Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

¹ Text,,,, ■

aşteptat, printr-o diatribă plină de o nobilă indignareJ~~~~"" imoralităţii paricidului şi a moravurilor putrede caract • ^ epocii de tristă amintire a iobăgiei. Alioşa o citi din •^1Ce tate pînă la sfîrşit şi restitui ziarul. ¹⁰*'^-

— Ei, spune, nu crezi că-i vorba de mine? ciripi f_er toarea doamnă. Fireşte că de mine, de vreme ce eu i-am "*' pus cu un ceas înainte să plece la minele de aur, şi _Cj_n(j uite ce-a ieşit, „farmecele ofilite ale unei cucoane trecut patruzeci de ani"! Parcă eu pentru asta i-am propus!? Nu cu cîtă rea-credinţă e scris? Iartă-i, Doamne, pentru , farm cele" astea, aşa cum i-am iertat şi eu! Dar ştii cine-i autorul acestei corespondenţe? E prietenul dumitale Rakitin.

— Tot ce se poate, deşi eu personal n-am auzit aşa ceva

— Cu siguranţă că-i el, nu mai încape nici o îndoială! Din moment ce l-am dat afară din casă... Cred că ştii ce s-a întîmplat...

— Ştiu numai atît, că l-aţi poftit să nu mai calce aici în casă, dar de ce, n-am auzit... cel puţin de Ia dumneavoastră.

— Prin urmare, ai aflat de la el! Şi, mă rog, ce zice, ma batjocoreşte rău?

— Da. Dar aşa batjocoreşte el pe toată lumea. Nu mi-a spus însă niciodată de ce i-ăţi interzis să mai vină la dumnea­voastră. De altfel, ne vedem foarte rar. Nu sîntem prieteni.

— Atunci n-am încotro, trebuie să-ţi spun. Am sa na spovedesc dumitale, pentru că aici cred că am şi eu o parte de vină. De fapt, nu e mare lucru, o nimica toată, o bagatelă, că pînâ la urmă nici nu ştiu dacă a fost ceva. Vezi, meu (doamna Hohlakova îşi luă un aer galeş şi un suris du c şi misterios îi flutură pe buze), vezi, eu bănuiesc... te rog mă ierţi, Alioşa, dar îţi vorbesc ca o mamă... adicâ nu, potrivă, îţi spun ca unui tată... ce să caute mama aici-sfîrşit, ca şi cum m-aş fi spovedit părintelui Zosima. as cuvîntul potrivit, e mai bine aşa, nu spuneam chi adineauri că pentru mine eşti ca un schimnic?-■

^
381

băiat, vreau să zic prietenul dumitale Rakitin (o, nici măcar nu pot să fiu supărată pe el!; necăjită, da, furioasă, dar nu cine ştie ce), într-un cuvînt, "" "'' ui â^sta> închipuieşte-ţi, s-a îndrăgostit de mine! Eu ^Zâ° băgat de seamă decît mai tîrziu, mult mai tîrziu, cu

" rt Ae la o vreme, adicâ de vreo lună încoace, începuse

toate w^u . . .

jnâ din ce în ce mai des pe la nune, aproape zilnic, deşi

cunoşteam de atîta timp. Eu habar n-aveam de nimic... Şi

_0£jatâ parcă mi s-a luminat mintea şi am început să-l observ

■ _atent. Nu pot să-ţi spun ce surprinsă am fost! Ştii că de

două luni primesc vizitele unui funcţionar de la noi din oraş,

Piotr Ilici Perhotin, un tînâr eminent, tare simpatic şi la locul

lui. Cred că l-ai întîlnit, de altfel, de cîteva ori la mine. Nu-i

aşa că-i un tînâr eminent şi serios? Nu vine chiar aşa des, cam

la trei zile o dată (şi chiar dac-ar veni în fiecare zi, n-are a

face!), totdeauna elegant şi pus la punct. în general, ador

tineretul, Alioşa, îmi place societatea unor tineri capabili şi la

locul lor, aşa cum eşti dumneata, iar Perhotin are într-adevăr

creierul unui om de stat şi vorbeşte atît de frumos! Trebuie

neapărat să intervin pentru el, să-i întind o mînă de ajutor.

Are stofă de diplomat. în ziua aceea nenorocită aş putea

spune că m-a scăpat de la moarte venind la mine în toiul

nopţii. Iar prietenul dumitale Rakitin umblă totdeauna cu

nişte cizmoaie cît toate zilele şi, cînd îşi întinde picioarele,

acoperă tot covorul... şi, cum ziceam, la un moment dat a

•nţeput să-mi facă unele aluzii, ba într-o zi, la plecare, mi-a

mîna tare de tot. Ei, ce crezi? Din ziua aceea m-a apu-

urerea de picior! Bineînţeles avea mereu ocazia să se

^eascâ cu Piotr Ilici la mine în casă şi, închipuieşte-ţi, nu

^ce-i căşunase pe el, că mereu îl împungea, ar fi fost în

a-i înghită de viu. Mă uitam la ei şi abia mă ţineam să

_înc ^Ucnesc în rîs. într-o zi, stăteam aşa singură, adicâ nu,

^ ^{Use sâ m}ă supere piciorul şi şedeam întinsă, cînd s-a

^linail Ivanovici. Nu zici că-mi adusese o poezie - cîteva

strofe - dedicata piciorului meu bolnav, în care dese ' suferinţa mea! Stai, cum spunea. ^ata

Ce-mi făcuşi tu, picioruş, Mi te-mbolnăvişi acuşi...

sau cam aşa ceva, nu mai ţin minte, niciodată n-am fo -stare să învăţ versuri pe dinafară, dar le am aici, pot sa t' i arăt dacă vrei, sînt delicioase, delicioase! Şi nu e vorba num de picioruşul meu, dar au şi o morală, o idee extraordinara îmi pare rău c-am uitat cum era! într-un cuvînt, meritau să fie scrise într-un album! Eu fireşte că î-am mulţumit frumos iar dînsul a fost grozav de îneîntat. Dar tocmai cînd îl compli­mentam, cine crezi că intră pe uşă: Piotr Ilici. Cum a dat cu ochii de el, Mihail Ivanovici s-a făcut negru ca noaptea. Mi-am dat seama că Piotr Ilici îi stricase toate socotelile, probabil ca Mihail Ivanovici voia să-mi mai spună ceva după ce-mi citise poezia, am observat imediat, dar tocmai atunci a picat Piotr Ilici şi n-a mai apucat să scoată o vorbă. Nu ştiu ce mi-a venit să-i arăt şi lui Piotr Ilici poezia, fără să-i spun însă cine o scrisese. Sînt sigură, sînt absolut sigură că a ghicit din capul locului, deşi nici acum nu vrea să recunoască, pretinde ca nici măcar nu i-a trecut prin minte, dar ştiu eu că spune numai aşa. Piotr Ilici a pufnit în rîs şi s-a apucat să foarfece ver­surile: „Sînt proaste, zice, parc-ar fi scrise de un seminanst, şi dă-i, şi dă-i - se înfierbîntase rău de tot băiatul! Prietenii dumitale însă, în loc să ia lucrurile în gluma, şi-a ie?¹¹ ^ sărite... Doamne, am crezut c-au sa se încaiere! „Sînt mele, zice, le-am scris numai aşa, în joacă, fiindcă după mi" nu există prostie mai mare decît să faci poezii- Dar întîmplare versurile mele sînt bune. Lui Puşkin al dunw voastră vreţi să-i ridicaţi un monument pentru meritul de cîntat în versuri picioruşele femeilor, pe cînd poezia; un conţinut serios; dumneata vorbeşti ca un om cu va

_KARAMAZOV

383

echită, retrograda; dumneata habar n-ai de ideile ^0IC ţariste, nici nu eşti în stare să înţelegi năzuinţele înain-^U"¹ i vremii, eşti refractar la progres; în fond, ce poţi sâ ^B n de la un conţopist şi un şperţar!" Atunci eu am P t sâ ţip, implorîndu-i să înceteze. Dumneata îl cunoşti p'otr Ilici, nu se poate spune că-i un laş, dar atunci şi-a deodată un aer foarte demn, uitîndu-se ironic la RaMtin • după ce l-a ascultat pînă la sfîrşit, a căutat să se scuze: „Eu ■_ce n-am ştiut că sînt ale dumitale. Dacă ştiam, zice, bineînţeles că le-aş fi lăudat... In genere, poeţii sînt extrem de irascibili..-" Şi aşa mai departe, o avalanşă de ironii servite pe un ton cît se poate de politicos. Chiar el mi-a explicat după aceea ca l-a luat peste picior, deşi eu am crezut la început că vorbea serios. Şedeam tot aşa întinsă, ca şi acum, şi mă gîndeam: „Se cade sau nu se cade să-l dau afară pe Mihail Ivanovici pentru că-şi permite sâ zbiere în halul ăsta la un musafir de-al meu?" Mă crezi, stăteam aşa, cu ochii închişi, şi cumpăneam în sinea mea: se cade ori nu se cade? Nu mă puteam decide cu nici un chip, mă tot frămîntam cu firea şi uite-aşa îmi zvîcnea inima în piept! Sâ ţip sau să nu ţip? Un glas parcă îmi şoptea: „Ţipă!" Iar altul: „Nu, nu ţipa!" Şi chiar în momentul cînd am auzit că-mi spune „nu ţipa", am dat un ţipăt şi am leşinat. îţi închipui ce zarvă a fost! Atunci ^m-am ridicat în picioare şi i-am spus ritos lui Mihail Ivanovici: „îmi _pare f_oart_e rău, zic, dar mă văd nevoită să te Suinţez că nu mai ai ce căuta la mine în casă", şi i-am arătat • ^vai, Aleksei Fiodorovici, îmi dau seama că n-am făcut '^ain minţit, fiindcă nu eram cîtuşi de puţin supărată pe ar în momentul acela mi s-a părut c-ar putea să iasă o fo - ^{C tOafâ} fr^umusef^ea- în orice caz, pot să-ţi spun c-a plîn • ^ *^)Oate ^^e naturală, pentru că am izbucnit imediat în am tot plîns după aceea cîteva zile în şir; apoi, într-o _nilj]. ^masa am uitat tot, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat ^e atunci n-a mai pus piciorul aici în casa, se

384

- ,•-----------------------------———i:°STort

împlinesc două sâptâmîni de cînd nT^lT^

Mereu mă gîndeam: ..Cum «„, ,*,•<., - _ .. ^pe 'a

,- --...... — -"'^u "-^ mai dat _pe j_a ""

Mereu mă gîndeam: „Cum aşa, chiar n-o să mai vin ■ dată pe aici?" Chiar şi ieri m-am gîndit la asta, [_a ^Ki0' mi-a sosit ziarul. Am rămas înmărmurită cînd am cit'r- ^ putea să scrie aşa ceva? Natural că dînsul, cum a aiunc ' ^Ule acasă, s-a aşezat imediat să sene articolul; apoi l-a trim-ziar, care l-a publicat foarte frumos. Asta a fost acum d * săptămîni. Dar, vai, Alioşa, văd că m-am întins aşa la _v şi tocmai ce trebuia să-ţi spun nu ţi-am spus! Mereu m- ■ gura pe dinainte!

- Din păcate, tocmai azi se întîmplă să fiu foarte grăbit trebuie să ajung şi la fratele meu, încercă să scape Alioşa

- A, da! Mi-am adus aminte! Ascultă, ştii ce-i aceea un şoc?

- Ce fel de şoc?! se miră Alioşa.

- Un şoc nervos, ştii, cum se spune la tribunal. O stare de spirit specială în numele căreia ţi se iartă orice. Orice ai fi făcut, eşti achitat.

- Dar la ce vă referiţi?

- Stai să vezi: Katia... - vai, ce fiinţă îneîntătoare, într-a­devăr îneîntătoare, îmi pare rău numai că nu pot să-mi dau mai bine seama pe cine iubeşte! - a fost deunăzi pe la mine, dar n-am reuşit să scot nimic de la dînsa. Cu atît mai mult, cu cît în ultima vreme e teribil de rezervată, îmi vorbeşte numai despre sănătatea mea şi atîta tot, şi încă pe ce ton... „Treaba ta, mi-am zis, Domnul cu tine!..." Ah, da, era vorba de şocur. nervoase! Cum îţi spuneam, a sosit doctorul ăsta, care poa^e să constate dacă cineva e nebun. Dumneata ştiai de venii? lui? Fireşte că ştiai, din moment ce chiar dumneata l-ai^a adică nu dumneata, ci Katia. Tot ea! Vezi, se poate întî^P omul să fie sănătos tun, şi aşa, din senin, să aibă un ş°^c vos. încolo, e perfect conştient. îşi dă seama de tot ce totuşi e într-o stare specială. Ei bine, de bună seama Dmitri Fiodorovici a avut un şoc. E o descoperire în

_KARAMAZOV

385

tială pentru justiţia moderna. Doctorul a fost la mine t>r° _!.„ _cum s-a comportat în seara aceea - ştii dum-

înd cu minele de aur - în ce stare era, ce impresie mi-a

^ BineînN^{es ca era mtr}~° ^stare specială dacă a venit la

■ ' a zbierat! „Bani, bani şi iar bani, trei mii de ruble să-mi

■ ediat trei mii", ca după aceea să se ducă sâ-şi omoare

.| «_u vreau să ucid, zice, nu vreau", şi pînă la urmă

• _{a uc}i_s. Se zice că tocmai de aceea au să-l achite, pentru

^cercat să se împotrivească, deşi pînă la urmă tot a ucis.

-Dar nu l-a ucis el! o întrerupse repezit Alioşa, din ce în

ce mai nervos şi mai nerăbdător.

- Ştiu, l-a omorît bătrînul acela, Grigori...

- Cum Grigori? exclamă Alioşa.

- Da, da, Grigori. Dmitri Fiodorovici l-a lovit, a zăcut cît a zăcut, apoi s-a ridicat de jos şi, văzînd uşa deschisă, a intrat înăuntru şi l-a ucis pe Fiodor Pavlovici.

- Dar pentru ce, pentru ce?

-Fiindcă avusese un şoc nervos. După ce Dmitri Fiodorovici l-a lovit în cap, în momentul cînd şi-a venit în simţiri, a avut aşa, deodată, un şoc, şi în starea asta a săvîrşit crima. Chiar dacă spune că n-a ucis el, e posibil să nu-şi amintească ce a fâcut. Totuşi, ar fi mult mai bine să fi ucis Dmitri Fiodorovici. Şi chiar aşa a şi fost; deşi susţin că Grigori e criminalul, de ucis, cu siguranţă c-a ucis Dmitri Fiodorovici, stat convinsă, şi să ştii că-i mai bine aşa, mult, mult mai bine!

. sa nu-ţi închipui c-aş putea avea vreo simpatie pentru un ^{lu care a} f°st în stare să-şi ucidă tatăl, nu-i aduc nici o laudă P^entru asta, dimpotrivă copiii trebuie să-şi respecte părinţii,

' ^otuSi> cred câ-i mai bine să fi săvîrşit el crima, pentru că _s ^Cl dumneata nu mai ai nici un motiv să-l piîngi, fiindcă

ri„ _r ^norocit singur - inconştient sau, mai bine zis, conştient, *• rară «q

mai ^{Ce Se întîm}Pl^{a cu e}'- Mai bine să-l achite; e

j_Ust-. . ^ ^a?^a Şi totodată au să iasă în evidenţă binefacerile

°derne. Eu, să-ţi spun drept, habar n-am avut pînă

—-------------------------------------------------

acum, dar am auzit că e o constatare făcută mai de

cînd am aflat, am fost atît de impresionata, încîf

¹

trimit după dumneata să te cheme. Dacă o să fie achit proces am să insist să vină la mine la masă; am să-i ■ '. toţi aici, să închinăm un pahar în cinstea noii

p_r

penale. Nu cred că e periculos şi, pe urmă, o să vin- "" lume - chiar dacă ar încerca să facă ceva, au să sară c

să-l scoată afară. Iar mai tîrziu, cine ştie, s-ar putea să

aiu

judecător de pace într-un alt oraş sau ceva tot în genul a fiindcă un om care a trecut prinfr-o cumpănă atît de grea e" măsură să judece mai bine decît alţii. Şi mai ales, cine n poate să aibă în ziua de azi un şoc? Şi dumneata, şi eu, toţi am trecut prin asta; există doar atîtea cazuri. Bunăoară, sade omul paşnic şi fredonează o romanţă, cînd, aşa, din senin, i se năzare ceva, ia pistolul şi trage în primul venit; după aceea, bineînţeles, e achitat. Am citit acum de curînd despre asta, sînt lucruri pe care le confirmă toţi medicii. Medicii confirma acum tot, absolut tot, da, da! Nu-ţi mai spun că şi Lise a avut un şoc nervos. Şi ieri, şi alaltăieri am plîns din pricina ei. pentru ca abia azi să-mi dau seama în sfîrşit că, probabil, a avut un şoc. Atîta sînge râu ce-mi face fetiţa asta! Cred câ şi-a pierdut minţile. De ce te-o fi chemat? A trimis după dum­neata sau ai venit singur?

— Ba nu, m-a chemat şi chiar vreau să mă duc la ea. răspunse Alioşa sculîndu-se, hotărît cu tot dinadinsul sa plece.

- Vai, dragul meu, scumpul meu Aleksei Fiodorovici, s ştii câ ăsta-i oful meu cel mai mare! exclamă doamna Hohlakova cu lacrimi în ochi. Martor mi-e Dumnezeu ca u încredinţez din tot sufletul pe Lise şi nu-mi pare rău ca chemat, chiar dacă se fereşte de mama ei. Fratelui duiw Ivan Fiodorovici însă, te rog sâ mă ierţi, nu i-^a§ " încredinţa fata cu inima uşoară, deşi am şi acum

hună despre el şi-l socotesc un adevărat cavaler, ieste-ţi c-a venit s-o vadă pe Lise şi eu nici n-am ştiut. ^^CIUtTurn? Cînd? se miră Alioşa, care rămăsese în picioare . _Maei,cugîndulsăplece.

¹¹¹ Am să-ţi spun tot, cred că pentru asta te-am şi chemat,

nu-mi mai dau nici eu seama. Să vezi: de cînd s-a

? _ojat de la Moscova, Ivan Fiodorovici n-a fost decît de

â ori pe la mine. Prima oară mi-a făcut o vizită de

rtoazie, ca unei vechi cunoştinţe, iar a doua oară - acum

îteva zile - a venit ştiind că era Katia la mine. Fireşte, nu pot

avea nici o pretenţie de la dînsul, îmi dau seama că n-ăre timp

_Sâ se ţină de vizite, cît este de ocupat în momentul de faţă,

vous comprenez, cette affaire, et la mort terrible de votre

papa¹, dar acum aflu că între timp a mai fost o dată pe aici,

acum şase zile, dar nu la mine, ci la Lise. N-a stat decît cinci

minute şi a plecat. Mi-a spus Glafira după trei zile şi trebuie

să-ţi mărturisesc c-am fost grozav de surprinsă. Am chemat-o

numaidecît pe Lise care mi-a rîs în nas: „A crezut, zice, că

dormi, şi atunci a intrat la mine; voia să se intereseze de

sănătatea matale". Şi probabil aşa a şi fost. Dar Lise, vai,

Doamne, nu pot sâ-ţi spun cît mă necăjeşte fata asta!

Inchipuieşte-ţi că în aceeaşi noapte, acum patru zile vreau sâ

spun, cînd ai fost ultima oară pe la noi, a avut o criză de

nervi, dar una destul de serioasă: ţipete, strigăte, isterie! De

^cepe mine nu mă apucă niciodată istericalele? A doua zi altă

^cnzâ, a treia zi alta şi ieri starea asta morbidă! Aşa, din senin,

* început să strige la mine: „Nu pot să-l sufăr pe Ivan

orovici, ^zi^ce> te rog foarte mult să nu-l mai primeşti dacă

^e> sâ-i trimiţi vorbă că nu eşti acasă!" Am rămas încre-

^{1 a}- „Şi pentru ce, mă rog, i-am obiectat eu, să nu mai

_c. . ^{sc m ca}să un tînăr atît de civilizat şi de cult, asupra

^a s-a abătut o nenorocire atît de mare?" Pentru că, orice

^_^rc>ate întîmplările astea sînt o adevărată calamitate pe

Si. procesul asta şi moartea cumplita a tatălui dumitale (fr.).

capul unui om şi nu-i o fericire, nu-i aşa? Atîta i-Lisei ca să pufnească în rîs şi încă într-un fel destul d ''^ tor. Mi-a părut bine totuşi c-am reuşit cel puţin s-o

lese. Poate c-au să-i treacă nervii acum, mi-am zis m ' că şi eu mă gîndeam să nu-l mai primesc pe Ivan Fiodo ■ ^S drept pedeapsă pentru vizitele astea ciudate, făcute fără r şi permisiunea mea, ba chiar voiam să-i cer explicaţii. Azi ri mineaţă însă, Lise abia s-a sculat din somn şi ce să vezi' ştiu ce i-o fi căşunat pe Iulia, că nici una, nici două, jart « trage o palmă! Nu e monstruos? Eu, care totdeauna le-am spus jupîneselor mele dumneata! Şi după un ceas, cine crea c-o ia în braţe pe Iulia şi-i sărută picioarele: Lise. Şi tot ea îmi trimite apoi vorbă că nu mai vrea să mă vadă şi că niciodată n-o să mai calce la mine în cameră. Cu chiu, cu vai, aşa cum sînt, cu piciorul ăsta bolnav, mă tîrăsc pînâ la ea şi cum ma vede îmi sare de gît, mă sărută şi începe să plîngă şi, tot aşa, sărutîndu-mă, fără nici o vorbă, mă scoate pur şi simplu pe uşă afară, îneît pînă la urmă n-am izbutit să aflu ce-i cu ea. Singura mea speranţă ai rămas acum dumneata, dragul meu Aleksei Fiodorovici, soarta mea e în mîinile dumitale! Te rog du-te s-o vezi pe Lise şi încearcă s-o descoşi, aşa cum ştii numai dumneata, poate afli ce s-a întîmplat şi pe urmă vino să-mi spui şi mie, ca unei mame, pentru că îţi dai seama ca dacă lucrurile au să meargă tot aşa, mă prăpădesc, sau m°^r' sau fug de acasă. Nu mai pot, crede-mă, nu mai pot! ^Sin destul de răbdătoare de felul meu, dar la un moment dat se poate să-mi pierd răbdarea, şi atunci... atunci mi-e g^r0 cînd mă gîndesc ce o să se întîmple! Ah, Doamne, în s ir Piotr Ilici! exclamă ea şi, ca prin farmec, se lumină la zărindu-l în prag pe Piotr Ilici Perhotin. Ai întîrziat, vez ■ întîrziat! Bine, stai jos şi spune, hotarăşte-mi soarta, ce avocatul? Unde te duci, Aleksei Fiodorovici? - La Lise.

389

Ah da! N-ai să uiţi ce te-am rugat, nu-i aşa? E soarta

"n IOC!

¹¹¹⁶ N am ^{sa u}^ §i dacă am să pot... dar nu ştiu, fiindcă am

afprea mult, îngâimă Alioşa, grăbindu-se s-o şteargă. ¹¹¹ Ba nu, ba nu, să vii neapărat, nu „dacă am să pot", altfel t strigă după el doamna Hohlakova, dar Alioşa şi închi­sese uşa.

III DRĂCUŞORUL

Intrind în odaia fetei, Alioşa o găsi pe Lise tolănită în fotoliul în care o scoteau s-o plimbe pe vremea cînd nu putea încă umbla. Fata nu se ridică să-l primească, nici măcar nu se clinti din loc, numai ochii ei ageri se aţintiră pătrunzători asupra lui. Avea o privire înfrigurată şi era palidă, aproape lividă la faţă. Alioşa rămase surprins văzind cît se schimbase în aceste zile, i se păru chiar ceva mai slabă ca înainte. Lise nu se învrednici să-i dea mîna. El îi atinse uşor degetele fine, lungi, ce zăceau inerte în poală, apoi se aşeză tăcut în faţa ei.

- Ştiu că te grăbeşti să ajungi la închisoare, spuse fata pe ^{w ton} răstit. Şi mama te-a ţinut aproape două ore ca să-ţi Povestească ce a fost şi cum a fost cu mine şi cu Iulia.

~ De unde ştii?

-Am ascultat la uşă. Ce te uiţi aşa la mine? Aşa-mi place ^e. ^ascult la uşă şi am să ascult mereu, de cîte ori o să am ^{c ef}> nu văd ce poate fi rău într-asta! Şi n-am de gînd să-mi ^ceriertare.

~ ^E?ti supărată? p ^lmPotrivă, mă bucur. Stăteam acum şi mă gîndeam

cuv ^{a nU Şt}'^{u cîta oarâ: ce} ^^me a™ fă^cut că mi-am luat i frapoi şi n-am vrut să mă mărit cu dumneata.

^Qumneata nu eşti bun de bărbat; dacă, fiind soţia

390__________________________

dumitale, m-aş îndrăgosti de altcineva şi te-aş duci un bilet, ai fi în stare cu siguranţă sa faci

^atl1

asta, ba chiar să-mi aduci şi răspunsul. La patruzec' h încă o să umbli cu scrisorile mele.

Şi începu să rîdă în gura mare. Alioşa zîmbi.

- Ai în dumneata un grăunte de răutate şi în aceW f

o mare candoare. ^

- Candoare, se poate, de aceea probabil nu mi-e ruşin dumneata. Şi nu numai că nu-mi este ruşine, dar nici vreau să-mi fie ruşine de dumneata, da, tocmai de dumneat Alioşa, spune-mi de ce nu pot să te respect? Mi-eşti tare drac dar nu am nici un pic de respect pentru dumneata. Dacă te-as respecta, nu ţi-aş vorbi aşa, fără nici o sfială, nu?

- Probabil.

- Crezi într-adevăr că nu mi-e ruşine de dumneata?

- Nu, nu cred.

Lise rîse din nou, nervos; vorbea precipitat.

- I-am trimis nişte bomboane fratelui dumitale, Dmitn Fiodorovici, la închisoare. Alioşa, ştii ce drăguţ eşti! Toata viaţa am sâ te iubesc mult de tot, pentru că mi-ai dat voie cu atîta uşurinţă să nu te mai iubesc.

- Pentru asta m-ai chemat azi?

- Ţineam să-ţi împărtăşesc o dorinţă de a mea. Uite. grozav aş vrea să mă chinuiască cineva, un om care să se însoare cu mine şi apoi să mă chinuiască, sâ mă înşele, Si-ⁿ cele din urmă să mă părăsească, să plece. Nu vreau sâ fiu fericită!

- îţi place haosul?

- Ah, da, haosul, asta doresc! Aş avea poftă să dau foi­oasei. Caut mereu să-mi închipui cum ar fi dacă m-as ^^u i-aş da foc pe furiş, neapărat aşa, pe furiş. Toata luni ^ zbate să-l stingă, şi focul arde înainte, iar eu, ştiind ce întîmplat, tac chitic. Ştiu şi tac chitic. Vai, ce tîmp^en Groaznic mă plictisesc!

ci făcu un gest de om sătul pînă-n gît. Trăieşti în bogăţie, rosti cu glas scăzut Alioşa. r)ar ce, crezi că-i mai bine să fii sărac?

M

Aşa spunea pesemne monahul acela al dumitale, răpo-

1 Dar nu-i adevărat. Vreau să fiu bogată şi toţi ceilalţi meni să fie săraci. Să mă îndop toată ziua cu bomboane şi fri că şi să ^nu ^^{au mm}ân^ui ⁿi^ci ° fărîmiţâ. Ah, nu vreau s-aud nimic, nu vreau s-aud nimic! dădu ea din mîini, deşi Alioşa nici măcar nu deschisese gura. Mi-ai mai spus lucrurile astea «i altă dată, le ştiu pe de rost. Sînt plicticoase. Dacă aş fi săracă, sînt convinsă că aş omorî pe cineva şi, chiar aşa, bogată fiind, poate c-am să ucid. Ce rost are să stai degeaba? Ştii, mi-ar plăcea grozav să secer un lan de secară. Am să mă mărit cu dumneata şi o să trăim la ţară, o să te faci ţăran, ţăran sadea, şi o să avem un mînz, vrei? II cunoşti pe Kalganov?

- îl cunosc.

- Umblă cu capul în nori. Zice că n-are nici un sens să trăieşti cu adevărat, că-i mai plăcut să visezi. Viaţa reală e plicticoasă, pe cînd aşa, poţi să-ţi închipui tot ce doreşti. Vrea să se însoare, mi-a şi făcut o declaraţie de dragoste. Ştii să te joci cu o sfîrleăză?

-Ştiu.

~ Şi el tot aşa e, ca o sfîrleăză; nu trebuie decît să-l •nvîrteşti, să-i dai drumul şi, după aceea, să-l mîi tot timpul ^u biciul. Poate c-am să mă mărit cu el şi am să-l mîn toată ^Vlata cu biciul. Nu te simţi prost să stai cu mine?

-Nu.

Irebuie să fii tare supărat pe mine că nu-ţi vorbesc _s. ^{Pre cele} sfinte. Nu ţin deloc să fiu sfîntă. Spune-mi, ce-am _m ^tesc P^e lumea cealaltă, dacă s-ar întîmpla să fac un păcat

^e tot, cel mai mare dintre toate? Dumneata trebuie să ^şt" precis.

392