Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

karamazov

427

vorba acolo, râspunsesera categoric ca nu putea sa ■ nici un dubiu în privinţa diagnosticului şi că pacientul ®^c jntr-adevar de epilepsie şi se arătaseră chiar foarte

^sU ■ ci atunci cînd îi întrebase dacă nu cumva Smerdiakov (urpru¹' ■ , ,

i cp o criză in ziua cînd se intimplase nenorocirea.

taseră atunci să-i explice că era vorba de un acces de o ■ lentă excepţională, care ţinuse cu intermitenţe cîteva zile ir că bolnavul fusese chiar la un pas de moarte şi că de-a-. _acuni, după o îngrijire foarte serioasă, se putea afirma că acientul va scăpa cu viaţă. „Totuşi (adăugase doctorul Herzensfube), o să rămînă probabil cu oarecare deficienţe mentale, dacă nu pentru toată viaţa, cel puţin pentru o bună bucată de vreme." Şi cum Ivan Fiodorovici se grăbise să întrebe nerăbdător: „Prin urmare, acum este nebun?", i se răspunsese că „deocamdată nu chiar complet, dar prezintă unele anomalii". Ivan Fiodorovici hotărîse să verifice per­sonal ce era cu ăşa-zisele anomalii. I se îngăduise fără nici o greutate să vadă imediat bolnavul. îl găsise pe Smerdiakov culcat în pat, într-o rezervă. în cel de-al doilea pat zăcea un tîrgoveţ bolnav de dropică, un biet om căruia medicii nu-i mai dădeau de trăit decît cel mult o zi, două, şi care, deci, nu putea să le stingherească discuţia. Văzîndu-l pe Ivan Fiodorovici, Smerdiakov rînjise cam neîncrezător, şi la început se arătase chiar intimidat. Cel puţin aşa i se păruse Statorului. Asta însă numai în primul moment, pentru că ^duPă aceea, pînâ lă plecare, Smerdiakov îl uluise pur şi sim-P^lu prin calmul de care dăduse dovadă. Dintr-o ochire, Ivan '° orovki putuse să-şi dea seama de starea gravă în care se ₍ ^bolnavul: Smerdiakov era scofîlcit, vlăguit, prăpădit de • ^vorbea tărăgănat, ca şi cum abia şi-ar fi mişcat limba în

_IM^{Ura> slăb}ise enorm şi se îngălbenise. Timp de douăzeci de

minute rît *-» ,

iun ' ^statuse la el, se plînsese că avea dureri de cap şi

S iuri în oase. Chipul lui stafidit, de castrat, se micşorase • Pumnul, avea părul zbîrlit la tîmple, iar din moţul de pe

----———^

frunte nu mai rămăsese decît o şuviţă subţirica D

sting, pe jumătate închis, ce clipea mereu ca şi _{cî d} °^Cfl'¹¹¹ făcut semn, era singurul indiciu care îl _ani- ^fi Smerdiakov cel de odinioară. „E o plăcere sâ stai de v * ** un om deştept!" - îşi amintise Ivan Fiodorovici în m ^ acela. Vizitatorul se aşezase pe un taburet la picioarel '"' lui. Smerdiakov se foise gemînd în pat, fâră să-i adreo, ^

, . ^zeWsâ

mei un cuvint; se mulţumise să tacă, ca şi cum n-ar f nici cea mai uşoară curiozitate.

- Poţi să vorbeşti? îl întrebase Ivan Fiodorovici. N-am te obosesc prea mult.

- Pot, cum de nu! îngăimase Smerdiakov cu o voce slab De mult v-aţi întors? adăugase el cu un fel de condescen­denţă, ca şi cînd ar fi vrut să-i dea curaj musafirului stingherit.

- N-am sosit decît azi... Am venit să descurc încurcătura asta de maţe!

Smerdiakov oftase.

- De ce oftezi, doar ai ştiut dinainte!? îl luase la sigur Ivan Fiodorovici.

Smerdiakov tăcuse o clipă, cu o mutră grava.

- Cum să nu fi ştiut?! Se vedea lămurit din capul locului Dar cine ar fi bănuit c-o să iasă aşa?

- Cum să iasă, adică? Nu mai umbla cu fofîrlica! N-ai prevăzut singur că vei avea o criză de epilepsie în momentul cînd ai să intri în pivniţă? Ai indicat precis locul, în pivniţă.

- Aţi spus asta la interogatoriu? întrebase flegmatic Smerdiakov.

Ivan Fiodorovici îşi ieşise din sărite.

- Nu, n-am spus nimic, dar am sâ spun negreşit- Sin' ° mulţime de lucruri pe care trebuie sâ mi le explici, drag^u meu, şi să-ţi intre bine în cap că nimeni nu poate sâ se. cu mine! Nu permit!

KARAMAZOV

429

_sâ ma joc, păcatele mele, cînd toată speranţa mea dumneavoastră? Cred în domnia voastră ca în ! rostise tot atît de imperturbabil Smerdiakov, S o clipa ochii.

în primul rînd, îl încolţise Ivan Fiodorovici, după cîte un atac de epilepsie, nu poate fi prevăzut niciodată cu ⁵ - nrecizie- M-am interesat, nu mai face pe prostul! Nimeni oate spune dinainte ziua şi ceasul cînd o să se producă. . _ce minune ai ajuns tu, atunci, să cunoşti atît de exact . _ş| _Ceasul, ba chiar să-mi indici şi locul, adică în pivniţă? Cum puteai sâ ştii din vreme c-o să te apuce criza tocmai în nivniţă şi c-o să-ţi pierzi cunoştinţa în momentul cînd o să intri înăuntru, dacă e adevărat că n-ai simulat?

- în pivniţă oricum trebuia să cobor, mă duceam doar de cîteva ori pe zi acolo, răspunsese liniştit Smerdiakov. Anul trecut am căzut, tot aşa, din pod. Este adevărat că nu poţi să ştii cînd îţi vine criza, nici cu o zi, nici chiar cu un ceas înainte, totuşi, se poate să ai o presimţire şi cam aşa se întîmplă mai întotdeauna.

- Dar tu mi-ai spus precis ziua şi ceasul!

- în legătură cu boala mea, puteţi să vă interesaţi la doc­torii din spital. întrebaţi-i, vă rog, pe dînşii dacă m-am prefăcut sau nu, eu nu pot să vă spun mai mult despre ea.

- Şi cum rămîne cu pivniţa? De unde ştiai c-o să ţi se întîmple în pivniţă?

- Ce v-o fi căşunat cu pivniţa asta? Mi-era o frică ^ozavâ cînd am intrat înăuntru; stăteam cu inima împietrită °cmai fiindcă mă ştiam părăsit; dumneavoastră eraţi plecat

^m toată lumea asta nu mai aveam de la cine să aştept vreun ^or- Mă gîndeam chiar, în timp ce coboram în pivniţă:

"Daca o fiind

să mă apuce acum, am sâ cad sau n-am să cad?" şi,

^câ ?^edeam aşa, cu frica în sîn, am simţit deodată cum mi Pune u_{n no}d _{m gît şi m}-am prăbuşit. Toate astea i le-am ^Slt domnului doctor Herzenstube şi judecătorului de

⁴³⁰_______________________________P^STo;

instrucţie Nikolai Parfionovici şi tot atunci am despre discuţia pe care am avut-o cu dumneavoastră ajun, la poartă, cînd v-am împărtăşit teama mea şi y ' 'ⁿ bit şi despre pivniţa. Toate astea s-au trecut în proces ^ bal. Domnul doctor Varvinski, care m-a îngrijit, a ar ^ faţă cu toată lumea ca aşa se întîmplă de obicei şi ca t ⁶ pornit de la teama aceea, adică m-a apucat criza n * fiindcă m-am gîndit tot timpul dacă „am să cad jos sau n ' să cad". Şi, într-adevăr, chiar acolo m-a şi apucat. Asa scris şi dumnealor, că trebuia neapărat să păţesc asta numai numai fiindcă mi-a fost frică.

Isprăvind de vorbit, Smerdiakov începuse să răsufle din greu, ca şi cînd oboseala i-ar fi sleit toate puterile.

- Cum, ai declarat aşa ceva? întrebase Ivan Fiodorovici oarecum derutat. Crezuse c-o să-l sperie ameninţîndu-l ca va da în vileag discuţia lor din ajunul nenorocirii şi, cînd colo, el i-o luase înainte.

- De ce să-mi fie teamă? N-au decît să scrie tot ce vor din moment ce ăsta e adevărul, răspunsese, fără nici o şovăiala Smerdiakov.

- Şi ai spus tot? Ai raportat cuvînt cu cuvînt discuţia noastră din poartă?

- Ei, nu chiar aşa, cuvînt cu cuvînt...

- Ai spus că ştii să simulezi o criză, aşa cum te-ai lăudat faţă de mine atunci?

- Nu, asta n-am spus.

- Atunci, să te întreb altceva: de ce ai ţinut morţiş să ntf duc la Cermaşnea?

- Mă temeam să nu plecaţi la Moscova; fiindcă Cermaşn^e oricum e mai aproape.

- Minţi! Tu singur m-ai îndemnat să plec: „Du-te, z'^ce fugi de păcat!"

- V-am spus asta numai din prietenie faţă de duron ^ voastră şi pentru ca va sînt din toată inima cred

431

»n asa, ca are sa se întîmple o nenorocire acasă, şi-mi «■afli^c '

u de dumneavoastră. Dar, la drept vorbind, mai mila

V^ a-mi^era ^^{e m}i^ne decît de dumneavoastră. D-aia v-am P°^a _atunci: plecaţi, fugiţi de păcat. Credeam c-o sa mă

⁵¹ 1 „Pti unde băteam, o să vă dea prin gînd că s-ar putea inteiegw , . . . . ,

- ola vreun bucluc aici, acasă, şi o sa ramineţi sâ-l apăraţi

^ tatăl domniei voastre.

_ Atunci de ce n-ai spus pe şleau, dobitocule? se răstise la ₆1 Ivan Fiodorovici.

- Păi, gîndiţi-vă, puteam eu sa vă spun pe şleau? De fapt, în mine vorbea numai frica şi, pe urmă, cine ştie dacă nu v-aţi fi supărat? Aveam toată dreptatea, fireşte, să mă tem că Dmitri Fiodorovici o să facă iarăşi scandal şi o să pună mîna pe banii ăia de care zicea că-s ăi dumnealui, dar cine putea sâ-şi închipuie că încurcătura asta o să se sfîrşească printr-un omor? Credeam doar c-o să şterpelească alea trei mii de ruble pe care boierul le ţinea într-un plic, sub saltea. Niciodată nu m-aş fi gîndit c-o să-i ridice zilele! Nici dumneavoastră nu puteaţi să bănuiţi ce-o să se întîmple, domnule.

- Din moment ce tu singur spui că nimeni nu putea să bănuiască, cum puteam eu atunci să-mi dau seama şi să râmîn acasă? Ce o tot scalzi aşa? răspunsese Ivan Fiodorovici după o clipă de chibzuinţă.

- Puteaţi să vă daţi seama atunci pentru că v-am îndem­nat să plecaţi nu la Moscova, ci la Cermaşnea!

~ Cum adică, nu înţeleg!

Smerdiakov părea sleit de oboseală, şi se oprise cîteva ^cliPe să răsufle.

~ Puteţi sa vă gîndiţi; de vreme ce staruiam atîta să nu

Plecaţi la Moscova şi să vă duceţi mai bine la

j ^a$^nea, însemna ca ţineam să fiţi cît mai aproape de noi,

PWa la Moscova era cale lungă. Poate că, ştiindu-vă pe undeva n • ■ tu ■ _r ' P^e~^aici, prin împrejurimi, Dmitri Fiodorovici n-ar

^{1 av}ut atîta curaj. Şi în tot cazul, dac-ar fi fost ceva,
432

puteaţi sa va întoarceţi mai repede sa-mi l_uaţ. fiindcă v-am spus doar ca Grigori Vasilici e bolnav • ^are' teama sa nu ma apuce vreo criză. Cînd v-am martu ' ^ "^ că nimeni nu putea pătrunde în casă decît daca bate - ^ anumit fel în geam şi ca Dmitri Fiodorovici cunost * ^ mine semnalul, am crezut c-o să vă treacă prin gînd ^& ^ nealui o să facă negreşit vreo boroboaţa, şi atunci n-o ^m plecaţi nicăieri, nici chiar la Cermaşnea. ^

„Tot ce spune stă în picioare, socotise în sinea lui I deşi nu prea are şir în vorbă. Dar de ce zicea oare doct Herzenstube că nu e totuşi normal!"

- I-ascultă, să nu faci pe şmecherul cu mine, ca te dracu'! se burzuluise el furios.

- Pe cinstea mea dacă n-am fost sigur atunci c-aţi înţeles ce vreau să spun! ripostase, nevinovat ca un prunc, Smerdiakov.

- Dacă aş fi înţeles, fără îndoială c-aş fi rămas! izbucnise Ivan din ce în ce mai întăritat.

- Şi eu care mă gîndeam c-aţi înţeles şi de-aia aţi şi plecat aşa de repede, ca să scăpaţi de bucluc, c-aţi fugit, fiindcă vi-era frică!

- Dar ce-ţi închipui, că toată lumea e fricoasă ca tine?

- Iertaţi-mă, dar credeam că şi dumneavoastră sînteţi ca mine.

Ivan Fiodorovici rămăsese descumpănit.

- Fireşte, trebuia să-mi dau seama. De altfel, simţeam ca unelteşti tu ceva necurat... Dar nu, minţi, iarăşi minţi! se dezmeticise el brusc, fulgerat de un gînd. Ţii minte cum ai venit atunci lînga trăsura şi mi-ai spus: „E o plăcere sa stai de vorbă cu un om deştept!" îţi părea bine, deci, ca plecam, alt fel de ce m-ai fi linguşit?

Smerdiakov suspinase o dată şi încă o dată. O umbra roşeaţă îi apăruse în obraji.

_KARAMAZOV

433

. ■ _oarea bine, fireşte, rostise el gîfîind, fiindcă plecaţi asnea, nu la Moscova, cum aţi avut de gînd la Era mai aproape; iar vorbele alea nu vi le-am spus ca

• guşesc, ci erau mai curînd o mustrare. Nici asta n-aţi

% mustrare? Cum asta? Uite-aşa, fiindcă, deşi aţi simţit că ne pîndeşte nenoro-v-aţi îndurat totuşi să-l părăsiţi pe tatăl dumneavoastră,

^C i 'r «a fi stat aici, să ne apăraţi; că doar şi eu puteam să

In ioc J^a

_m în bucluc pentru alea trei mii de ruble, să cadă pe mine păcatul că le-aş fi furat.

_ Du-te dracului! îl bruftuluise Ivan. Cînd te-au anchetat, le-ai spus ceva judecătorului sau procurorului despre povestea asta cu bătaia în geam?

- Cum de nu! Le-am spus tot. Ivan se mirase din nou în sinea lui.

- Dacă m-am gîndit atunci la ceva, e că s-ar putea să cloceşti cine ştie ce ticăloşie, începuse el. Dmitri este într-a­devăr capabil să omoare un om, dar în ruptul capului nu l-aş fi crezut în stare să pună mîna să fure... Pe cînd din partea ta ma puteam aştepta la orice murdărie. Tu singur mi-ai mărtu­risit că ştii să te prefaci bolnav; pentru ce mi-ai spus asta?

-Am vorbit şi eu aşa, din prostie. Fiindcă în viaţa mea nu m-am prefăcut, m-am lăudat numai faţă de dumneavoastră că Ştiu să mă prefac. Era o copilărie. Ţineam foarte mult la dum­neavoastră şi vă spuneam tot ce-mi trecea prin cap.

- Fratele meu aruncă vina pe tine, zice că tu l-ai ucis pe ^ta(a şi l-ai prădat.

~ Păi ce i-a mai rămas de făcut? rînjise cu amărăciune rdiakov. Mai poate cineva sa-l creadă cînd sînt atîtea ²¹ • Grigori Vasilievici zice c-a văzut uşa deschisă după

^a dumnealui. Dar ce sa mai vorbim, Dumnezeu sa-l ierte! I _P f • •

• ^-e rncâ şi nu ştie cum să scape... şi după o clipa de

'^ca Şi cînd i-ar fi venit o idee noua în minte, adăugase:

434

^{a r}"^a

Sâ zicem c-ar fi aşa; dumnealui vrea cu tot dinadin scoată pe mine vinovat, sub cuvînt că eu aş fi sâvîrsit ** ⁿ am mai auzit treaba asta; să zicem chiar c-aş fi şti ^OrUl" prefac; gîndiţi-vă numai, cum aş fi putut eu sâ spu_n ^{a nia} dacă într-adevăr îi pusesem gînd rău tatălui dumnea ^ Dac-aş fi chitit cumva să-l omor, trebuia sâ fiu _Un j ,. ^l fără pereche ca sâ mă dau de gol faţă de cineva, şi în_c- f °° de cine? De fiul victimei! Păcatele mele! Cine p_oat creadă una ca asta? Nu, în vecii vecilor nu s-ar fi în^ aşa ceva şi nici nu-i de crezut! Nimeni în afară de^T

nu poate să audă ce vorbim acum, dar dacă aţi vrea sâ 1 explicaţi asta procurorului sau lui Nikolai Parfionovici s' le-aţi spune: „Cum poate fi atît de zevzec un criminal ca sâ se dea de gol înainte chiar de a fi săvîrşit crima?" aţi risipi orice bănuială. Fiindcă dumnealor şi-ar da seama numaidecît.

Impresionat de acest ultim argument, Ivan Fiodoroviei se ridicase în picioare, hotărît să încheie discuţia.

- Ascultă, îi spusese el, n-am de ce sâ te suspectez şi, după părerea mea, acuzaţia ce ţi se aduce e ridicolă... Mai mult chiar, îţi sînt recunoscător pentru că m-ai liniştit. Trebuie să plec, dar să ştii c-am să mai vin să te văd. Rămîi cu bine şi fă-te mai curind sănătos. N-ai nevoie de nimic?

- Vă mulţumesc frumos. Marfa Ignatievna are toată grija şi, milostivă cum e, mă ajută de cîte ori am nevoie de ceva; de altfel, zilnic vine cîte cineva pe la mine - oameni de omenie

- La revedere. Cred că nu e cazul sâ spun că ştii să te prefaci... şi te-aş sfătui şi pe tine să nu vorbeşti despre asta. adăugase pe neaşteptate Ivan Fiodoroviei.

- Prea bine, am înţeles. Dacă dumneavoastră n-o ^sa pomeniţi despre asta, nici eu n-am să spun nimic din ce vorbit atunci la poartă...

Plecînd, Ivan Fiodoroviei abia apucase să facă vreo z paşi pe coridor şi i se păruse deodată că ultimele cuvint lui Smerdiakov aveau un subînţeles jignitor. Se gîndise s

_karamazov

435

drum, dar nu fusese decît o impresie trecătoare într-o clipă. „Prostii!" murmurase el şi ieşise tal. Realitatea era că se simţea cu sufletul cînd se convinsese că vinovatul nu era , ci fratele său, Mitea; ceea ce, pe drept cuvînt, destul de paradoxal. Nu se mai ostenea să caute însă P ,-_caţj_a acestui fapt, dimpotrivă, avea o adevărată repulsie orice încercare de a-şi analiza sentimentele. Voia să . cît mai repede. în următoarele zile, cunoscînd mai • deaproape şi mai pe larg probele ce se constituiseră 'mpotriva lui Mitea, dobîndise certitudinea deplină a vinovăţiei lui. Existau în primul rînd o serie de declaraţii categorice, făcute de nişte oameni neînsemnaţi, cum ar fi, bunăoară, Fenia sau mama acesteia, ale căror mărturii erau pur şi simplu zdrobitoare. Ca să nu mai vorbim de depoziţiile lui Perhotin, ale băieţilor de prăvălie de la Plotnikov, ori ale martorilor din Mokroe! Amănuntele, mai cu seamă, erau covîrşitoare. „Bătăile" misterioase în uşă reţinuseră atenţia judecătorului de instrucţie şi a procurorului aproape în aceeaşi măsură ca şi depoziţia lui Grigori, care susţinea că văzuse dinspre grădină uşa deschisă. Soţia lui Grigori, Marfa Ignatievna, pe care Ivan o descususe, îi răspunsese lămurit că Smerdiakov zăcuse toată noaptea în odăiţa vecină „la trei paşi de patul nostru" şi că, deşi ea dormise adînc, se trezise ^{e cîtev}a ori din pricina gemetelor lui: „Tot timpul s-a văitat 5' a gemut, săracul!" Stătuse apoi de vorbă cu Herzenstube, ^caruia îi împărtăşise îndoielile sale cu privire la nebunia lui merdiakov, mărturisindu-i că pacientul lui nu i se părea

cîtuşi de

puţin anormal, ci numai extrem de slăbit; opinia lui

"^{Sese înt}împinată însă cu un zîmbet fin de bătrinul medic.

P ^{u cu Ce} se îndeletniceşte acum? îl întrebase el pe Ivan

rovici. învaţă pe de rost cuvinte franţuzeşti; are sub

. ^{n ca}i^et 'n care nu ştiu cine i-a scris cu litere chirilice

^mic vocabular franţuzesc, he-he-he!" Aşa că, pînă la
DOSîr