Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

' PX2. S^

acela, nici măcar nu-i auzise intrînd pe cei care venise aresteze. A fost luat prin surprindere înainte de a fi ^aP^u pregătească un răspuns.

um iată-l aici, în faţa judecătorilor lui, în faţa celor eazâ să-i hotărască soarta. Domnilor juraţi, sînt ^caf6 ■ ari în cariera noastră cînd sufletul tresare înfiorat de ••"P . f_aţ_a omului, cînd se nelinişteşte pentru el! Cînd ne am frica animalică pe care o simte criminalul văzînd ¹¹¹¹ 1 este pierdut, deşi continuă să lupte, ferm hotarit să se ^c «ivească pînâ la sfîrşit. Cînd instinctul de conservare, r autoapărare, se trezeşte brusc în el şi, încercînd să se l eze cu orice preţ, acuzatul se uită întrebător în ochii tăi, întind asupra ta o privire pătrunzătoare, chinuită, nu te mai lâbeşte o clipă, te studiază, îţi cercetează chipul, caută să-ţi citească gîndurile, aşteaptă să vadă din ce parte va fi atacat, făurind într-o secundă în mintea lui răvăşită mii de planuri şi în acelaşi timp fiindu-i teamă să nu scape o vorbă fără rost! Atît de înjositoare sînt momentele acestea pentru sufletul omenesc, atît de spinoasă şi crîncenă trecerea prin vămile văzduhului, atît de groaznică e rîvna aceasta sălbatică de ani­mal hăituit, care vrea să-şi scape pielea cu orice preţ, încît uneori chiar anchetatorul are o strîngere de inimă şi se simte cuprins de milă faţă de criminal! Cunoaştem aceste împre­jurări, fiindcă le-am văzut cu ochii noştri. La început, năuc şi speriat, a lăsat sâ-i scape cîteva cuvinte compromiţătoare: «Am vărsat sînge... Trebuie să-mi primesc pedeapsa!» a exclamat el. Şi-a venit însă număidecît în fire. Nu şi-a Pregătit încă răspunsul, nu ştie prea bine ce trebuie să spună, ^{31 e} gata să nege cu încăpăţînare, fără să aducă nici o ^ovadâ: «Nu sînt vinovat de moartea tatălui meu!» Iată deo-

pavăza la adăpostul căreia mai nădăjduieşte încă să ndica o baricadă. Şi, fără să mai aştepte întrebările ^e atorilor, încearcă să explice vorbele nesocotite ce i-au ^m primul moment, declarînd că se consideră totuşi

^vulovat A

_a ' ^aar numai de moartea slugii Grigori. «De mina mea

tata ' ^recunosc» sînt vinovat, dar cine l-a ucis atunci pe

°ninilor, cine, dacă nu eu?» închipuiţi-vâ, el ne

întreabă pe noi, tocmai pe noi, care veniseram acni ca să-l interogăm! Reţineţi, vă rog, aceste cuvinte c ^ preîntîmpine orice întrebări: «Cine, dacă nu eu¹?» v ^Or ' instinctivă, naivitatea şi nerăbdarea atît de caract ■ Karamazovilor! «Nu eu l-am ucis, susţine el nici c ^S^' gîndiţi c-aş fi putut face o faptă ca asta! Am vrut e* i ' domnilor, ce-i drept, am avut intenţia asta, mărturisest ' pripă (o, mereu se grăbeşte să anticipeze dumnealui') ' sînt nevinovat, nu l-am ucis eu!» Vrea să ne facă o con' destăinuindu-ne c-ar fi avut intenţia să-l ucidă, ca să ved cît este de sincer şi să ne convingem că într-adevăr nu este ucigaşul. O, în asemenea situaţii, criminalul este de multe teribil de imprudent şi de credul! Şi atunci, în aparenţa cu torul întîmplător, anchetatorii îi pun cea mai naivă întrebare «Nu cumva Smerdiakov e asasinul?» S-a întîmplat exact ceea ce era de prevăzut: a fost grozav de contrariat că l-am luat prin surprindere şi i-am jucat festa tocmai cînd se pregătea să-l acuze pe Smerdiakov şi nu aştepta decît un prilej potrivit pentru ca ipoteza aceasta să pară cît mai verosimilă. Cu firea lui excesivă, cade imediat în extrema cealaltă şi caută din răsputeri să ne demonstreze ca Smerdiakov nu putea să ucidă, nu era în stare să ucidă. Nu trebuie să-i daţi însă crezare, nu este decît un vicleşug, m nu se gîndeşte măcar să renunţe la acuzaţia pe care voia s-o pună în sarcina lui Smerdiakov; dimpotrivă, va recurge dtf nou la ea mâi tîrziu, pentru că nu există altcineva asupra căruia ar putea să arunce vina, dar va aştepta o alta ocaae. fiindcă deocamdată i s-au stricat socotelile. Va reveni totuşi asupra ei - poate mîine sau chiar peste cîteva zile - cînd se v ivi un moment prielnic, momentul cînd va putea exclam³ sfîrşit: «Vedeţi, eu însumi am combătut ipoteza Smerdiakov mai stăruitor chiar decît dumneavoastră, aduceţi aminte - nu-i aşa? - dar acum m-am convins, omorît pe bătrîn, cine altul putea s-o facă dacă nu el-*

11K

jCARAMAZOV

611

" _sa se mulţumeşte să nege totul cu înverşunare; v" _a şi mînia de care e stăpînit îi inspiră însă cea mai " milă şi mai copilăroasă explicaţie: acuzatul caută să "^eVer dinţeze că într-adevăr s-a uitat pe fereastră, dar că s-a "^e ' timidat şi ^a plecat. Lucrul cel mai grav pentru el este ^illt0 unoaşte toate circumstanţele, habar n-are ce a declarat • n despre care nu ştie că a înviat din morţi- Se pro-_ă la percheziţia corporală. Formalitatea aceasta îl te din fire, dar în acelaşi timp îl face să prindă curaj; lui nu se găsesc decît jumătate din bani, restul a ,f sDârut _ca prin farmec. Abia atunci, probabil, enervat peste măsură şi continuînd să nege totul cu încăpăţînare, îi vine în minte prima oară ideea cu amuleta. Cu siguranţă însă că el îşi dă seama cît e de absurdă, şi asta îl munceşte, îl roade cumplit, nu ştie cum să facă să pară cît mai plauzibilă, cum să combine lucrurile ca să iasă un roman cît mai veridic. în asemenea cazuri, înainte de toate, instrucţia nu trebuie să-i lase nici un răgaz criminalului să se pregătească, ci să inter­vină brusc, luîndu-l prin surprindere, în aşa fel încît el să-şi dea pe faţă gîndurile cele mai ascunse, cu toată naivitatea contradicţiilor şi inconsistenţa lor trădătoare. Singurul mijloc de a-l face pe criminal să vorbească este să-i comunici pe neaşteptate, la un moment dat - în aparenţă ca din întîmplare -un fapt nou, o circumstanţă extrem de importantă, dar pe care m nici un caz nu putea nici s-o prevadă, nici măcar s-o bănuiască. Şi noi ţineam de mult, da, de mult în suspensie ^s"ipriza aceasta - în speţă, declaraţia lui Grigori cu privire la ^sa P^{e car}e inculpatul o lăsase deschisă la plecare. Uitase cu ^u °^e uşă, nici prin gînd nu-i trecea că Grigori ar fi putut ^vadâ. Efectul a fost într-adevăr formidabil. Inculpatul a ca ars şi _a început să zbiere: «Smerdiakov, Smerdiakov îs.» dînd astfel în vileag, fără să vrea, gîndul ascuns, m care îşi punea toate speranţele, şi cea mai ^Ver°similâ în acelaşi timp, fiindcă Smerdiakov n-ar fi putut

612________________________________

să-l omoare pe batrîn decît după ce inculpatul îl Grigori şi o luase la fugă. în clipa cînd i-am cunoştinţa că Grigori văzuse uşa deschisa înainte de prăbuşit la pămînt şi că, ieşind de la el din odaie, îl _a ^t'' Smerdiakov cum gemea după peretele de _Sc" ^ Karamazov, ca şi cînd i-aş fi dat lovitura de graţie a • ⁿ' năucit. Stimatul meu coleg, spiritualul Nikolai Parfi_otl ^ mi-a mărturisit mai apoi că în momentul acela i-a fost m'l el, încît i-au venit lacrimile în ochi; atunci, ca sa lucrurile, inculpatul s-a grăbit să ne servească povestea cu faimoasa amuletă: «Fie, s-a hotărît el, în dacă-i aşa, să vă spun cum a fost!» Domnilor juraţi, v-; arătat adineauri de ce mi se pare atît de absurdă legenda cu banii cusuţi în punguliţa-amuletă cu o lună înainte, şi absurda încă e puţin zis; cred că nu se putea scorni ceva mai dubios decît această explicaţie în cazul de faţă. Chiar dacă ar fi sâ punem rămăşag, mă îndoiesc că s-ar găsi cineva care sa născocească o poveste mai neverosimilă. Nu e mai puţin adevărat însă că în asemenea ocazii poţi foarte bine sa-l înfunzi şi să-l reduci la tăcere pe «romancier», tocmai în clipa cînd se socoate triumfător, cu ajutorul unor nuci amănunte, acele amănunte în care este atît de bogată reali­tatea şi pe care aceşti nefericiţi creatori involuntari de romane le neglijează de obicei, sau poate chiar nici nu se gîndesc la ele, considerîndu-le complet insignifiante şi perfect inutile Au altă treabă dumnealor, în momentul acela, decît să-şi piardă vremea cu mărunţişuri! Cînd minţea lor făureşte o construcţie atît de măreaţă, cum îşi permite cineva sa se ocupe de bagatele! Tocmai din pricina asta căd în capcan Bunăoară, inculpatul e întrebat: «Bine, dar de unde ai ^u^ materialul din care ţi-ai confecţionat punguţa, cine ţi-a cusu - ^ «Am cusut-o singur, cu mîna mea.» «Şi de unde ^

pînza?» Inculpatul începe să se enerveze, i se pare pur

şi sim-

piu jignitor, e chiar sincer indignat, da, da, indignat, vă r e

jCARAMAZOV

613

^~H ti ca i se pot pune asemenea întrebări! Aşa sînt toţi.

"^lâC t o bucata din cămaşa mea.» «Perfect. Prin urmare,

*^ fl'inineaţa o să găsim printre rufele dumitale o cămaşă

^ rlin care lipseşte o fîşie. Şi gîndiţi-vă, domnilor juraţi,

^ azul cînd am fi gasit-o într-adevăr (şi era imposibil să

^C Hsra peste ea în vreo valiză sau în scrin, dacă ar fi existat

ⁿ alitate), cămaşa asta ar fi constituit o probă, da, o probă

abilă în favoarea declaraţiilor lui! E un lucru pe care

atul nu l-a înţeles. «Nu-mi amintesc în ce am cusut banii,

poate

nu era o cămaşă, ci o bonetă de-a gazdei.» «Ce

boneta?» «Am luat-o de la dînsa din casă, era o vechitură, o zdreanţă de percal.» «Ţii minte precis?» «Nu, nu-mi aduc prea bine aminte...» Şi îşi iese din sărite, e furios, deşi, gîndiţi-vă şi dumneavoastră, cum se putea să nu-şi amintească? în momentele cele mai cumplite din viaţă, bunăoară cînd un condamnat este dus la eşafod, tocmai asemenea detalii se imprimă adînc în memorie. Nenumărate lucruri s-ar putea să i se şteargă din minte, în schimb, un acoperiş verde, zărit în treacăt pe drum, sau stăncuţa de pe crucea bisericii sînt amănunte pe care nu le mai poate uita. Aşa şi în cazul prezent; ca să-şi coasă amuleta, inculpatul s-a ascuns probabil de cei din casă; e imposibil deci să nu ţină minte teama umilitoare pe care a simţit-o atunci cînd stătea Pierit să nu intre cineva în odaie şi să-l surprindă cu acul în ^mînâ, cum sărea în sus la orice zgomot şi fugea repede după Paravan (fiindcă există un paravan la el în cameră)... Dar,

omnilor juraţi, ce sens are să intru în atîtea amănunte, să vă

P'ictisesc cu tot felul de mărunţişuri? exclamă deodată Ippolit

'ovici. Lucrurile astea au totuşi un sens, tocmai pentru că

^Cu patul, pîna în clipa de faţă, se încâpăţînează să stăruie

_d ^{pra u}nei prezumţii absurde! în ultimele două luni, adică

ⁿoapt_ea fatală şi pînă astăzi, n-a fost în stare să explice

(j. . ' ^sa aducă nici un fapt probatoriu pentru a susţine

aţule lui fanteziste de la început; «Astea sînt fleacuri,

614

pretinde el, nimicuri fără nici o importanţa, trebui credeţi pe cuvînt!» O, am fi bucuroşi sa-l credem d' ^ inima am vrea să-l credem, chiar fara alta dovad ^ cuvîntul lui! Doar nu sîntem nişte şacali însetaţi de - '' omenesc! Daţi-ne, vă rog, indicaţi-ne un singur fapt _c ^ pledeze în favoarea inculpatului, şi vom fi fericiţi, dar u_n ^ palpabil, real, şi nu nişte simple deducţii bazate pe exn feţei acuzatului, aşa cum a făcut fratele lui, sau presupun că atunci cînd s-a bătut cu pumnul în piept a vrut cu sigurant să-i arate amuleta, deşi afară era întuneric beznă. Vom în gistra cu bucurie acest fapt nou şi vom fi primii care s renunţăm la toate capetele de acuzare, ba chiar vom fi gata _a le combatem. Deocamdată însă justiţia îşi cere drepturile şi sîntem obligaţi să stăruim în acuzaţiile pe care i le aducem fără să renunţăm la nimic." Ippolit Kirillovici trecu apoi la concluzii, încheindu-şi astfel rechizitoriul. Era febril, voci­fera, cerînd răzbunare pentru sîngele vărsat, sîngele unui părinte ucis de propriul său fiu cu „scopul mîrşav de a 1 jefui". Insistă cu toată energia asupra tragicei înlănţuiri strigătoare la cer a faptelor. „Orice v-ar spune în pledoana sa apărătorul, al cărui talent oratoric se bucură de atîta faima adăugă el, divulgîndu-şi simţămintele fără să vrea. Oricita zguduitoare elocinţâ ar desfăşura, mizînd pe sensibilitatea dumneavoastră, nu trebuie să uitaţi nici o clipă că va aflaţi aici în templul justiţiei noastre. Nu uitaţi că sînteţi aparatoru dreptăţii noastre, apărătorii sfintei noastre Rusii, a temei* sale, a familiei sale, a tot ce are ea mai sfînt! Da, dunw^eJ voastră reprezentaţi aici întreaga Rusie şi sentinţa rostita domniile voastre va răsuna nu numai în această incinta, &^m ei se va raspîndi pînă în cele mai îndepărtate colţuri ale ţan şi toată Rusia va asculta cuvîntul apărătorilor şi P^{e ce} " judecătorilor ei, va primi cu bucurie sau va fi adînc întns de sentinţa pe care domniile voastre veţi găsi cu cale s-o Cruţaţi-o de o nouă suferinţă, nu înşelaţi aşteptările R^u~

KARAMAZOV

615

— fatala zboară mai departe, ducîndu-ne poate la pieire! V⁰¹ . jg _cjnd Rusia sta cu braţele întinse, strigîndu-ne să £ . goana ei, iureşul acesta năprasnic, turbat! Şi dacă ^St lte popoare se dau deocamdată la o parte din calea ^C î'oasei troici care aleargă înainte dezlănţuită, nu se ştie - ele se feresc din respect, cum ar fi dorit poetul, sau cu „a _ e un lucru la care va cer să vă gîndiţi. Cu groază şi ate cu dezgust, şi încă este spre binele nostru că se feresc ,. ^mul ei, dar vă întreb ce-o să fie cînd nu vor mai vrea s se dea la o parte şi se vor ridica în calea fantasmei zburătoare ca un zid inexpugnabil şi vor curma zănatica dezlănţuire a desfrîului nostru, vrind să se salveze şi, o dată cu ele, să salveze cultura şi civilizaţia! De mult au început să se audă în Europa glasuri alarmate. Şi zvonul lor e din ce în ce mai puternic. Nu le puneţi la încercare, nu sporiţi ura lor crescîndă printr-o sentinţă care ar putea să justifice pari­cidul!..."

într-un cuvînt, deşi se înfierbîntase peste măsură, Ippolit Kirillovici deveni totuşi foarte patetic spre sfîrşit şi finalul fu într-adevăr de un efect colosal. Terminînd, procurorul se grăbi să părăsească sala de şedinţe şi puţin mai lipsi să nu-şi piardă cunoştinţa după ce trecu în camera de alături. Şi, cu toate că nimeni din sală nu se gîndi să-l aplaude, discursul lui avu darul să-i mulţumească pe oamenii serioşi. Nu tot atît de Mulţumite se arătară doamnele; la drept vorbind însă, şi dum­nealor apreciaseră elocinţa procurorului, cu atît mai mult, cu ^Clt nu li se părea chiar atît de primejdioasă şi se aşteptau ca etiukovici să facă minuni. „în sfîrşit, acum trebuie să ia şi el ^Vln'ul şi o să le închidă gura la toţi!" Toate privirile erau ^mtlte asupra lui Mitea; tot timpul cît vorbise procurorul, ^sese tăcut, strîngînd din măsele, cu braţele la piept şi I w pârnînt. Doar cîteodatâ ridica fruntea şi asculta cu q 'anunţe, mai cu seama atunci cînd era pomenit numele ^enKâi. Şi _cum vorbitorul găsise cu cale să citeze la un

616

moment dat părerea lui Rakitin despre dînsa, un -înveninat şi dispreţuitor îi strimbase buzele şi murm ^tl destul de desluşit: „Bernarzii!" Iar mai apoi, cînd I_D * Kirillovici povestise cum îl interogase la Mokroe, hărţuind cu tot felul de întrebări, Mitea înălţase capul şi-l _ascui pînă la capăt cu o nemăsurată curiozitate. într-un timp eh' fusese cît pe ce să sară de la locul lui şi să intervină, dar răzgîndise, mulţumindu-se să ridice dispreţuitor din um_e Finalul rechizitoriului şi în special capacităţile pe care l_e dovedise procurorul la Mokroe cu prilejul anchetei fui_a comentate cu prisosinţă de elita oraşului, care făcea tot felul de glume şi ironii pe socoteala lor: „Nu l-a răbdat inima sa nu-şi scoată meritele în vileag", vorbea lumea. Şedinţa fu întreruptă, dar pauza nu ţinu mai mult de un sfert de oră sau douăzeci de minute. Discuţiile se înfiripară pe loc, însoţite ici-colo de exclamaţii. Am reţinut cîteva dintre părerile ce mi-au ajuns la ureche:

- Un rechizitoriu foarte serios! constată într-un grup un domn cu o figură încruntată.

- Prea multă psihologie, opina altcineva.

- Dar tot ce-a spus este adevărat, are perfectă dreptate!

- în orice caz, a fost la înălţime.

- Aţi văzut cum a tras concluziile?!

- Dar şi nouă aţi văzut ce ştampilă ne-a pus! se amesteca în discuţie un al treilea. Vă aduceţi aminte ce spunea -început, că toţi sîntem la fel cu Fiodor Pavlovici?

- Şi în încheiere a afirmat acelaşi lucru. Ei, uite, ai^cl s-avem iertare, dar minte.

- Da, şi apoi au fost cîteva lucruri cam neclare.

- S-a cam înfierbîntat!

- Totuşi, e foarte abil şi a ştiut cum s-o întoarcă. A a§ tat el cît a aşteptat, dar acum şi-a dat drumul! He-he!

- Să-l auzim şi pe apărător! în alt grup, alte păreri:

KARAMAZOV_________________________________6T7_

"^ Ce rost avea să-l atace pe avocatul de la Petersburg,

"nd cu „elocinţa care mizează pe sensibilitate"? ştiţi,^CU1

pa, şi-a cam dat i _ L-a luat gura pe dinainte. __Aşae el, nervos!

^Rîdem noi, dar cum s-o fi simţind acuzatul?! _ Adevărat, ce o fi în sufletul lui Mitenka?

- Să auzim ce va spune apărarea, în al treilea grup:

- Cine-i cucoana aceea cu lornion - o vezi? - aceea grasă, de la capătul rîndului?

- Este nevastă de general, adică fostă, fiindc-a divorţat de barbatu-său, o cunosc bine!

- De-aia, pesemne, poartă lornion.

- O paţachină!

- Ba mie mi se pare destul de picantă!

- Dar blonda aceea de alături, ce zici! Parcă-i mai nos­timă!

- Frumos l-au mai încuiat la Mokroe!

- Aşa e, dar nu l-a răbdat inima şi ne-a mai spus încă o dată povestea. în ultima vreme ne-a împuiat urechile, numai despre asta vorbeşte în societate!

- De, ambiţia îl mănîncă!

- Ce să-i faci, se crede nedreptăţit omul, he-he!

~ Şi pe deasupra mai e şi foarte susceptibil! în orice caz ^{msa a f}°st prea retoric! Şi ce fraze kilometrice!

- Mereu caută să producă panică, aţi observat! Vede totul ^negru. Va amintiţi figura cu troica? „Ei îl au pe Hamlet,

• ^de°camdată, n-avem decît Karamazovi!" A adus"-o bine ^ain condei!

văzut cum a mai tâmîiat liberalismul? Se teme de Şi de avocat i-e frică.

618
- Da, e interesant de ştiut ce o Fetiukovici... " - '"^aestrul

- Orice ar spune, pe mujicii noştri nu-i baga in h chiar aşa cu una, cu două... "^

în alt grup:

- Mi-a plăcut alegoria cu troica şi cu popoarele

- Şi are dreptate să spună ca popoarele n-au sa aştepte. ^a

- Cum adică?

- Săptămîna trecută, în Parlamentul englez un deputat făcut o interpelare în legătură cu nihiliştii, întrebînd guvernul dacă n-ar fi timpul să intervină în treburile acestei naţiuni barbare, adică să ne civilizeze. Cred că la asta a vrut sâ facă aluzie Ippolit, sînt convins. L-am auzit şi sâptâmîna trecuta vorbind despre acelaşi subiect.

- Să vedem numai dac-o să le convină.

- Şi de ce nu!?

- Fiindcă noi închidem imediat Kronstadtul şi nu le mai dăm grîne. Şi atunci, de unde au să ia?

- De ce nu din America? Acum totul e importat din America.

- Aiurea!

Se auzi sunînd clopoţelul şi toată lumea se grăbi sa-l*¹ ocupe locurile. Fetiukovici urcă la tribună.

X PLEDOARIA APĂRĂRII. O BÎTĂ CU DOUĂ CAPETE

In momentul cînd renumitul orator luă cuvîntul, în sa! se lăsă o tăcere desavîrşita. Toată lumea era cu ochii laⁱ Avocatul îşi începu pledoaria simplu, deschis, convingă'⁰' fără nici un pic de emfaza. Fără nici un efect retoric & intonaţii patetice, fără cuvinte menite să înduioşeze. Ca •

_KARAMAZOV

619

vorbit într-un cerc de prieteni intimi care-l înconju­ ie. Avea o voce cu un timbru extrem de plăcut,

• învăluitoare, cu accente severe şi naive. Publicul îşi ^s°ⁿ ama însă că oratorul se putea ridica dintr-o dată la un ^ utentic, „fâcînd să vibreze coardele inimii cu o forţa P^a ■jntîlnitâ¹"- Discursul lui nu era turnat în tipare atît de ^a ecabile ca rechizitoriul lui Ippolit Kirillovici, în schimb catul nu era chiar atît de prolix şi se exprima cu mai multă ecizie Un singur lucru însă impresiona în chip neplăcut — chiar imediat - publicul feminin: felul în care oratorul se Mngea mereu din spate, mai ales la început, aplecîndu-şi lumâtarea superioară a trupului său deşirat, dar nu ca să facă o închinăciune, ci ca şi cînd ar fi vrut să se repeadă asupra auditoriului; văzîndu-l, ai fi zis că avea un resort ascuns la mijlocul spinării, aşa ca s-o poată îndoi aproape în unghi drept. După primele fraze, cuvîntarea lui păru cam dezlînată, cu fapte citate la întîmplare, fără nici un sistem, pentru a deveni pînă la urmă pe deplin închegată şi armonioasă. Pledoaria ar fi putut să fie împărţită în două: prima jumătate constituia o critică maliţioasă pe alocuri şi destul de caustică adusă rechizitoriului pe care căuta să-l răstoarne. în a doua jumătate a pledoariei îşi schimbă însă brusc şi tonul, şi maniera, dînd o turnură patetică discursului, şi publicul, care aştepta cu nerăbdare acest moment, se înfiora de plăcere. fră să facă nici un fel de introducere, apărătorul începu prin ^a spune că, deşi activitatea lui în genere se desfăşoară la ^eersburg, nu era prima oara că susţinea un proces în Provincie; deseori fusese chemat în diverse oraşe de pe terito-Kusiei să pledeze cauzele unor inculpaţi pe care accepta ^{1 a}Pere numai dacă era convins sau avea iniţial sentimentul

pn

^u sînt vinovaţi. „Aşa cum s-a întîmplat şi în cazul de faţă, §^a el. încă de cînd au apărut primele corespondenţe în .^^jn-a surprins în mod deosebit un lucru care pleda cate-^ie la poezia lui Puşkin Răspuns unui anonim (1830).

620

_DOSToi_Ev

goric în favoarea acuzatului. într-un cuvînt, vreau să """""^ m-a interesat în special un anumit fapt, altminteri de ^ frecvent în practica judiciară, dar care, nicăieri, cred conturează atît de precis ca în procesul de faţa. Deşi c-ar fi trebuit să-l menţionez de-abia în încheierea pled₀ ⁶ după ce voi fi epuizat subiectul, îmi voi permite totuşi sa împărtăşesc punctul meu de vedere de la bun început, fimn de obicei prefer să atac direct fondul unei probleme fa să-mi menajez efectele şi fără să speculez asupra impresiiln auditoriului. E poate o lipsă de prevedere din partea mea m schimb vă pot asigura c-o fac cu toată sinceritatea. Punctul meu de vedere, concluzia la care am ajuns, este următoarea' înlănţuirea flagrantă a faptelor agravează în chip zdrobitor situaţia inculpatului, dar în acelaşi timp nu există probă care, considerată independent de celelalte, să poată rezista la critică! Urmărind cazul de la distanţă, din zvonuri şi din arti­colele publicate în ziare, părerea mea începuse să se con­solideze, cînd, pe negîndite, familia inculpatului mi-a adresat invitaţia de a-l apăra. M-am grăbit să vin încoace şi, sosind aici, am putut să mă conving pe deplin. Am acceptat sa pledez în acest proces tocmai pentru a distruge nefasta conju­gare a faptelor şi a dovedi cît de puţin întemeiate, cît de ima­ginare sînt capetele de acuzare privite separat."

După această introducere, apărătorul făcu următoarea declaraţie:

„Domnilor juraţi, sînt străin de oraş, proaspăt venit printre dumneavoastră. Impresiile mele deci nu pornesc de ^a o idee preconcepută. Inculpatul, un om impulsiv şi pâti"¹³' din fire, n-ă avut prilejul să mă jignească niciodată, aşa cu probabil s-a întîmplat cu sute de persoane din localitate, ce^ ce explică faptul că atîta lume şi-a făcut o proasta despre dînsul. Recunosc, fireşte, că morala publică dreptul să fie scandalizată, inculpatul este într-adevăr un turbulent, incapabil sa-şi tempereze pornirile. Cu toate