, ba chiar se supăra foc dacă îndrăznea cineva ^sa-i pomenească de porecla asta: „Să-i spuneţi neapărat yorstkin, altfel n-o scoateţi la capăt cu el, nici n-o să v-asculte", "avertiză preotul. Mitea se arătă mirat, nu prea tare însă, şi-l lămuri că tot aşa îl numise şi Samsonov. La care părintele nu ^mai răspunse nimic, deşi n-ar fi făcut râu deloc sâ-i deschidă ^{0 u} lui Drnitri Fiodorovici că din moment ce Samsonov îl "^reptase către ţăranul acesta, spunîndu-i câ-l cheamă

°P°iu, ramînea de văzut daca n-o făcuse cumva în bătaie de i dacă recomandaţia lui nu ascundea vreo intenţie