Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

p_r

penale. Nu cred că e periculos şi, pe urmă, o să vin- "" lume - chiar dacă ar încerca să facă ceva, au să sară c

să-l scoată afară. Iar mai tîrziu, cine ştie, s-ar putea să

aiu

judecător de pace într-un alt oraş sau ceva tot în genul a fiindcă un om care a trecut prinfr-o cumpănă atît de grea e" măsură să judece mai bine decît alţii. Şi mai ales, cine n poate să aibă în ziua de azi un şoc? Şi dumneata, şi eu, toţi am trecut prin asta; există doar atîtea cazuri. Bunăoară, sade omul paşnic şi fredonează o romanţă, cînd, aşa, din senin, i se năzare ceva, ia pistolul şi trage în primul venit; după aceea, bineînţeles, e achitat. Am citit acum de curînd despre asta, sînt lucruri pe care le confirmă toţi medicii. Medicii confirma acum tot, absolut tot, da, da! Nu-ţi mai spun că şi Lise a avut un şoc nervos. Şi ieri, şi alaltăieri am plîns din pricina ei. pentru ca abia azi să-mi dau seama în sfîrşit că, probabil, a avut un şoc. Atîta sînge râu ce-mi face fetiţa asta! Cred câ şi-a pierdut minţile. De ce te-o fi chemat? A trimis după dum­neata sau ai venit singur?

— Ba nu, m-a chemat şi chiar vreau să mă duc la ea. răspunse Alioşa sculîndu-se, hotărît cu tot dinadinsul sa plece.

- Vai, dragul meu, scumpul meu Aleksei Fiodorovici, s ştii câ ăsta-i oful meu cel mai mare! exclamă doamna Hohlakova cu lacrimi în ochi. Martor mi-e Dumnezeu ca u încredinţez din tot sufletul pe Lise şi nu-mi pare rău ca chemat, chiar dacă se fereşte de mama ei. Fratelui duiw Ivan Fiodorovici însă, te rog sâ mă ierţi, nu i-^a§ " încredinţa fata cu inima uşoară, deşi am şi acum

hună despre el şi-l socotesc un adevărat cavaler, ieste-ţi c-a venit s-o vadă pe Lise şi eu nici n-am ştiut. ^^CIUtTurn? Cînd? se miră Alioşa, care rămăsese în picioare . _Maei,cugîndulsăplece.

¹¹¹ Am să-ţi spun tot, cred că pentru asta te-am şi chemat,

nu-mi mai dau nici eu seama. Să vezi: de cînd s-a

? _ojat de la Moscova, Ivan Fiodorovici n-a fost decît de

â ori pe la mine. Prima oară mi-a făcut o vizită de

rtoazie, ca unei vechi cunoştinţe, iar a doua oară - acum

îteva zile - a venit ştiind că era Katia la mine. Fireşte, nu pot

avea nici o pretenţie de la dînsul, îmi dau seama că n-ăre timp

_Sâ se ţină de vizite, cît este de ocupat în momentul de faţă,

vous comprenez, cette affaire, et la mort terrible de votre

papa¹, dar acum aflu că între timp a mai fost o dată pe aici,

acum şase zile, dar nu la mine, ci la Lise. N-a stat decît cinci

minute şi a plecat. Mi-a spus Glafira după trei zile şi trebuie

să-ţi mărturisesc c-am fost grozav de surprinsă. Am chemat-o

numaidecît pe Lise care mi-a rîs în nas: „A crezut, zice, că

dormi, şi atunci a intrat la mine; voia să se intereseze de

sănătatea matale". Şi probabil aşa a şi fost. Dar Lise, vai,

Doamne, nu pot sâ-ţi spun cît mă necăjeşte fata asta!

Inchipuieşte-ţi că în aceeaşi noapte, acum patru zile vreau sâ

spun, cînd ai fost ultima oară pe la noi, a avut o criză de

nervi, dar una destul de serioasă: ţipete, strigăte, isterie! De

^cepe mine nu mă apucă niciodată istericalele? A doua zi altă

^cnzâ, a treia zi alta şi ieri starea asta morbidă! Aşa, din senin,

* început să strige la mine: „Nu pot să-l sufăr pe Ivan

orovici, ^zi^ce> te rog foarte mult să nu-l mai primeşti dacă

^e> sâ-i trimiţi vorbă că nu eşti acasă!" Am rămas încre-

^{1 a}- „Şi pentru ce, mă rog, i-am obiectat eu, să nu mai

_c. . ^{sc m ca}să un tînăr atît de civilizat şi de cult, asupra

^a s-a abătut o nenorocire atît de mare?" Pentru că, orice

^_^rc>ate întîmplările astea sînt o adevărată calamitate pe

Si. procesul asta şi moartea cumplita a tatălui dumitale (fr.).

capul unui om şi nu-i o fericire, nu-i aşa? Atîta i-Lisei ca să pufnească în rîs şi încă într-un fel destul d ''^ tor. Mi-a părut bine totuşi c-am reuşit cel puţin s-o

lese. Poate c-au să-i treacă nervii acum, mi-am zis m ' că şi eu mă gîndeam să nu-l mai primesc pe Ivan Fiodo ■ ^S drept pedeapsă pentru vizitele astea ciudate, făcute fără r şi permisiunea mea, ba chiar voiam să-i cer explicaţii. Azi ri mineaţă însă, Lise abia s-a sculat din somn şi ce să vezi' ştiu ce i-o fi căşunat pe Iulia, că nici una, nici două, jart « trage o palmă! Nu e monstruos? Eu, care totdeauna le-am spus jupîneselor mele dumneata! Şi după un ceas, cine crea c-o ia în braţe pe Iulia şi-i sărută picioarele: Lise. Şi tot ea îmi trimite apoi vorbă că nu mai vrea să mă vadă şi că niciodată n-o să mai calce la mine în cameră. Cu chiu, cu vai, aşa cum sînt, cu piciorul ăsta bolnav, mă tîrăsc pînâ la ea şi cum ma vede îmi sare de gît, mă sărută şi începe să plîngă şi, tot aşa, sărutîndu-mă, fără nici o vorbă, mă scoate pur şi simplu pe uşă afară, îneît pînă la urmă n-am izbutit să aflu ce-i cu ea. Singura mea speranţă ai rămas acum dumneata, dragul meu Aleksei Fiodorovici, soarta mea e în mîinile dumitale! Te rog du-te s-o vezi pe Lise şi încearcă s-o descoşi, aşa cum ştii numai dumneata, poate afli ce s-a întîmplat şi pe urmă vino să-mi spui şi mie, ca unei mame, pentru că îţi dai seama ca dacă lucrurile au să meargă tot aşa, mă prăpădesc, sau m°^r' sau fug de acasă. Nu mai pot, crede-mă, nu mai pot! ^Sin destul de răbdătoare de felul meu, dar la un moment dat se poate să-mi pierd răbdarea, şi atunci... atunci mi-e g^r0 cînd mă gîndesc ce o să se întîmple! Ah, Doamne, în s ir Piotr Ilici! exclamă ea şi, ca prin farmec, se lumină la zărindu-l în prag pe Piotr Ilici Perhotin. Ai întîrziat, vez ■ întîrziat! Bine, stai jos şi spune, hotarăşte-mi soarta, ce avocatul? Unde te duci, Aleksei Fiodorovici? - La Lise.

389

Ah da! N-ai să uiţi ce te-am rugat, nu-i aşa? E soarta

"n IOC!

¹¹¹⁶ N am ^{sa u}^ §i dacă am să pot... dar nu ştiu, fiindcă am

afprea mult, îngâimă Alioşa, grăbindu-se s-o şteargă. ¹¹¹ Ba nu, ba nu, să vii neapărat, nu „dacă am să pot", altfel t strigă după el doamna Hohlakova, dar Alioşa şi închi­sese uşa.

III DRĂCUŞORUL

Intrind în odaia fetei, Alioşa o găsi pe Lise tolănită în fotoliul în care o scoteau s-o plimbe pe vremea cînd nu putea încă umbla. Fata nu se ridică să-l primească, nici măcar nu se clinti din loc, numai ochii ei ageri se aţintiră pătrunzători asupra lui. Avea o privire înfrigurată şi era palidă, aproape lividă la faţă. Alioşa rămase surprins văzind cît se schimbase în aceste zile, i se păru chiar ceva mai slabă ca înainte. Lise nu se învrednici să-i dea mîna. El îi atinse uşor degetele fine, lungi, ce zăceau inerte în poală, apoi se aşeză tăcut în faţa ei.

- Ştiu că te grăbeşti să ajungi la închisoare, spuse fata pe ^{w ton} răstit. Şi mama te-a ţinut aproape două ore ca să-ţi Povestească ce a fost şi cum a fost cu mine şi cu Iulia.

~ De unde ştii?

-Am ascultat la uşă. Ce te uiţi aşa la mine? Aşa-mi place ^e. ^ascult la uşă şi am să ascult mereu, de cîte ori o să am ^{c ef}> nu văd ce poate fi rău într-asta! Şi n-am de gînd să-mi ^ceriertare.

~ ^E?ti supărată? p ^lmPotrivă, mă bucur. Stăteam acum şi mă gîndeam

cuv ^{a nU Şt}'^{u cîta oarâ: ce} ^^me a™ fă^cut că mi-am luat i frapoi şi n-am vrut să mă mărit cu dumneata.

^Qumneata nu eşti bun de bărbat; dacă, fiind soţia

390__________________________

dumitale, m-aş îndrăgosti de altcineva şi te-aş duci un bilet, ai fi în stare cu siguranţă sa faci

^atl1

asta, ba chiar să-mi aduci şi răspunsul. La patruzec' h încă o să umbli cu scrisorile mele.

Şi începu să rîdă în gura mare. Alioşa zîmbi.

- Ai în dumneata un grăunte de răutate şi în aceW f

o mare candoare. ^

- Candoare, se poate, de aceea probabil nu mi-e ruşin dumneata. Şi nu numai că nu-mi este ruşine, dar nici vreau să-mi fie ruşine de dumneata, da, tocmai de dumneat Alioşa, spune-mi de ce nu pot să te respect? Mi-eşti tare drac dar nu am nici un pic de respect pentru dumneata. Dacă te-as respecta, nu ţi-aş vorbi aşa, fără nici o sfială, nu?

- Probabil.

- Crezi într-adevăr că nu mi-e ruşine de dumneata?

- Nu, nu cred.

Lise rîse din nou, nervos; vorbea precipitat.

- I-am trimis nişte bomboane fratelui dumitale, Dmitn Fiodorovici, la închisoare. Alioşa, ştii ce drăguţ eşti! Toata viaţa am sâ te iubesc mult de tot, pentru că mi-ai dat voie cu atîta uşurinţă să nu te mai iubesc.

- Pentru asta m-ai chemat azi?

- Ţineam să-ţi împărtăşesc o dorinţă de a mea. Uite. grozav aş vrea să mă chinuiască cineva, un om care să se însoare cu mine şi apoi să mă chinuiască, sâ mă înşele, Si-ⁿ cele din urmă să mă părăsească, să plece. Nu vreau sâ fiu fericită!

- îţi place haosul?

- Ah, da, haosul, asta doresc! Aş avea poftă să dau foi­oasei. Caut mereu să-mi închipui cum ar fi dacă m-as ^^u i-aş da foc pe furiş, neapărat aşa, pe furiş. Toata luni ^ zbate să-l stingă, şi focul arde înainte, iar eu, ştiind ce întîmplat, tac chitic. Ştiu şi tac chitic. Vai, ce tîmp^en Groaznic mă plictisesc!

ci făcu un gest de om sătul pînă-n gît. Trăieşti în bogăţie, rosti cu glas scăzut Alioşa. r)ar ce, crezi că-i mai bine să fii sărac?

M

Aşa spunea pesemne monahul acela al dumitale, răpo-

1 Dar nu-i adevărat. Vreau să fiu bogată şi toţi ceilalţi meni să fie săraci. Să mă îndop toată ziua cu bomboane şi fri că şi să ^nu ^^{au mm}ân^ui ⁿi^ci ° fărîmiţâ. Ah, nu vreau s-aud nimic, nu vreau s-aud nimic! dădu ea din mîini, deşi Alioşa nici măcar nu deschisese gura. Mi-ai mai spus lucrurile astea «i altă dată, le ştiu pe de rost. Sînt plicticoase. Dacă aş fi săracă, sînt convinsă că aş omorî pe cineva şi, chiar aşa, bogată fiind, poate c-am să ucid. Ce rost are să stai degeaba? Ştii, mi-ar plăcea grozav să secer un lan de secară. Am să mă mărit cu dumneata şi o să trăim la ţară, o să te faci ţăran, ţăran sadea, şi o să avem un mînz, vrei? II cunoşti pe Kalganov?

- îl cunosc.

- Umblă cu capul în nori. Zice că n-are nici un sens să trăieşti cu adevărat, că-i mai plăcut să visezi. Viaţa reală e plicticoasă, pe cînd aşa, poţi să-ţi închipui tot ce doreşti. Vrea să se însoare, mi-a şi făcut o declaraţie de dragoste. Ştii să te joci cu o sfîrleăză?

-Ştiu.

~ Şi el tot aşa e, ca o sfîrleăză; nu trebuie decît să-l •nvîrteşti, să-i dai drumul şi, după aceea, să-l mîi tot timpul ^u biciul. Poate c-am să mă mărit cu el şi am să-l mîn toată ^Vlata cu biciul. Nu te simţi prost să stai cu mine?

-Nu.

Irebuie să fii tare supărat pe mine că nu-ţi vorbesc _s. ^{Pre cele} sfinte. Nu ţin deloc să fiu sfîntă. Spune-mi, ce-am _m ^tesc P^e lumea cealaltă, dacă s-ar întîmpla să fac un păcat

^e tot, cel mai mare dintre toate? Dumneata trebuie să ^şt" precis.

392

I"

- O să-ţi iei osînda pe care ţi-o va da D răspunse Alioşa, uitîndu-se la ea cu atenţie.

- Asta şi vreau. Am sa mă prezint, o sa-mi osînda şi pe urmă o să le rid în nas tuturor. Nu ştii ce _D am să dau foc casei, Alioşa, casei noastre, sau nu ma crez")

- De ce nu? Există chiar copii de doisprezece ani c sînt tot aşa de dornici să dea foc la ceva şi pînă la urma chiar o şi fac. E şi asta o boală.

- Nu-i adevărat, nu-i adevărat, se poate foarte bine sa existe copii dintr-ăştia cum spui dumneata, dar eu vorbeam despre altceva.

- Dumneata confunzi răul cu binele, e numai o criza trecătoare. Asta se datoreşte probabil bolii de care ai sufent mai înainte.

- Văd că mă dispreţuieşti! Eu n-am poftă să fac bine, dimpotrivă, nu vreau să fac decît rău şi asta n-are nici în clin, nici în mînecă cu boala mea.

- De ce să faci rău?

- Ca să distrug tot. Ah, ce minunat ar fi să nu mai rărnîna nimic! Ştii, Alioşa, uneori îmi trece prin minte să fac cît pot mai mult rău, numai şi numai răutăţi, aşa, cu duiumul; şi sa mă îndeletnicesc cu treaba asta pe ascuns o bună bucata de vreme, pentru ca, la un moment dat, să afle toată lumea cine-i făptaşul şi să se strîngă ca la urs în jurul meu, arătîndu-macu degetul, iar eu să mă uit aşa la toţi şi să le rîd în nas. Ma gîndesc ce plăcut o sâ fie. De ce o fi oare atît de pl^aCUt Alioşa?

- Ştiu eu? Poate pentru că simţi nevoia de a distrug¹

_;eun

lucru folositor sau, cum ziceai adineauri, de a da t° ■ întîmplă şi asta uneori.

- Şi să ştii că nu sînt vorbe în vînt. Chiar am de g"¹ fac treaba asta.

- Te cred.

KARAMAZOV_

393

Ah ce mult te iubesc pentru ca ai spus: „Te cred"! Şi ata nu minţi niciodată, niciodată! Dar poate ca-ţi spun rile astea numai aşa, ca sa te necăjesc... ^U tf-aş crede... deşi poate ca simţi şi nevoia asta! Şi-ţi place să mă necăjeşti.

_ Aşa, puţin. Vezi, niciodată nu pot să te mint, rosti ea cu o lamina ciudată în ochi.

Alioşa era mai cu seamă surprins de seriozitatea cu care-i vorbea; nu mai avea nimic ştrengăresc în eâ, nici urmă din aerul ei poznaş de mai înainte, deşi, aşa cum o ştia el, zburdălnicia şi hazul n-o părăseau nici chiar în clipele ei „grave".

- Sînt momente cînd oamenii sînt atraşi chiar şi de crimă, rosti el îngîndurat.

- Da, da! Ai spus exact ceea ce gîndesc eu; sînt atraşi de ea, iubesc crima şi o iubesc nu numai în unele „momente", ci tot timpul. Ştii, în privinţa asta parcă s-ar fi înţeles cu toţii să mintă, şi mint întruna, necontenit. Cînd îi auzi, toţi urăsc din suflet răul, dar în sinea lor îl iubesc.

- Tot măi citeşti cărţi proaste?

-Tot. Sînt ale mamei, dînsa le citeşte, le ţine ascunse sub Pernă, iar eu i le şterpelesc.

- Cum de nu-ţi dai seama că te distrugi singura?

- Chiar astă şi vreau, să ma distrug! E aici în oraş un ^^{at de} Şcoală care a stat lungit între şine pînă a trecut trenul

^{Pe dea}supra lui. Fericitul! Ascultă, fratele dumitale va fi ^ecat P^entru că şi-a ucis tatăl, nu-i aşa? Ei, uite, toată lumea

^e ^făcută că l-a ucis.

~ Satisfăcută? Că l-a ucis pe tata?

lor ' ^{tOată mmea}' Toţi se arată îngroziţi, dar în sinea

^SUIlt ° satisfacţie. Şi în primul rînd eu. ^e