Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

CsH

XII ...DECI NICI OMOR N-A FOST

„îngăduiţi-mi, domnilor juraţi, să vă amintesc că este în joc viaţa unui om şi că trebuie să procedăm cu toată atenţia. Reprezentantul Procuraturii, după propriile sale declaraţii, pe care le-am auzit cu toţii adineauri, a şovăit pînă în ultima clipă, adică pînă în ziua procesului, să-l acuze cu toată convingerea pe inculpat de crimă cu premeditare, a şovăit pînă în momentul cînd a avut în faţa ochilor scrisoarea fatala scrisă «la beţie», care ne-a fost prezentată în instanţă. «Crima a fost săvîrşită punct cu punct după acest plan!» exclamă procurorul. Repet însă: inculpatul a alergat într-un suflet la tatăl său să-şi caute iubita, numai şi numai pentru ea, ca să vadă dacă nu cumva se află acolo. Este un fapt incontestabil. Dacă ar fi găsit-o acasă la ea, cu siguranţă c-ar fi rămas lînga dînsa, nu s-ar mai fi gîndit să se ducă nicăieri şi deci nu şi-ar fi respectat legâmîntul făcut în scrisoare. A alergat la întîmplare, mînat de un imbold spontan, şi cine ştie dacă in momentul acela se mai gîndea la răvaşul pe care-l scrisese «la beţie». «Bine, dar a luat cu el pisălogul de aramă?» spun^e acuzarea, şi poate că vă aduceţi aminte la ce argumentaţi psihologică a dat naştere acest unic fapt, de ce inculpatul tr buia neapărat să se înarmeze cu pisălogul cu un scop p^reC sâ-l ia cu el pe ca pe o armă etc, etc. Totuşi, mă gîndesc la lucru foarte simplu: ce s-ar fi întîmplat dacă pisălogul n-ar stat la vedere, pe policioara de unde l-a luat inculpatul, ci a

KARAMAZOV

635

[ în dulap? Acuzatul n-ar mai fi dat cu ochii de el şi '"r fugit cu mîinile goale, neînarmat, şi poate că n-ar mai fi "t pe nimeni. Cum mai pot deduce atunci că omul nostru ° fi înarmat intenţionat cu pisălogul şi că deci crima ar fi premeditată? Da, e adevărat că s-a lăudat în gura mare

■ toate localurile c-o să-şi ucidă tatăl, iar cu două zile

ainte de crimă, în seara cînd a scris în stare de ebrietate hletul, er^a liniştit, nu s-a certat decît cu un băiat de prăvălie, fiindcă, zice acuzarea, «Karamazov trebuia neapărat să se certe cu cineva»; la care s-ar putea foarte bine răspunde că atunci cînd un om pune la cale o asemenea crimă, şi încă săvîrşită după un plan meditat pe îndelete, înfăptuită punct cu punct după acest plan, cu siguranţă că n-ar mai fi căutat ceartă cu luminarea, nu s-ar fi luat la harţă nici cu băiatul acela de prăvălie, ba poate chiar nici n-ar fi intrat în local, fiindcă sufletul celui care rumegă o faptă ca asta e dornic de linişte, caută să se estompeze, să dispară, să treacă neobser­vat, să nu-l vadă şi să nu-l ştie nimeni. «Uitaţi de existenţa mea, dacă se poate», parc-ar vrea să zică. Şi asta nu din calcul, fără doar şi poate, ci din instinct. Domnilor juraţi, psihologia, aşa cum am spus, este ca o bîtă cu două capete, pe care noi Ştim s-o mînuim şi ale cărei subtilităţi le putem şi noi înţelege! Cît priveşte ameninţările vehemente proferate prin localuri timp de o lună înainte de nenorocire, gîndiţi-vă numai cîte nu strigă copiii cînd se ceartă sau beţivii cînd ies ""i circiumă afumaţi şi cu ţîfna în nas? «Te tai în bucăţi!» "■neninţă ei, şi totuşi nu se întîmplă nimic. Oare scrisoarea

t^â nu este şi ea expresia unei stări de surescitare nervoasă PŢovocatâ de băutură? Nu seamănă oare leit cu răcnetele

flvilor la ieşirea din circiumă: «Vă omor, pe toţi vă omor!» ^{Ce n}~^ar fi aşa, de ce oare n-ar putea să fie aşa? De ce

boarea asta trebuie neapărat să fie fatala, şi nu ridicolă?

biletul

a devenit un corp delict numai şi numai pentru că tatăl
636

inculpatului a fost găsit în propria-i odaie asasinat n ~~~^ un martor l-a văzut pe inculpat fugind prin grădina î_n ^U °^a pentru ca martorul respectiv a fost la rîndul său doh - ^ acesta; de aceea crima a fost înfăptuită punct cu punct d ^t program, de aceea scrisoarea, din ridicola, a devenit f Slavă Domnului, am atins, în sfîrşit, nodul problemei- «n a fost în grădină, înseamnă că el a ucis!» Toată acuzare sprijină pe aceste cuvinte: dacă a fost, negreşit înseamnă câ este făptaşul. Dar dacă nu înseamnă nimic, deşi a fost • grădină? O, sînt perfect de acord, înlănţuirea faptelor, coinc' denţele sînt elocvente! Dar luaţi fiecare fapt în parte şi ana lizaţi-l fără să ţineţi seama de rest: de ce, de pildă, acuzarea nu vrea cu nici un preţ să admită veridicitatea declaraţiei inculpatului, care afirmă că s-a grăbit să se îndepărteze de fereastra tatălui său? Aduceţi-vă aminte de sarcasmele pe care şi le-a permis la un moment dat acuzarea pe socoteala «timidităţii» şi «sentimentelor filiale» ce s-au trezit subit în sufletul ucigaşului. Dar dacă, totuşi, aşa s-a întîmplat în reali­tate sau cu oarecare aproximaţie? Poate că inculpatul a avut, totuşi, un sentiment de respect, dacă nu de timiditate? De ce n-am putea admite c-a fost aşa? «Cred că mama s-a rugat atunci pentru mine», declară la interogatoriu inculpatul, explicîndu-şi astfel faptul c-a fugit de la fereastră, de îndată ce s-a convins că Svetlova nu se afla în odaia tatălui sau. «Dar cum putea sâ-şi dea seama, aruncînd o privire pe fereas­tră?» obiectează acuzarea. Şi de ce nu? Fereastra s-a deschis după ce inculpatul bătuse în geam potrivit semnalului ştiut-Fiodor Pavlovici putea foarte bine sâ fi rostit un cuvînt, sâ n scăpat un strigăt care să-i dovedească feciorului sau <* Svetlova nu era înăuntru. De ce sâ presupunem câ lucrufi

s-au petrecut neapărat aşa cum ne imaginăm noi. place nouă sâ ne imaginam? în realitate, pot sa intervin³ mie şi unu de elemente care să scape spiritului de obsen'3¹

637

• mai subtil psiholog. «Bine, dar Grigori a văzut uşa veţi spune dumneavoastră, prin urmare, inculpatul cu siguranţă în casă, şi deci el este ucigaşul.» în ce "*" _uşa₇ domnilor juraţi... Vedeţi dumneavoastră, nu ^ • - decît un singur martor care a văzut-o deschisă, şi mar-l respectiv în momentul acela era într-o stare care... Dar - zicem c-a fost aşa, sâ admitem că uşă era într-adevăr chisâ, că inculpatul a minţit, da, a minţit dintr-un instinct , _conservare, lucru foarte explicabil în situaţia lui, să pre-nunem c-a pătruns totuşi în casă, c-a intrat în odaie. Ei şi? De ce trebuia în mod necesar să ucidă, dacă a intrat în casă? putea foarte bine să dea buzna înăuntru, să treacă dintr-o cameră într-alta, cercetîndu-le în fugă, să-l îmbrîncească, sau chiar să-l molesteze pe tatăl său şi, după ce se va fi încredinţat că Svetlova nu se afla înăuntru, să fugă, fericit că n-a găsit-o acolo şi că a plecat fără să fi săvîrşit o vărsare de sînge. Tocmai de aceea, poate, puţin mai apoi a sărit peste gard, să vadă ce face Grigori, pe care-l lovise fără sâ-şi deâ seama într-o clipă de enervare; de aceea, poate, în sufletul lui a putut să încolţească un sentiment curat de milă, de compa­siune: pentru că reuşise să scape de tentaţie, pentru că se simţea cu inima uşoară şi era fericit că nu-şi omorîse tatăl. Acuzatorul public zugrăveşte cu o elocinţă emoţionantă teri­bila încercare prin care a trecut inculpatul în hanul din satul Mokroe, starea lui sufletească în momentul cînd dragostea Ş'-a deschis din nou porţile în faţa lui, chemîndu-l la o viaţă "°uâ, şi cînd şi-a dat seama că el nu mai avea dreptul să '"oească, fiindcă lăsase în urma lui cadavrul însîngerat al ^a'iu său şi deci trebuia să-şi primească pedeapsa! Vasâzică, ^Omnul procuror admite că inculpatul poate fi capabil de ^agoste, folosind din nou o explicaţie psihologică în ^Jera domniei sale: «O stare de beţie, zice el, răgazul de ^Se niai bucură criminalul în drum spre eşafod» etc, etc.
638

Dar, domnule procuror, vă întreb pentru a doua

KARAMAZOV

639

^oarâ.

i

Putut

cumva aţi creat un personaj nou? Chiar atît de abrut de împietrit la inimă să fie inculpatul, încît sa se mai f gîndi în acel moment la dragoste şi la modul cum să ' în eroare justiţia, dacă într-adevăr sîngele tatălui său i ^

împovărat cu adevărat conştiinţa? Nu, nu şi iarăşi nu'în r

■ * ^tipa

cînd ar fi descoperit în fine că este iubit, că dragoste cheamă la ea, făgăduindu-i o fericire nouă - pot să jur _De vreţi c-ar fi simţit un îndemn nestăvilit, o nevoie năprasni de a dispărea de pe faţa pâmîntului, de a se sinucide, şi _cu siguranţă c-ar fi făcut-o dacă ar fi lăsat într-adevăr în urmă cadavrul tatălui său! O, nu, fireşte că atunci n-ar mai fi uitat unde-şi pusese pistoalele! îl cunosc pe inculpat: insensibili­tatea asta bestială, ferocitatea asta este incompatibilă cu firea lui! Sînt convins că s-ar fi omorît, în privinţa asta n-am nici cea mai mică îndoială! Şi dacă nu şi-a luat viaţa a fost tocmai fiindcă «mama s-a rugat» în momentul acela pentru el şi fiindcă nu se ştia vinovat de moartea tatălui său; atunci, la Mokroe, s-a frămîntat, şi-a frînt mîinile numai din pricina bătrînului Grigori, rugîndu-se la Dumnezeu să-l trezească la viaţă pe unchiaş, să-l scoale de jos, să facă aşa ca lovitura pe care i-o dăduse să nu fi fost mortală şi deci să nu fie pedepsit pentru ea. De ce n-am putea oare să interpretăm în felul acesta evenimentele? Ce dovadă neîndoielnică avem ca inculpatul minte? «Dar cadavrul tatălui? se vor grăbi să ne riposteze unii. Dacă a fugit, într-adevăr, fără sâ-l omoare. cine l-a ucis atunci pe bătrîn?»

Repet, în asta constă toată logica acuzării: cine a "^clS' dacă nu el? în afară de el nu există nimeni altul pe care l-a"¹ putea bănui. Aşa să fie, oare, domnilor juraţi? Să fie, ^oar' adevărat că nu există nimeni altcineva? Am auzit acuzare numârînd pe degete persoanele care se aflau în noaptea ac în casă. Erau cinci oameni. Sînt de acord că trei dintre ace?

fj acuzaţi- în primul rînd victima, apoi bătrînul Grigori şit, soţia acestuia. Prin urmare, nu mai râmîn decît

^?I' • persoane, inculpatul şi Smerdiakov, şi domnul procuror

Iară ^cu P^{atos ca} inculpatul caută să-l scoată vinovat pe diakov _numai şi numai pentru că nu are pe nimeni altul

îndemînă şi că, în cazul cînd ar fi existat o a şasea per-2 sau măcar bănuiala că ar putea să mai existe această

oană, g.ar fi grăbit să retracteze ruşinat acuzaţia adusă lui „jjjerdiakov, aruncînd vina asupra celui de-al şaselea ins. nar, domnilor juraţi, de ce n-aş putea adopta, la rîndul meu, punctul de vedere opus? în faţa noastră stau doi oameni: inculpatul şi Smerdiakov. De ce, atunci, n-aş putea să afirm că dumneavoastră îl acuzaţi pe clientul meu numai pentru că nu aveţi pe cine arunca vina? Şi nu aveţi, fiindcă dumnea­voastră, dintr-o idee preconcepută, l-aţi eliminat de la început pe Smerdiakov din rîndul celor suspecţi. Da, este adevărat, singurii oameni care îl acuză pe Smerdiakov, în afară de inculpat, sînt cei doi fraţi ai acestuia şi Svetlova, încolo nimeni. Mai există totuşi o mărturie, un fel de nelinişte, ce-i drept destul de confuză, prilejuită de o întrebare, de o bănuială ce pluteşte în aer, se aude o vagă rumoare, se simte că lumea aşteaptă ceva. Şi, în sfîrşit, în favoarea aceleiaşi ipoteze pledează şi o anumită patrivire de fapte, anumite coincidenţe destul de semnificative, deşi, recunosc, nu chiar atît de precise: în primul rînd este criza de epilepsie survenită ^exact ta ziua cînd s-a întîmplat nenorocirea, criză pe care nu Shu de ce s-a socotit obligat s-o apere şi s-o analizeze atît de ^ânunţit domnul procuror. Apoi sinuciderea inopinata a lui ^fflerdiakov în ajunul procesului. Apoi nu mai puţin °Pinata depoziţie făcută azi în instanţă de cel mai mare din-

^Cei doi fraţi ai inculpatului, care pînâ acum fusese ^redinţat de vinovăţia acestuia şi care deodată vine cu un

^{c d}e bani şi-l denunţă pe Smerdiakov ca fiind adevăratul
I

640

KARAMAZOV

641

ucigaş! O, nici vorba că sînt tot atît de convins ca torul public ca Ivan Karamazov este bolnav, ca cerebrală şi ca depoziţia lui putea într-adevar sa nu fi _ri tentativă disperata, conceputa în delir, de a-$i salva f "° aruncînd vina pe un mort! Şi totuşi, numele lui Smerd' t fost pronunţat, şi numele acesta are ceva enigmatic în el c ^a părea c-a mai rămas încă ceva de spus, că povestea n * sfîrşit încă. Şi că poate odată şi odată totul se va lămuri n asta o să se vadă mai tîrziu. Instanţa a hotărît să continue d baterile. Deocamdată, aş putea să vă spun totuşi cît cuvinte în legătură cu caracterizarea pe care domnul procur i-a făcut-o cu atîta subtilitate şi talent răposatului Smerdiakov Dar, cu toată admiraţia ce o am pentru măiestria dumisale nu pot să mă declar întru totul de acord cu portretul creionat de domnia sa. Am fost acasă la Smerdiakov, l-am văzut şi am stat de vorbă cu el, şi impresia cu care am plecat diferă cu totul de constatările domniei sale. Smerdiakov avea într-a­devăr o sănătate şubredă, dar în ceea ce priveşte caracterul lui -nu! - nu era deloc atît de slab cum ni-l prezintă acuzarea. Şi mai ales n-am reuşit să descopăr la el nici urmă din timidi­tatea, din faimoasa timiditate pe care a descris-o atît de sugestiv domnul procuror. Nu părea cîtuşi de puţin nan. dimpotrivă, era un om teribil de bănuitor, lipsit complet de încredere în semenii lui şi căutînd să-şi ascundă aceasta carenţă sub masca naivităţii, şi avea o minte destul de pătrunzătoare. O, nu era cîtuşi de puţin sărac cu duhul, aşa cum afirma cu candoare acuzarea! în ceea ce ma priveşte. Smerdiakov mi-a lăsat o impresie bine definită: am plecat de la el convins ca aveam de-a face cu o fiinţă extrem de rea roasă de ambiţie, răzbunătoare şi peste măsura de invidioasa Am reuşit de asemenea să culeg unele informaţii: feciorul s simţea împovărat de originea lui, pe care o detesta, u ^era ruşine de maica-sa şi scrîşnea din dinţi furios ori de cîte o

■ tea că «se trage din Smerdeaşciaia». Se purta necuvi-iS¹ Grigori şi cu nevasta acestuia, batrinele slugi care îl ^^Cl _era de mic. îşi blestema ţara şi-şi bătea joc de ea. ^c!SS . j _era să plece în Franţa şi să devină francez. Şi de

ori s-a plîns că nu poate s-o facă din lipsă de mijloace, mea este că nu ţinea la nimeni pe lume în afară de

sine,' persoana-

He altfel, avea o părere extraordinară despre propria sa în ochii lui cultura însemna să umbli bine f", _răcat) cu plastroane impecabil scrobite şi cu cizmele lustru-lună. Considerîndu-se (ceea ce nu era exclus) fiu nelegitim

, j^ piodor Pavlovici, avea toate motivele să-şi facă inimă rea din pricina situaţiei sale, în comparaţie cu cea a copiilor legitimi ai boierului: «Ei au totul şi eu nimic, se va fi gîndit adeseori. Ei se bucură de toate drepturile, lor o să le rămînă moştenirea, iar eu nu sînt decît un biet bucătar!» Smerdiakov mi-a mărturisit c-a fost de faţă cînd Fiodor Pavlovici a pus banii în plic, ba chiar l-a şi ajutat. Şi cu siguranţă că turba de necaz cînd se gîndea în mîinile cui aveau să încapă paralele acelea cu care el ar fi putut să-şi facă viitorul. Pe deasupra, era pentru prima oară că vedea cu ochii lui trei mii de ruble deodată, trei mii de ruble în bancnote, noi-nouţe (intenţionat l-am întrebat ce aspect aveau). Să nu faceţi niciodată, domnilor, greşeala să arătaţi unui om invidios şi ros de ambiţie prea mulţi bani dintr-o dată, iar Smerdiakov în viaţa lui nu văzuse atîta bănet în mîna unui singur om! Efectul produs de teancul utin obişnuită toate motivele pro şi contra ipotezei că

^merdiakov ar putea fi criminalul, insistînd mai ales asupra

"ebârii: ce interes avea atunci să simuleze criza? Putem ^a foarte bine să presupunem că n-a simulat, că, de fapt,

^Cesul a survenit de la sine, dar că tot aşa putea sa treacă de la
642

rea
sine, iar bolnavul sâ-şi vina în fire. Nu să se restabile cel puţin să-şi vină în simţiri, să-şi recapete cunoşti™ '

cum se întîmplâ de obicei în asemenea cazuri. Acuza

^rea y să ştie în care moment anume a săvîrşit Smerdiakov

Dar este foarte uşor să precizăm acest moment. Bol putea sâ se dezmeticească, să se trezească din somnul adînc (fiindcă nu era decît adormit; accesele de epilepsi ■ ' urmate totdeauna de un somn greu) chiar în clipa c" bătrînul Grigori îl apucase de picior pe inculpat, urlînd cît i ţinea gura: «L-ai omorît pe taică-tău!» Nu e de mirare • strigătul acela neobişnuit, ce izbucnise fără veste în toiul beznei şi ăl liniştii nocturne, să fi tulburat somnul lui Smerdiakov, care poate în momentul acela nu mai dormea atît de adînc, ba poate chiar era pe cale să se trezească Sculîndu-se din pat, el porneşte aproape în neştire, fără să-şi dea seama ce face, în direcţia de unde venise ţipătul, să vadă despre ce e vorba. E încă năuc, amorţit de boală, raţiunea lui e somnolentă, dar, de bine, de rău, iese în grădină, se apropie de ferestrele luminate şi află de nenorocirea întîmplată din gura boierului, care, bineînţeles, se bucură vâzîndu-l. într-o clipă se dezmeticeşte. înspăimîntat, boierul începe sa-i povestească totul de-a fir-a-păr. Şi în mintea lui detracata. bolnavă, încolţeşte şi se înfiripă treptat un gînd îngrozitor, dar ispititor, de o logică implacabilă." să-şi ucidă stâpînul, sa pună mîna pe cele trei mii de ruble şi pe urmă să arunce vina pe tînârul conaş. Cine ar putea fi suspectat dacă nu el, pe cine altul ar putea să cadă păcătui dacă nu pe băiatul cel mare al boierului, din moment ce există atîtea dovezi c-a pătruns m grădină? Cumplita lăcomie de bani, rapacitatea brusc şi în acelaşi timp conştiinţa că va scăpa nepedepsit u răsuflarea. O, e un fenomen destul de frecvent, sînt fo^arI dese cazurile cînd asemenea imbolduri irezistibile se " spontan, din senin, punînd deplină stăpînire pe sufletul un

KARAMAZOV

643
• care cu un moment înainte nici nu se gîndeau măcar

Smerdiakov putea foarte uşor să intre în casa la

• _sa,şj ducă planul la îndeplinire. Cu ce? Avea vreo "" - la îndemînâ? Foarte simplu: cu prima piatră pe care ar fi

de pe jos, din gradină. Dar pentru ce, în ce scop? Şi trei mii de ruble? Pentru el însemnau viitorul! O, să nu deţi că mă contrazic, bănii puteau să se afle totuşi în casă! c' se prea poate ca Smerdiakov să fi fost singurul care ştia nm să dea de ei, unde-i ascunsese boierul. «Bine, dar plicul? plicul rupt care zăcea pe duşumea?» veţi întreba dumnea­voastră. Adineauri, domnul procuror, abordînd acest subiect, ne-a demonstrat cu o serie de argumente extrem de subtile că plicul nu putea sâ fie aruncat pe duşumea decît de un hoţ fără experienţă, aşa cum era Karamazov, şi nicidecum de Smerdiakov, care pentru nimic în lume n-ar fi lâsat în urma iui un corp delict de o asemenea gravitate! Da, domnilor juraţi, ascultînd adineauri demonstraţia domniei sale, mi s-a părut la un moment dat că lucrurile astea le-am mai auzit undeva. Şi, închipuiţi-vă, nu mai departe decît acum două zile Smerdiakov mi-a ţinut aceeaşi teorie, sprijinită pe aceleaşi argumente, asupra modului în care ar fi procedat Karamazov. E un lucru care m-a frapat în chip deosebit atunci; mi s-a părut că naivitatea lui este mimată, că omul caută sâ anticipeze asupra evenimentelor, să-mi strecoare această ¹⁽fee, sâ mi-o sugereze, ca sâ ajung la aceeaşi concluzie. Nu cumva el i-a sugerat-o preaeminentului nostru acuzator Public? «Bine, mă veţi întreba dumneavoastră, dar soţia lui "rigori? Femeia declară că l-a auzit pe bolnav gemînd toată ^noapteă în odaia de alături.» Da, l-a auzit într-adevăr, dar nici ^eastă mărturie nu prezintă suficiente garanţii. Să vâ dau un ^emPlu. O doamnă mi se plîngea odată că n-a putut să uâ ochii toată noaptea din pricina unui căţel care lătra în ^e- Şi totuşi, bietul căţel, după cum âm aflat mai tîrziu, nu

644

latrase decît de vreo doua-trei ori peste noapte. Totus' lucru firesc: omul aude la un moment dat prin som ⁿ geamăt, se trezeşte înciudat ca nu e lăsat în pace, p_ent " după o clipă să adoarmă din nou. Peste două ore aude ' un geamăt, se trezeşte din nou. Peste două ore aude iarăs' geamăt, se trezeşte din nou şi adoarme la loc şi, în _Sfj_r ■ după alte două ore, tresare iar auzind un suspin, deci în tot i somnul lui a fost tulburat numai de trei ori în cursul un nopţi. A doua zi dimineaţa, respectivul se plînge că cineva gemut toată noaptea şi n-a putut să închidă ochii o clipa. Şi _e normal să i se pară aşa; de fiecare dată, în răgazul de două ore pe care i-l lăsau gemetele inoportune, omul a dormit şi nu-şi aduce aminte de nimic; în schimb, momentele în care a fost trezit din somn i-au rămas întipărite în minte şi de aceea are impresia că n-a avut linişte toată noaptea. «Dar de ce, de ce Smerdiakov n-a mărturisit nimic în biletul scris înainte de moarte? întreabă acuzarea. A avut atîta conştiinţă ca să facă primul lucru, iăr pe celălalt nu?» Dar, daţi-mi voie, conştiinţa înseamnă căinţă, iar sinucigaşul putea foarte bine să nu fi simţit nici o mustrare de cuget şi să fi făcut pasul acesta într-un moment de disperare. Disperarea nu exclude ura şi înverşunarea şi, în clipa cînd se pregăteşte să-şi pună capăt zilelor, sinu­cigaşul e în stare să-i duşmănească de două ori mai mult pe aceia pe care i-a invidiat toată viaţa! Domnilor juraţi, feriţi-^va să comiteţi o eroare judiciară! Spuneţi-mi, prin ce, prin ce vi se pare neverosimilă ipoteza pe care v-am înfăţişat-o acuta. Găsiţi că expunerea mea păcătuieşte prin ceva, că ar cuprinde măcar un singur lucru imposibil sau absurd? Dacă exista îns^a o cît de mică posibilitate, dacă vi se pare că descoperiţi mac o umbră de adevăr în tot ce v-am spus, feriţi-vă sa daţi sentinţă de condamnare! Şi oare numai o umbra de adevăr ^ fie în cuvintele mele? Vă jur, pe tot ce am mai sfînt ^ca ferm convins şi cred din răsputeri în veridicitatea interp-

s»¹

KARAMAZOV

645

mine! Şi mai ales, o, mai ales, ma chinuieşte şi mă te din fire gîndul că din toate probele acumulate de

acuzare

în sarcina inculpatului nu există nici una cît de cit

• ură, infailibilă, şi că bietul om e pierdut din pricina con-rdanţei ce există între aceste probe. într-adevăr, sînt o serie j_e coincidenţe zdrobitoare în cazul de faţă: sîngele, sîngele care-i picură de pe degete, rufăria plină de sînge, răcnetul ce străpung⁶ noaptea întunecoasă: «Tu l-ai ucis pe taică-tău!»; omul care după ce a dat alarma se prăbuşeşte lâ pămînt cu capul spart, în fine, nenumărate referinţe, mărturii, gesturi care, toate, converg spre acelaşi punct. Fireşte, lucrurile astea dau de gîndit şi ar putea foarte bine să influenţeze hotărârea dumneavoastră, domnilor juraţi! Dar oare hotărirea domni­ilor voastre poate fi atît de uşor influenţată? Aduceţi-vă aminte că aţi fost învestiţi cu o putere nelimitată, puterea de a lega şi dezlega. Dar cu cît o putere este mai mare, cu atît mai teribile pot fi urmările ei! Nu vreau să retractez aici nici o iotă din ceea ce am afirmat pînă acum, dar să zicem totuşi că n-ar fi aşa, să zicem că accept eventual motivele invocate de acuzare, admit că nefericitul meu client şi-a mînjit mîinile cu sîngele părintesc. Repet însă că nu este decît o supoziţie, pen-fru că nici o clipă n-aş putea să mă îndoiesc de nevinovăţia lui! Să presupunem deci că inculpatul ar fi vinovat de paricid. Chiar aşa fiind, chiar dacă aş admite lucrul acesta, vă rog, ^totu$i, să-mi acordaţi atenţie în continuare, fiindcă mai am de ^a"ăugat cîteva cuvinte. Trebuie să vă mai spun ceva,

^eoarece simt că în inimile şi cugetele domniilor voastre se

⁰ crîncenă luptă... Iertaţi-mă pentru această indiscretă

^le la sentimentele dumneavoastră, domnilor juraţi, dar Kleg să spun adevărul şi să fiu sincer pînă la capăt. Să fim ^deci sinceri cu toţii!..."

^ln niomentul acela avocatul fu întrerupt de un ropot ¹¹¹¹⁰ de aplauze. într-adevăr, rostise cu atîta convingere

ultimele cuvinte, încît toata lumea simţise că omni

, . , . . ^{J ave}a de

buna seama ceva de spus şi ca ceea ce urma sa arate

putea fi decisiv. Preşedintele însă ameninţă pe un ton •,)■ ca „va evacua sala in cazul cind „asemenea manifestar" vor măi repeta. Liniştea se restabili numaidecît şi Fetiuko ' ■ îşi continuă pledoaria cu o voce schimbată, patetică, cu t diferită de aceea care răsunase pînâ atunci în incintă.

XIII CAZUISTICĂ

„Ceea ce agravează situaţia clientului meu, domnilor juraţi, nu este numai existenţa unei serii întregi de coinci­denţe, proclamă el. Nu, cu adevărat covîrşitor pentru el în realitate rămîne un singur fapt: victima este propriul său tată! Dacă ar fi fost vorba de un simplu asasinat, dumneavoastră, ţinînd seama de lipsa sau mai bine zis de nulitatea dovezilor, de caracterul iluzoriu al probelor, analizate una cîte una şi nu privite în ansamblu, aţi fi respins acuzaţia sau cel puţin aţi fi şovăit să distrugeţi viaţa unui om numai din pricina unei idei preconcepute, a părerii pe care v-aţi făcut-o mai de mult despre el şi care, din păcate, trebuie să recunosc, e pe deplin justificată! Aici însă nu este vorba de o crima oarecare, ci de un paricid! Asta impresionează de la bun început, şi încă atit de puternic, încît, fie oricît de şubrede, dovezile par mai puţi" fragile, mai puţin inconsistente decît sînt în realitate chiar unui om fără păreri preconcepute. Cum poate fi achitat un asemenea inculpat? Dar dacă totuşi el a ucis şi ^scaP^a nepedepsit? Iată ce-şi spune fiecare în sinea lui involunt aproape, instinctiv. Da, într-adevăr, e o atrocitate fără seafli să verşi sîngele propriului tâu tată - sîngele părintelui ta ■ sîngele omului care ţi-a dat fiinţă, care te-a iubit, care nic

"<()iU

KARAMAZOV

647

şi-a precupeţit viaţa pentru tine, care a suferit alături . ori de cîte ori ai fost bolnav în copilărie, care a înfrun-ecazurile numai ca tu să poţi fi fericit, care a trăit numai ■ bucuriile şi succesele tale! O, să ucizi o asemenea fiinţă, ;, este de neconceput! Domnilor juraţi, ce este un

un părinte adevărat, ce noţiune sublimă, ce idee măreaţă aprinde acest cuvînt? Am arătat numai în parte ce înseamnă şi cum trebuie să fie un asemenea tată. Dar în cazul de faţă, în cazul de care ne ocupăm acum, răposatul Fiodor Pâvlovici Karamazov nu avea nici una dintre calităţile pe care le pre­supune noţiunea aceasta, aşa cum s-a conturat adineauri în sufletul nostru. Ca tată, Fiodor Pâvlovici era o adevărată calamitate. Fiindcă există părinţi care seamănă cu o calami­tate. Să analizăm mai îndeaproape situaţia, fără să ne temem a spune lucrurilor pe nume, domnilor juraţi, avînd în vedere gravitatea hotărîrii care trebuie luată. Dimpotrivă, acum mai mult ca oricînd sîntem datori să nu respingem nici o idee, să privim adevărul în faţă, să nu fim timoraţi ca nişte copii sau ca nişte femei sperioase, după fericita expresie a preaeminen-tului acuzator public. în rechizitoriul desfăşurat cu atîta înflăcărată elocinţă, stimatul meu adversar (şi mi-a fost adversar înainte chiar ca eu să fi pronunţat primul cuvînt) a exclamat în cîteva rînduri: «Nu înţeleg să cedez nimănui dreptul exclusiv de a-l apăra pe inculpat, nu înţeleg să-l cedez "ici chiar avocatului venit de la Petersburg; sînt acuzatorul 'ui, dar în acelaşi timp îi pot fi şi apărător!» Şi a accentuat de ^c'teva ori acest lucru, uitînd totuşi să menţioneze următorul ^apt: dacă fiorosul criminal inculpat în acest proces a putut ^P de douăzeci şi trei de ani sa păstreze în sufletul lui ^cunoştinţă pentru un funt de alune singurului om care-l ■Mase în copilărie, cînd stătea în casa părintească, cu atîta **■ ^vîrtos nu putea să uite în aceşti douăzeci şi trei de ani ^ alerga acasă la taică-său «prin curtea din dos,

^O

cu

^ruşele goale şi cu pantalonaşii prinşi într-un singur